Din fișa de autor pe care o regăsim pe site-ul Fundației Calea Victoriei aflăm despre Bogdan Coșa ceea ce știam doar parțial: că este un scriitor, tânăr, prea tânăr pentru câte premii are deja câștigate sau câte titluri are publicate. Pentru mine numele îmi suna cunoscut încă de când primise în 2012 Premiul pentru Debut al Revistei Tiuk!, fiind sigură că e vorba de un real talent dacă a intrat în vizorul lui Mihail Vakulovski. Din 3 martie are la Fundația Calea Victoriei un atelier de scriere creativă, la care locurile sunt deja ocupate, dar am vrut să aflu mai multe despre acest atelier, despre cum a gândit el abordarea cursanților și altele. Ce mi-a plăcut la Bogdan Coșa e că a fost autentic în răspunsuri, a fost foarte sincer și la obiect, fără să încerce să cosmetizeze foarte mult ideile, ceea ce e din ce în ce mai rar întâlnit în ziua de astăzi.
Atelier de scriere creativă la Fundația Calea Victoriei: accentul cade pe scriere sau pe creativă?
La-nceput a fost cuvântul, creativitatea a venit mai pe urmă, ca efect. Și anume: dacă-ți dau un creion și-o foaie și-ți zic, ai 10 minute, spune-mi o poveste, o să te uiți o bucată [de timp] în gol, dar o să scrii până la urmă o propoziție, apoi încă una, și tot așa – o să apelezi singur la acele tehnici de care ai nevoie pentru a pune bazele narațiunii, temelia. Deci mai întâi o să scrii. Acasă, exersând, firește, între stâlpii de rezistență trasați împreună la curs, o să-nceapă să apară pereții poveștii, iar peste ei, în timp, după și mai mult exercițiu, crescând ca o iederă deasă, impresia de creativitate, de neobișnuit, de măiestrie în cazurile fericite.
De ce un nou atelier de scriere creativă? Care-ți sunt obiectivele și/sau motivele personale?
Pentru mine nu e un nou atelier de scriere creativă, e primul și singurul, și nici pentru Fundație nu e nou – din câte știu, au fost primii pe piața din București – , dar înțeleg unde bați.
Sunt tot mai mulți cei care propun astfel de cursuri și programe – și, din câte aud, urmează să mai apară un atelier dedicat strict poeziei, ceea ce nu poate fi decât îmbucurător. (La Brașov există chiar un program masteral – Scriere creativă și Inovare culturală – în cadrul Facultății de Litere a Universității Transilvania, primul și singurul din țară.)
Problema e că nu știu exact ce fac colegii mei (Marius Chivu & Florin Iaru sau revdepov, care invită săptămânal un alt scriitor-lector, Corina Sabău, Adrian Șchiop, Lavinia Braniște, Bogdan-Alexandru Stănescu, Teo Bobe, Cezar-Paul Bădescu, Marin Mălaicu-Hondrari ș.a.), cum se desfășoară întâlnirile lor cu cursanții, astfel încât să răspund prin comparație, ce am eu și ei nu. Singura diferență notabilă de care sunt conștient în momentul de față e aceea că acolo se intră pe bază de preselecție, omul scrie un text, îl trimite, dacă e bun, bunicel, e acceptat, dacă nu, mai încearcă, iar aici, la Fundația Calea Victoriei, cursanții se înscriu liber, fără nicio verificare a nivelului. Inițial am fost destul de reticent, mi s-a părut bizar să știu în aceeași grupă oameni care au publicat deja o carte, profesori, liceeni și pensionare, dar s-a dovedit că, dimpotrivă, e mișto, că-i așa-i mai pe bune, ca-n viață. Pentru că, ce se-ntâmplă? Cursanții dintr-o anumită clasă socială, mai ales cei foarte bine pregătiți, se sfiesc să arate că au totuși anumite lacune, în timp ce alții, oamenii vieții, mult mai puțin crispați, care vin să învețe ceva nou fără să aibă așteptări de la ei înșiși, întreabă tot ce le trece prin cap, atingând de multe ori puncte altfel greu accesibile; sau, dimpotrivă, ceilalți au darul de a deschide subiecte considerate tabu de către aceștia din urmă, unghiuri moarte, care nu ar fi fost scoase niciodată în lumină și analizate ș.a.m.d.
În fine, e o dinamică foarte plăcută, pe parcursul celor șapte săptămâni oamenii se deschid ca niște floricele, ar fi enorm de povestit. Pe scurt, obiectivul meu e ca fiecare cursant să plece acasă cu un proiect al lui, cât de mic, la care să poată lucra în liniște o perioadă mai lungă, având în minte câteva principii de bun simț artistic. Și, de obicei, se și întâmplă asta, chiar dacă la primele întâlniri pare aproape imposibil – uneori și pentru mine.
Bogdan Coșa – scriitorul sau lectorul, care dintre cei doi vor conduce atelierul?
Nici unul. Bogdan Coșa, omul, care a greșit, la fel ca toți ceilalți. Care a-nceput de foarte jos.
Cum poți descrie, pe scurt, relația ideală dintre participanții la acest atelier și tu, lectorul?
Colocvială, aș zice. Fiind vorba de un atelier, și nu de un curs teoretic, sunt mai degrabă un facilitator: propun sarcini de lucru, apoi mă retrag și păzesc cadrul, convenția agreată. Nu sunt lector, nu predau nimic. Intervin unde e nevoie, ajut, mă retrag din nou. Cer părerile colegilor, corectez traiectorii, indic contururi prea gros trasate și tot așa; când se ivește ocazia, plantez informații – dar totul pornește de la textele cursanților, fiindcă altfel mi-aș răci gura de pomană. Dacă omul nu are cazul în față, pot să-i explic eu mult și bine – ce? Concordanța timpurilor verbale, de exemplu, care e cea mai frecventă problemă, senzația de verosimil, coerența personajului – că n-o să priceapă, n-o să aibă de ce să lege noile cunoștințe, iar acestea o să se împrăștie pe Popa Soare și, mai departe, pe strada Sfântul Ștefan, din clipa în care urcă în taxi să plece acasă.
