Despre un spectacol de dizertație și creatorii lui

Privilegiaţi, Harper Blues, 70 miliarde de degete, Salariul, Stalin, Dobitoc, Critica de spectacol, Spațiul din spate și Răstigneşte-mă sunt cele nouă părți ale piesei Așa grăit-a, scrisă de dramaturgul canadian Étienne Lepage, nouă momente, distincte și aparent fără nicio legătură între ele. Ce puncte comune ar putea fi între 70 miliarde de degete și Critica de spectacol, sau între Harper Blues și Răstigneşte-mă? Pentru cunoscători această succesiune de subtitluri trimite la teatrul absurdului și nu greșesc deloc dacă într-acolo le-a fugit gândul. Dacă ne rezumăm doar la titlu, situația se schimbă, pentru că este evident (iarăși, pentru cunoscători) că este prima parte dintr-un titlu de volum mai lung, și anume Așa grăit-a Zarathustra de Friedrich Nietzsche. „Dumnezeu a murit!”, afirmația care a zguduit lumea de început de secol XX și pentru care Nietzsche a fost acuzat adesea fără niciun fundament serios, dar asta este deja altă poveste. Ce face Étienne Lepage cu această trunchiere de titlu? Se folosește de ea pentru a zugrăvi o frescă a câtorva -isme specifice începutului de secol XX, care amenință și astăzi lumea și regimurile democratice. Teoria filosofului german confiscată abuziv de Hitler și partizanii fasciștilor/naziștilor a deturnat atenția analiștilor de la o dezbatere serioasă cu privire la Dumnezeu și relația cu el într-o lume secularizată, astfel încât, in extremis, s-a ajuns la o analiză comparativă (paralelă) între aceasta și teoria lui Marx (vinovat pentru ascensiunea regimurilor de extremă stânga). S-au găsit suficient de multe puncte comune între cele două teorii, iar absurdul își găsește utilitatea când analizăm regimurile politice totalitare. Orice formă de totalitarism supraviețuiește prin intermediul absurdului, lucru mai puțin evident pentru novici și adesea imposibil de explicat pe înțelesul tuturor de către analiștii politici.

contingență, contingență

Of, of şi iar of!

Contingenţa este groaznică, contingența!

Contingenţa asta generalizată!

Contingența magazinelor, a supermarketurilor

contingența presiunii atmosferice

contingenţa şcolilor gimnaziale în care se predă franceza

contingența colțurilor de stradă

contingența parchetului din lemn!

Contingenţa este un fluviu îngrozitor

un fluviu enorm care ne duce cu el

un fluviu adânc și rapid care ne obligă în fiecare secundă să-l urmăm

asta ne conduce, indiferent dacă ne place sau nu,

spre moartea noastră

un mare fluviu împotriva căruia nu se poate face nimic

cu excepția poate uneori

a unei clipe infime

când ne folosim toată puterea pentru a ne propulsa afară din apă

pentru o clipă

este timpul să faceți un salt

să scăpați de contingență pentru o secundă

să vă rupeți de cotidian pentru o secundă

faceți un efort, suferiți și transcendeți, ieșiți

pentru o secundă

din acest fluviu al contingenței

să vă aparțineți pentru o secundă

faceți un salt deasupra contingenței

Étienne Lepage jonglează cu teoria nietzscheană și extrage conceptele specifice ei, de care se folosește pentru a ilustra diferite situații absurde ale prezentului. Ne lovim de acesta, ne limitează serios opțiunile și ne impune adesea niște soluții care nu ne reprezintă, cu care nu suntem de acord, dar nu știm cum să facem, astfel încât să nu ajungem în astfel de situații limită. Cele nouă momente ale piesei sunt parte din cotidianul nostru, ne caracterizează viețile, iar Elena Tudorache, regizoarea spectacolului, n-a făcut altceva decât să lucreze cu instrumentele teatrului absurdului ca să scoată în evidență conceptele cheie. A ieșit un spectacol compact, ale cărui momente se succed logic, spectatorului îi este evident firul roșu care le leagă într-un tot unitar și nu face eforturi să stabilească aceste legături între personaje sau situații. Aici e un semn al alienării societății, un semn care ne arată cât de indiferenți am ajuns să fim față de situații limită sau ridicole. Pentru a nu da senzația că piesa e o suită de scheciuri, Elena Tudorache a ales o scenografie simplă, bazată pe contrastul de culoare și câteva modele de costum care trimit cu gândul la uniformizare, depersonalizare etc. Momentele spectacolului sunt despărțite la nivel vizual și sonor, iar râsul (fie el și în colțul gurii) însoțește cele multe scene, datorită construcției personajelor în cheie absurdă. Momentul cu Stalin – construit cu ajutorul măștilor, deci tehnici teatrale combinate – servește mai ales scopului strict didactic/pedagogic, spectacolul fiind dizertația regizoarei. Stalin și Dobitoc, luate împreună, te trimit cu gândul la The Great Dictator, filmul de referință al lui Charlie Chaplin, tema totalitarismului rămânând astfel centrală.

