Memoria și alte câteva instrumente de lucru ale scriitoarei

Unul din cele mai poetice jurnale citite de mine în ultimii ani, Mama ca Dumnezeu de Gabriela Melinescu reușește să construiască o punte foarte solidă între memoria (infidelă) personală și memoria colectivă, între experiența personală și faptele și evenimentele sociale care definesc o societate într-un interval de timp dat. Deși titlul este foarte explicit, jurnalul în sine e ceva mai mult decât o consemnare în scris a relației fiicei cu mama, e o recuperare a unei istorii de familie, astfel încât figura maternă va fi însoțită în permanență – asociată până la nașterea unui arhetip al feminității – de figurile celor două bunici. Un triumvirat al feminității, multifațetat, din care câștigă însăși femeia Un elogiu adus maternității și rolului femeii în familie scris pe un ton lipsit de patetism și încrâncenare, o reverență adusă femeilor care au ajutat-o pe autoare să-și câștige libertatea interioară, să-și cultive pasiunile și să-și întărească calitățile.

A ajutat-o pe bunica la țesut, exersând alături de ea tăcerea – virtutea atenției. (p. 49)

Arătau spre mine și își exprimau compasiunea, gândindu-se că aveam să trăiesc până în epoca plumbului. (p. 49)

Mama ca Dumnezeu e o sumă de povestiri, evocări ale unor timpuri în care războiul și conflictul social dictau transformările sociale și politice. Gabriela Melinescu s-a născut în timpul celui de-al doilea război mondial și una dintre bunici a fost partizană a naziștilor, din motive detaliate în carte. Ce e interesant este că în nici măcar un singur loc ea nu-și judecă bunica pentru opțiunea politică, în schimb îi găsește o justificare de ordin identitar – originea etnică a fost, în opinia autoarei, factor favorizant. Copilăria ca etapă a dezvoltării propriei personalități este prezentată ca timp cvasiidilic, unul în care schimbările de ordin politic afectează iremediabil bunul mers al lucrurilor în comunitatea din care făceau parte. Cultivarea viermilor de mătase devine ocupație de bază și sursă principală de venit pentru familie, iar coconii viermilor de mătase duși la oraș devin o moștenire prețioasă; nu se moare de foame, când ai coconi de viermi de mătase. Principala problemă rămâne asigurarea frunzelor – care nu mai pot fi exclusiv de dud, din motive evidente – la oraș, nu existau atâția copaci de câți erau nevoie pentru hrănirea viermilor de mătase. Găsim în aceste detalii – care nu aglomerează povestea, dimpotrivă, o duce într-un plan foarte profund – o trimitere directă la transformările prin care trecea societatea românească, datorate veniri rușilor la putere și schimbării de regim politic. Asocierile ideatice țin de detalii ascunse unei prime priviri – superficială, prin definiție – și un cititor mai puțin acomodat cu istoria comunismului românesc află din aceste evocări suficient de multe informații, încât să-și facă o idee despre cum s-a instaurat la putere unul din cele mai opresive regimuri politice de extremă stânga din toată istoria universală a omenirii.

Poate că totul era doar o reflexie a unei lupte eterne care se desfășura în cosmos, unde unitatea naturii siderale era construită pe contradicții. (p. 51)

Era pâinea dorului meu – într-un fel, toate animalele și păsările erau prezente în jurul cuptorului: găini și cocoși, ciori și porumbei, toți câinii și pisicile satului oile, caii și vacile, ba chiar și porcii din coteț. Toți își întindeau gâturile, adulmecau și inspirau aroma pâinii. (p. 129)

Nu putea să-mi înțeleagă frica. Era o femeie taciturnă – vocabularul ei semăna cu un săculeț de cuvinte. Asta aveau în comun cele două bunici ale mele – fără să știe. Amândouă vorbeau românește într-un fel special. Era un miracol că reușiseră să trăiască atât de mult fără să folosească pe deplin limba țării. (p. 131)

Ghicești din evocările mamei, bunicilor și a celorlalți membri ai familiei contribuția fiecăruia în parte la formarea personalității celei care va ajunge o scriitoare de succes și o traducătoare foarte bună. Jurnalul face referire la copilărie, dar este scris după stabilirea autoarei în Suedia, ceea ce justifică perfect detașarea, lentila prin care toate evenimentele, întâmplările și persoanele care le-au făcut posibile sunt prezentate. În termeni reali, nimic cosmetizat, dar în același timp departe de orice motiv de can-can. Există o grijă pentru protecția membrilor familiei, născută din spaima față de intruziunea în spațiul familial a regimului comunist, prin intermediul unor instituții cu adevărat opresive. Cititorii născuți după 1989 s-ar putea să ia ca bizarerie deschiderea frecventă a corespondenței primită de autoare, în realitate această practică contribuie la instaurarea fricii și a terorii: nu ești niciodată în deplină siguranță, nu știi pe cine să te bazezi, nu ai cum să previi turnătoria etc. Episodul nebuniei mamei te cutremură, datorită implicațiilor asupra evoluției fiicei, chiar dacă nu se trec în revistă foarte clar cauzele care au generat acest episod.

„Cum poți fi în același timp moartă și vie? Când trupul moare, moare și cel care-l locuiește.”

