În Argument, Andrei Cornea ne îndeamnă să citim cele trei povești, la care se adaugă epilogul, ca fiind părți dintr-un întreg. Cu alte cuvinte, să luăm povestea înainte de subiect/temă. Dacă procedăm astfel, vom înțelege abia după ce vom sfârși lectura, ca act independent și specific omului, că firul roșu al acestei narațiuni întinsă pe aproape 200 de pagini este cel al dependenței: cine pe cine generează, noi generăm cunoașterea, pentru că avem capacitatea de a gândi, simți și reacționa la diverși stimuli (implicit de a face distincția dintre bine și rău), sau gândirea și toate celelalte se dezvoltă pentru că avem o sete de cunoaștere, o nevoie ce trebuie satisfăcută continuu? Am ajuns la această concluzie recitind pasajul de mai jos, cel în care Andrei Cornea atinge (și el) problema inteligenței artificiale și o face echilibrat, fără să ducă discursul spre una sau cealaltă dintre extreme: nu suntem nici pierduți realmente, ca omenire, dar nici total feriți de pericolul ascensiunii unei entități nonumane, precum inteligența artificială:
„Încă o observație: inteligența artificială (IA), despre care se vorbește mult în ultimul timp, este capabilă de o cunoaștere instrumentală extinsă și care uneori a ajuns deja să o depășească pe aceea a omului. Există deja eseuri, povestiri, desene originale produse de IA și care-i pot înșela pe mulți, și nu neapărat toți foarte naivi, lăsându-i să creadă că sunt creații omenești. Cel puțin în domeniul producerii de texte sau imagini, abilitățile IA sunt deja remarcabile. Ea repetă, modifică și combină, după modelele frecvente de pe internet, diferite fragmente de text și imagine și folosește cu profit uriașa memorie colectivă a umanității prezentă în spațiul virtual. Însă, dacă acest a ști cum al IA este notabil, a ști ce este la ea nul: tot ceea ce IA știe să facă sau să spună sunt lucruri pe care nu le înțelege deloc, deoarece nu are nici înțelegere reală, nici conștiință, nici sentimente, nici pasiuni. Nu gândește, nu simte, nu crede, nu sperăm nu dorește, ci reproduce destul de bine gândirea și discursurile oamenilor de pe internet, care gândesc, simt, cred, speră, utilizând contextele în mod similar sau cât mai apropiat inteligenței naturale, pe care astfel o imită cât de bine poate, ba chiar o întrece în acuitate, cuprindere și viteză de procesare. Funcționează asemenea nouă, dând iluzia că este și inteligentă, fiindcă ne imită bine.” (pp 152-53)
Deși scrise la intervale mari de timp, eseurile au o continuitate ideatică, semn că scriitorul este preocupat de aceleași teme, pe care nu le abandonează, dimpotrivă, le abordează din diverse unghiuri. Cu o structură a conținutului clasică, fiecare eseu își face loc în mintea cititorilor prin intermediul hermeneuticii specifice autorului, un amestec de teorii – alese cu mare atenție – și exemple care susțin și pun în valoarea fiecare idee. Abordarea este una eminamente academică, printre rânduri iese la iveală ironia fină și umorul de bună calitate, ambele concurând la facilitarea lecturii ca act de decodare a multiplelor sensuri ideatice prinse în structura eseurilor. Andrei Cornea este un erudit, dar nu face paradă de cunoștințele sale, în schimb se folosește de toate instrumentele avute la îndemână; faptul că traduce direct din greaca veche textele lui Platon și ale altor mari filosofi ai Greciei Antice îl ajută să rămână cerebral, să nu divagheze prin lansarea unor ipoteze ce frizează hazardul. De aceea, poate că pe alocuri unor cititori li s-ar părea puțin (prea) conservatoare fiecare poveste în parte, în realitate însă lectura așezată vine la pachet cu niște revelații de care altfel n-am fi avut parte.
Povestea nemuririi, primul din cele trei eseuri, mi-a adus aminte de Riturile de trecere de Arnold Van Gennep, apărută în traducere românească în 1996; deși Gennep e etnolog, iar cercetarea lui poate fi încadrată în aceeași sferă de interes cu cele inițiate de James Frazer, se găsesc multe puncte comune între felul cum au abordat problema nemuririi filosofii și gânditorii de-a lungul timpului (Cornea reușește în acest eseu un excurs istoric al principalelor teorii cu privire la nemurire, venind cu firul cronologic până în prezent) și maniera de a pune în evidență diverse ritualuri de trecere (înmormântarea și toate celelalte ritualuri asociate acesteia). De asemenea, pentru o mai bună înțelegere a ideilor enunțate de Andrei Cornea, recomand Formele vieții religioase de Émile Durkheim (un clasic pentru sociologi), Datinele și credințele poporului român de Elena Niculiță-Voronca, studiul lui Gail Kligman despre nunta mortului și chiar Despre divinație de Cicero. În toate acestea găsiți exemplificări care susțin ideile expuse (adesea sub forma unui inventar) în Povestea nemuririi.