Uși sunt din belşug

Şi mese

Și ochelari

și dulapuri

și lămpi

și prize electrice

Ai observat câte prize electrice există la tine acasă ?

Te-ai gândit câte sunt la tine în cartier?

Dar în oraș

Te-ai gândit câte prize electrice există în tot orașul?

Dar câte toalete

Furculiţe

Și creioane

și haine

Un pulover

pantaloni

o rochie

alt pulover

încă o pereche de pantaloni

altă rochie

un al treilea pulover

o a treia pereche de pantaloni

Și tot ceea ce nici măcar nu purtăm

Plus tot ce e în magazinele alea

şi nu s-a cumpărat încă…

Nu faci lucruri pentru a trăi

Faci lucruri pentru a primi un salariu

Plătești pentru lucruri ca să trăieşti

Ăsta este salariul tău

Ăsta este salariul tău

care îți dă o viață

Dă-ți viața salariului

Salariul tău îți va da o viață

Dar dacă-ţi cade casa

Tu repari la copiatoare

până îți poți permite un tip

care repară case

să vină să-ți împiedice casa să pice

Nu mă deranjează

Nu mă deranjează că sunteţi de stânga

sau de dreapta

că sunteţi comunişti

anarhişti

sindicalişti

capitalişti

socialişti

fascişti

feministe

Nu mă deranjează să credeţi ce vreţi

despre bărbați

despre femei

sau altele

Nu mă deranjează să credeţi ce vreţi

despre oameni

despre viaţă

sau despre societate

Nu mă deranjează că ești rasist

Nu mă deranjează că ești sexist

Nu mă deranjează ce faci în public

cu armele

sau că spargi sticle pe stradă

Nu mă deranjează că ai evadat din închisoare

Nu mă deranjează că ar trebui să fii la închisoare

dar este altcineva în locul tău

Nu mă deranjează că bați străini

pe stradă

Nu mă deranjează dacă bei până cazi în şanţ

dacă conduci beat

sau îți baţi copiii

Toți avem un dobitoc

în noi

De ce nu am fi atenți la el?

De ce nu?

De ce nu l-am încuraja?

să-şi ocupe locul?

Și despre asta este vorba

în fond

că am venit să vă vorbesc

am venit să vă spun

Nu denigraţi dobitocul din voi

Nu-l denigraţi

Lăsaţi-l în pace

În caz contrar

veţi intra în conflict

cu el

După un început ezitant, datorat în mare parte tinereții actorilor și prezenței autorului piesei în primul rând (nota mea: spectacolul s-a jucat în Sala Ileana Berlogea a UNATC, o sală foarte dragă mie, în care studenții se simt bine), Așa grăit-a a început să fie ce trebuie. Silviu Lupescu, Alexia Matei, Patricia Flack, Doru Pătrașcu și Elena Voicu și-au scos personajele pe scenă, le-au dat contur și personalitate, le-au făcut să interacționeze și, nu în ultimul rând, au distrat spectatorii. Când spun distrat, mă refer și la distragere, nu doar la partea ludică a jocului în sine, căci distracția în teatru dă naștere unor teorii și studii despre care nu e locul să pomenim aici. Revenind la actori, intuiția îmi spune că-i vom vedea jucând curând pe scenele din România, au potențial și au învățat destul de multe, încât să facă față unor roluri consistente, grele. Ce fac ei în Așa grăit-a nu e chiar ușor, pentru că Elena Tudorache le-a cerut să joace la limita dintre parodie și ridicol, dar totul sub semnul unui realism care ar fi putut strica totul, dacă era în doze mai mari.

În loc de încheiere: în Critica de spectacol, Étienne Lepage face o construcție a la Eugène Ionesco, cel care a introdus în piesele sale discuția despre rolul criticii (de teatru) și cum ar trebui să se raporteze la ea actorii și creatorii de spectacole. Dincolo de actualitatea discuției – sunt din ce în ce mai mulți care deplâng soarta criticii de specialitate, înlocuită, pe nedrept, adesea de recomandările influencerilor – rămâne o temă de reflecție: cum ar trebui să scrie un critic de teatru, astfel încât să nu fie el însuși criticat; cum ar trebui să-și argumenteze ideile și deciziile, astfel încât să se audă ce trebuie.