„Nicidecum”, a răspuns mama, zâmbind cu dinții ei albi, strălucitori, care aminteau de zâmbetul unei vulpi.

„Ai vreo altă locuință în afară de moarte?”

„Când vine moartea, cel care a locuit trupul primește altul. Trupul pe care l-ai avut în copilărie nu mai există. Este o știință profundă.” (p. 233)

Noaptea cobora încet peste străzile orașului, iar eu mă îndepărtam de tot ce trăisem alături de prietenele mele la Eiko. Singurul lucru care rămăsese era convingerea că sensul vieții mele și al celorlalți nu este altul decât acela că existăm. Atât de simplu și totuși atât de tulburător: să fii încredințat de măreția de a fi primit forma omenească, mulțumită curajului mamelor noastre și dragostei lor pentru viață. (p. 261)

Bunica m-a sprijinit cu vorbe simple, căci speranța este o virtute pentru catolici, iar credința în mila și iertarea lui Dumnezeu este însăși esența credinței. Și Dumnezeu a iertat, pentru că știa totul despre nedreptatea de a te fi născut femeie.

A urmat apoi o disperare: mama era un Dumnezeu muritor.

Știam că nu era vina ei – natura o obligase să joace, pe lângă alte roluri, și pe cel al lui Dumnezeu. Ca mulți alți copii, știam că nu era o ființă omenească.

Când s-a îmbolnăvit, a fost ca o trădare. O încercare de a abdica din rolul ei împovărător. Dar, ca printr-o minune, s-a ridicat din toate bolile și tragediile. Și s-a întâmplat așa cum trebuia să se întâmple – pentru că mama era Dumnezeul meu. (p. 288)

Evocarea copilăriei cu ochii maturului nu generează inadvertențe, dimpotrivă, o mai bună punere în ordine din punct de vedere cronologic a faptelor și evenimentelor cu importanță crucială pentru destinul autoarei. Punerea în deplin acord a istoriei personale cu istoria comunității/poporului se face firesc, fără multe artificii de ordin stilistic, pentru că autoarea are o cultură generală solidă și lecturi fundamentale care o determină să scrie fără urmă de patetism. Jurnalul devine text literar valoros, ceea ce nu se poate spune în cazul multora dintre congenerii ei.

Cele zece capitole ale jurnalului Mama ca Dumnezeu sunt zece evocări provocate de decesul mamei, cea mai concretă amintire cu și despre ea fiind un pulovăr alb tricotat de ea și trimis fiicei în Suedia, cu puțin timp înainte să moară. În toate cele povești este prezentă mama, deși nu în toate la modul explicit. Mama devine o zestre imaterială, purtată oriunde în lume de memoria fiicei, care devine astfel o prelungire firească a existenței pământene a acesteia. O delectare de ordin intelectual lectura acestui volum, din motive ce țin de scriitoare: o persoană care nu are nimic de demonstrat nimănui, un text lipsit de emfază și departe de orice suspiciune: nu, autoarea nu vrea să ne convingă că regimul comunist a fost unul opresiv și extrem de dur cu cetățenii de toate vârstele. Ea încearcă să ne/să-și explice sieși plecarea, emigrarea, ca fiind cea mai bună soluție dintre cele avute la îndemână. Din acest unghi și punct de vedere, devin esențiale și revelatorii evocările cu privire la copii – de ce autoarea nu are copii, care era politica regimului comunist românesc în ceea ce privește copiii etc. Moartea, ca fapt social omniprezent, este descrisă în multe feluri, dar cele mai importante și încărcate emoțional sunt evocările înmormântărilor, cum este cel al uneia dintre bunici:

Înmormântarea a fost simplă. Sicriul a fost purtat de bărbații din familie până la locul unde soțul ei, de mult adormit, se odihnea.

Piatra era deja ridicată, iar groparul săpase un nou mormânt.

Totul în jur s-a oprit când bunica a fost așezată în adâncul pământului. Timpul se șterge de fiecare dată când cineva îl părăsește – poate o altă făptură pășește în el, iar undeva o nouă spirală a vieții începe să se învârtă, înlocuind-o pe cea care s-a stins.

Ceremonia s-a încheiat repede. Bunica a fost îngropată în mormântul unde soțul ei evreu o aștepta de mult. (p. 330)

Într-o epocă în care literatura română este atinsă până la stadiul viciului de obsesia unui realism lipsit de orice urmă de estetic, lectura unui jurnal cum este Mama ca Dumnezeu capătă însemnătatea gurii de oxigen pentru cel care se îneacă. Pagini în care metafora susține amintirea și evocarea capătă rol salvator: autoarea și-a câștigat dreptul la fericire, iar plecarea în Suedia nu înseamnă automat renunțarea la familie, dimpotrivă. Mama ca Dumnezeu se poate citi în multe feluri, dar indiferent de unghiul din care te raportezi la evenimentele și oamenii care populează memoria autoarei, lectura rămâne una esențială pentru o mai bună înțelegere a mecanismelor opresive ale unui regim regretat de mulți nostalgici, dar care a făcut nepermis de multe victime.

Mama ca Dumnezeu de Gabriela Melinescu