Experiența personală, lecturile sau ce altceva trebuie să aducă cu ei în bagaj cursanții? Experiența asimilată aici, la Calea Victoriei, în ce fel le va fi de folos?
De trăit am trăit fiecare. Dacă există și lecturi de calitate și un oarecare exercițiu, o rutină a scrisului, se lucrează în condiții excelente. Dar am avut și cursanți care nu mai scriseseră un rând de treizeci de ani, când citiseră ultima compunere în fața clasei, și am fost surprins să văd cât de ușor au reușit să-și însușească noi cunoștințe, cu câtă dezinvoltură au început să se exprime, cât de vii au devenit poveștile lor.
Factorul vârstă contează în algoritmul unui atelier de scriere creativă? Te așepți la un anumit profil de participant sau îți dorești diversitate și din acest punct de vedere?
Acum, de exemplu, cel mai tânăr cursant are șaptesprezece ani, iar cel mai în vârstă, cincizeci și ceva. Grupa precedentă era și mai eterogenă: șaptesprezece – șaptezeci. Cum ziceam, pe lângă asta se adaugă celelalte diferențe, nivelul de pregătire, orientarea sexuală, o sumedenie.
E greu la-nceput – se vede pe fețele lor – , dar le spun din primele minute, n-avem timp să ne împrietenim, așa că o să facem un pact. Dacă alegeți să treceți pragul acestei încăperi, sunteți considerați de mine și de către colegii voștri niște indivizi de bună credință, cu discernământ, dornici să lucreze, OK? Și, în mod straniu, oamenii se fac imediat mai comozi, să relaxează, își zâmbesc, de parcă ar fi avut nevoie de consimțământul meu să slăbească un pic șuruburile.
După ce primul nivel al încrederii e dobândit, fiecare își caută mai departe echilibrul și, în timp, asta se răsfrânge în deschiderea textelor, sinceritatea comentariilor și a răspunsurilor; e plăcut să-i văd cum încercă să țină cont de părerile celorlalți, de fragilitatea celorlalți.
Uneori e mai mult despre ieșirea din niște tipare de gândire, despre generozitate, despre acceptare, și mai puțin despre scriere creativă, despre literatură.
Crezi că te poți încadra în profilul lectorului ideal? Care crezi că-ți sunt calitățile personale care te-ar recomanda pentru această categorie? Și, în oglindă, ce defecte ar trebui să lipsească din acest peisaj?
Nu știu – și n-o zic din modestie. Nu mă preocupă. Mi se pare absurd să ne înghesuim de bunăvoie într-un tipar posibil depășit, romantic.
Cert e că îmi place să fac ceea ce fac, să fiu acolo când oamenii realizează că scrisul poate să fie despre ei, despre ce-au simțit cu o seară în urmă, când au închis televizorul și s-au culcat cu spatele la partenerul lor. Că pot să scrie pentru ei înșiși, de plăcere sau pentru catharsis-ul atât de necesar uneori. Că nu trebuie să fie mega-talentați ca să-și dea voie să pună pe foaie o serie de povestiri, că scrisul se învață, talentul se dobândește etcetera.
Ce se va întâmpla cu „produsele” obținute în urma acestui atelier de scriere creativă? Evident, termenul „produs” aici este cu titlu generic și restrictiv.
Dacă sunt bune de publicat, le-am promis întotdeauna că voi găsi o cale de a-i ajuta să le publice. Dar descurajez vanitatea de la început – mai întâi scrisul, munca, descoperirea, și abia apoi publicatul. Pe la al treilea atelier, îmi dau dreptate și cursanții. Încep să vadă singuri minusurile textelor, să-și dea seama unde au serios de lucrat – ăsta e punctul în care unii renunță, recunosc că n-au timp sau nervi pentru așa ceva, iar ceilalți dublează, triplează timpul alocat până atunci literaturii, scrisului, chestie care se simte; textele devin din ce în ce mai consistente în a doua parte a modulului.
Interesant e însă abia faptul că, deși le zic câteodată că una din prozele lor, revăzută poate la câteva săptămâni distanță, când se mai răcește, ar putea fi bună de publicat, îmi răspund că nu asta vor, că s-ar bucura să publice la un moment dat, dar că acum important e să scrie din ce în ce mai bine, să exerseze o perioadă, și abia apoi să vadă dacă într-adevăr vor să arate și altora ce-a ieșit. Și îi felicit – e atitudinea corectă.
Gândul tău pentru potențialii cursanți?
Veniți, sunt oameni ca voi și ceilalți, cu nesiguranțele lor, cu lacune, vulnerabilități, și e loc pentru toată lumea. Și, dacă nu citeați până acum, citiți și literatură contemporană, pentru că o să scrieți mai degrabă în zilele noastre decât în 1860.
Bogdan Coșa (n. 1989) este scriitor, traducător și jurnalist cultural. A publicat romanele Poker (Cartea Românească, 2011), Poker. Black Glass (Cartea Românească, 2013) și volumul de poezii O formă de adăpost primară (Cartea Românească, 2013). În curând urmează să apară a treia parte a trilogiei sale, Poker. No Bad Days.
Poate fi citit și pe DLITE – blogul german-român de literatură al Institutului Goethe din București.
Foto credit: Ciprina Hord