<<Prin urmare, dacă reflectăm bine, ne dăm seama din toate cele de mai sus că, de fapt, în ciuda dualismului, sufletul, în mod inevitabil, e obligat să primească el însuși calitatea de corp, fie și unul considerat ceva mai puțin „grosolan”, menit să asigure omului (care „este sufletul lui”) o perenitate conformă cu „veșnicia din inimă”. Și odată ce corpul de carne a fost redus la un simplu instrument pasiv al sufletului (un fel de înveliș al sufletului, după cum hainele sunt învelișul corpului), sufletul, cu funcțiile sale, voința, simțirea, memoria, cugetarea devine el însuși un fel de corp – un acoperământ-mormânt și un „semn” al omului, un concentrat al personalității sale, despre care vrem să credem că trăiește la nesfârșit.>> (p. 70)
*
<<Există o expresie ce mi se pare elocventă precum întreaga noastră discuție: „a da corp”. Ea îndeamnă, la modul figurat, a da unui fenomen consistență, concretețe, soliditate, pondere, spre a-l sustrage evanescenței, degradării și decrepitudinii. Dăm corp unei amintiri, consemnând-o, dăm corp unui gând, formulându-l în argumente, unui sentiment sau unei emoții, declarându-le verbal ori chiar cântându-le prin asocierea cu o melodie, sau unui vis, povestindu-l cuiva; dăm corp și unei comunități, întemeind o instituție, formulând un corp de legi, în final poate întemeind corpul unei națiuni sau al unui stat; în fine, vrem să dăm corp și sufletului, care fără corp în care să intre s-ar disipa în neant. Ba chiar încercăm să dăm corp și lui Dumnezeu însuși, atunci când îl conturăm fie ca pe un suprem Părinte sau un Legiuitor, fie ca pe un suprem Artizan, ori ca pe un suprem Ceasornicar (care ar fi „învârtit” mecanismul Universului, după care l-ar fi lăsat să meargă de la sine în virtutea impulsului inițial, cum credea Descartes), sau chiar ca pe o supremă Inteligență ce trăiește în „marele corp” care e Universul întreg, căruia îi conferă ordine și scop.>> (p. 82)
Povestea răului aduce în prim-plan o temă care a generat apariția eticii, un domeniu de cercetare care a cunoscut una din cele mai explozive dezvoltări în secolul XX. Andrei Cornea este conștient că terenul pe care intră e minat deja de suficient de multe prejudecăți, astfel încât își construiește propria strategie de a ocoli pericolele: nu trece în revistă toate teoriile cu privire la tipurile de rău și sursele acestuia, ci le alege pe cele care-l ajută să facă legătura cu nemurirea. Subiectul poate fi abordat și de către teologi și cercetătorii de istoria religiilor, ceea ce asigură o și mai mare deschidere în ceea ce privește interpretările. Legătura dintre nemurire și rău se dovedește a fi un mănunchi de legături/relații. Simțul comun ne spune că nu poți fi nemuritor, dacă ești rău, dar problema e mult mai complicată de atât (mi-a fugit gândul la Jocul cu mărgele de sticlă); dimensiunile cunoașterii umane vin să facă diferența dintre bine și rău, de exemplu, e bine să cercetezi, să afli cauzele unei boli, dar nu e bine să te folosești de ceea ce afli pentru a provoca conștient răul. Pe de altă parte, mai toate eshatologia, care este preocupată de ceea ce este după moarte(a fizică, trecerea pragului dintre aici și dincolo) pune în relație directă binele și nemurirea: omul trebuie să-și câștige dreptul la nemurire, lupta devenind una dintre bine și rău, dintre a te lăsa purtat de tentații și a fi un model de bună purtare. De asemenea, Andrei Cornea face în Povestea răului loc uneia dintre cele mai bune (și de folos) sinteze a principalelor teorii pe tema nemuririi:
<<Avem astfel prezentată sub o formă romanescă marea dilemă din toate timpurile a teodiceei, care i-a tulburat pe credincioși, de la Iov la gnosticii din secolele al II-lea – al III-lea, la Augustin și până la atâția alți teologi, metafizicieni și oameni obișnuiți, și pe care a formulat-o cândva și Epicur, care, deși admitea existența zeilor, nega providența și, în general, preocuparea zeilor pentru lume: Dumnezeu, dacă e unic, trebuie să fie și bun, și atotputernic. Or, având în vedere cantitatea și puterea răului din lume, el este ori bun, dar neputincios (să curme răul sau să facă lumea mai bună), ori atotputernic și rău (varianta domnului Cantor), ori pur și simplu nu e unic (varianta gnosticilor); sau, de fapt, nu există ori deloc (varianta ateilor și agnosticilor), ori cel puțin ca providență personalizată (varianta lui Epicur); în aceste ultime cazuri, chestiunea unui plan divin al lumii sau al istoriei – bun sau rău – nu se mai pune, totul fiind guvernat de o combinație de „hazard și necesitate”, pentru a relua formula celebră a biologului Jacques Monod.>> (pp. 88-89)
Din Poveste răului nu puteau lipsi trimiterile la planul politic, cel care face legătura dintre teorie și praxis și de a cărui evoluție au ajuns să depindă viețile noastre în secolul XXI, secol al cărui debut e marcat de resuscitarea extremismelor.
<<Cu siguranță, există multe specii de rău și nu-mi propun aici nici măcar să le enumăr, necum să ne analizez. Una însă îmi pare că iese în evidență: nu este, desigur, nouă, dar în timpurile din urmă (secolele al XIX-lea – al XXI-lea) a căpătat o însemnătate enormă. Acest tip de rău major se naște din bine (invers decât răul lui Mefisto, care dă naștere binelui): oricât ar protesta teologii, e cumva chiar purtător de bine și, tocmai de aceea, este amăgitor. Pare chiar absurd ca binele să se preschimbe în rău. Cum se întâmplă asta? Iată. Există un bine care ni se părea imperfect: nu cumva ar putea fi sporit? ne întrebăm. Vrem mai mult bine și tot mai mult. Și astfel lucrăm – nesăbuiți ce suntem – la mărirea, la creșterea binelui; dorim deci „mai binele”, care, însă, așa cum spune un proverb, ar putea fi și chiar este „dușmanul binelui”. Așadar, de la un moment dat, binele nostru inițial, tot crescând nelimitat precum plămada cu drojdie, începe să se preschimbe pe nesimțite în rău, ba chiar într-un rău major: în plus, nu o dată, înșală prin sulemeneli atrăgătoare, prin promisiuni nesăbuite. Îl recunoaștem: este răul generat de marile ideologii utopice ale secolelor ultime.>> (p. 103)
Întrucât cunoașterea este nelimitată, iar capacitățile cognitive ale omului sunt limitate, atunci când vorbim despre nemurire putem aduce în discuție și problema ignoranței. De altfel, în limbajul comun există multe trimiteri la ignoranță și relația cu fericirea, atinge și Andrei Cornea acest subiect, dar în Povestea ignoranței găsim mult mai mult de atât. La fel ca și în celelalte două eseuri, autorul își declină intenția de a face o istorie a teoriilor și nici nu are pretenția de a epuiza toate controversele, în schimb cantonează conceptul tot în sfera de influență a nemuririi: care este relația dintre rău și ignoranță, cea din urmă privită ca sursă a răului. Știm prea bine că există o gradualitate a răului, după cum există și ierarhii ale binelui, dar rămâne de văzut care este relația dintre formele răului și ignoranță, care este distinctă de necunoaștere/neștiință. Limitele cunoașterii, cele mai multe generate de lipsa unor instrumente specifice și a unor capacități umane (vorbim și de o evoluție a omului) generează forme de rău care nu pot fi ignorate, pentru că ne afectează viețile, limitează binele. Două sunt întrebările în jurul căruia își construiește excursul autorul: relația dintre rău și nemurire – poate fi răul generator de nemurire; dacă poate fi un om rău nemuritor. Această construcție îi servește eseistului să facă și un breviar al teoriilor filosofice care pun în evidență relația dintre nemurire și răul, ca opus al bieului: monoteismul, dualismul și raportarea la rău; carnea/materia e rea, sufletul e bun, pentru că are capacitatea de a se salva.
„Iată deci paradoxul: luați în ansamblu, noi, oamenii secolului ai XXI-lea, suntem mult mai cunoscători decât oamenii secolului al XII-lea, să spunem. Dar, iarăși luați în ansamblu sau în parte, suntem și mai ignoranți decât ei; căci, pe măsură ce a sporit cunoașterea, s-a amplificat și refuzul ei imoral. Iar umbra acestei reprobabile ignoranțe (de tipul celei proprii politicianului la care m-am referit la început și care între timp a ajuns în grupurile cele mai conspiraționiste cu putință) s-a lățit, în proporții odinioară inimaginabile, peste o lume care a făcut atâtea progrese uimitoare în știință și cunoaștere.” (p. 119)
Epilogul, De hominis absurditate, ne aduce în primplan un eseist (profund) ancorat în timpul prezent, ceea ce poate stârni niscaiva ridicări din sprânceană: nu, Andrei Cornea nu face parte din categoria gânditorilor care trăiesc suspendați într-o bulă existențială proprie, dimpotrivă, se numără printre cei care au un simț civic pronunțat. Un final de volum care denotă nevoia autorului de a construi întregul din părți disparate, aduse la un numitor comun cu ajutorul liantului de care pomeneam la începutul acestui text. Andrei Cornea se așază, astfel, în rândul marilor eseiști români, mă gândesc în primul rând la Horia-Roman Patapievici și Petru Creția.
Povestea nemuririi de Andrei Cornea
Editura: Spandugino
Anul apariției: 2026
Nr. de pagini: 208
ISBN: 978-630-6543-99-1
Cartea poate fi cumpărată de aici.
