Debuturi – Bogdan Răileanu

Tânărul prozator Bogdan Răileanu a fost de curând nominalizat la Premiile literare ale revistei „Observator cultural”, secţiunea Debut (proză), cu volumul Tot spaţiul dintre gândurile mele (Editura Polirom, colecţia EgoProză, coordonată de Lucian Dan Teodorovici, 2017).

Potrivit informaţiilor de pe coperta 2 a cărţii, Bogdan Răileanu şi-a făcut ucenicia literară sub oblăduirea directă a lui Marius Chivu şi a lui Florin Iaru, în 2014, când a participat la cursurile de scriere creativă organizate de „Revista de Povestiri”. Prima povestire i-a fost găzduită de revista IOCAN, în 2015.

Volumul de faţă cuprinde 11 texte care dezvoltă o tematică diversă, actualizată, în care se regăseşte oricare dintre noi, într-o măsură sau alta. Fiecare text respectă anumite reguli în legătură cu structura, ideile şi mesajul artistic. Se simt, aşadar, lecţiile din cadrul cursului de scriere creativă. Ceea ce nu-i rău deloc, să recunoaştem. O reţetă care te învaţă nu doar cum să produci text, ci mai ales cum să eviţi să produci un text păgubos, ineficient. Tinerii scriitori cad adesea în păcatul logoreei scriptice, al psihologizării excesive. O povestire bună e ca o bomaboană de ciocolată dintr-o cutie: deschizi, alegi una la întâmplare, guşti şi apoi ştii cum să evaluezi întreaga cutie. Nici prea dulce, nici prea amară, dar mai ales nici prea înecăcioasă.

Cartea se deschide cu povestirea care dă titlul volumului. Cumva a la Gregor Samsa din „Metamorfoza” kafkiană, avem perspectiva unei muşte care se pregăteşte de obşteasca expiere, specifică statutului său efemer. Lipită de peretele unei case (o bibliotecă), musca observă cu atenţie preocupările şi comportamentul oamenilor. Imaginea cea mai spectaculoasă este aceea a împerecherii unui bărbat cu o femeie în jurul teancurilor de cărţi:

„…printre cioburile de căni şi plicurile de ceai împrăştiate pe jos, undeva lângă piciorul mesei, am dat peste ceva care m-a transformat în cea mai cultă muscă din istoria neamului meu: două oceane de spermă luceau în lumina lunii care intra pe geam. M-am îmbăiat în ele o noapte întreagă. La răsărit, cele două picături se evaporaseră în aer, dar eu ştiam să citesc” (pag. 7-8).

La final, musca aterizează pe o carte care senumeşte taman „Tot spaţiul dintre gândurile mele”. Cumva ironic, prelungind witz-ul romantic din eminesciana litotă „Muşti de-o zi pe-o lume mică/ De se măsură cu cotul…”, muscoiul cel cult speră „să mi se întindă maţele cât mai hidos pe spaţiul ăsta dintre gândurile lui”. Ale autorului acestui volum, să ne înţelegem.

Lumea acestor povestiri e de-aci, din proximitatea noastră: un licenţiat care lucrase pe la televiziuni imediat după revoluţie, Ursan, ajunge cerşetor pe lângă fântâna dela Universitate, singurul lui prieten loial fiind câinele Alex (Alex); doamna Tereza, o bucătăreasă la o corporaţie, are o problemă: nu mai vrea să facă mâncare de post. De fapt, adevărata problemă e alta: femeia crede că, într-o (bună) zi, ajunge să facă mâncare… pentru lesbiene! Are bănuiala că două colege sunt adeptele acestui gen de trai şi, evident, e oripilată (Mâncare pentru lesbiene). Într-o alta, mici gesturi casnice într-un cuplu tânăr, cu copil mic. Depresie post-partum, indiferenţa care se instalează insidios între soţi (Ultimul rinocer alb).

Problematica aceasta a cuplului apare şi în alte texte, de pildă în Zero grade, unul dintre cele mai bune din volum. Înstrăinarea vine din gesturi mărunte şi din rotirea spre fiinţele şi obiectele din jur. Din micile tăceri cotidiene. Din ritualul fiecărei dimineţi. Circularitatea textului se sprijină pe elemente recurente: uşa balconului, ţurţurele format pe streaşină, mopul îngheţat şi încercarea de a dezlipi sloiul de gheaţă. Finalmente, ţurţurele va lovi mortal o bătrână din vecini. Bogdan Răileanu respectă, şi aici, regula ştiută, conform căreia dacă un pistol apare în actul I sigur se va trage cu el în actul IV. Semnificaţiile pot fi citite atât în stratul de suprafaţă al textului, cât şi în cel de adâncime.

În Muşcă şi taci, un preot şi o tânără călugăriţă călătoresc spre mănăstire cu un autoturism. Naivitatea fetei este savuros evidenţiată prin dialogul cu părintele hâtru, inteligent, dar mai ales ironic. Ironia e atent dozată, încât să frizeze caricaturalul, nu şi grotescul sau blasfemia.

Alte povestiri decupează situaţii de viaţă dintr-un Bucureşti deopotrivă corporatist şi mizer, în care oamenii înregistrează din mers fragilizarea propriilor relaţii, trecerea timpului, efemeritatea sentimentelor. În Bastards & Sons, de pildă, stratul de suprafaţă s-ar rezuma astfel: Andrei Grossman un bărbat corpolent şi blazat, de vârsta a doua, artist; într-o zi, în blocul de vizavi observă o fată agăţând un banner despre deschiderea unui salon de masaj. De fapt, e o formă de acoperire pentru practicarea prostituţiei. Andrei o cunoaşte pe Melinda, socializează, plăteşte mai multe şedinţe, află că fata are o dorinţă secretă: să vadă cum arată o floare de vanilie din Madagascar, să ştie cum arată şi cum miros aceste flori în realitate. Andrei slăbeşte, arată bine, realizează tot felul de statui/sculpturi ciudate. Un alt artist, Bunescu, novice, i se alătură în vederea unei expoziţii comune, la Berlin. Au un succes nebun. Fac mulţi bani. Se întoarce în Bucureşti şi Andrei îi pune Melindei în mână „un plic în care se aflau câteva mii de euro şi un bilet dus-întors spre Antananarivo”. Stratul de adâncime vi-l las dvs., cititorilor, bucuria să-l descoperiţi.

Ultimul text din carte este o mică jonglerie literar-stilistică, Poezie pentru poeţi de peste 50 de ani, în care autorul imaginează o întâlnire între anonimul Mircea Cărtăreanu şi multipremiatul Mircea Cărtărescu, două destine paralele, o trăire în umbra numelui supus adesea confuziei. De fapt, până la 38 de ani, numele poetului anonim era acelaşi ca şi al celui deja consacrat, dar a fi Mircea Cărtărescu II nu-i o fericire, editorii nu-ţi publică niciun volum, căci, nu-i aşa, spuneau ei, „nu poate exista decât un singur Cărtărescu în literatura română, Mircea Cărtărescu, celebrul poet român contemporan”. După ce îşi schimbă sufixul numelui de familie, are probleme cu autorităţile de la taxe şi impozite, distribuitorii de gaze şi electricitate îi suspendă contractul, iar soţia părăseşte domiciliul conjugal. El scrie şi scrie, volum după volum, dar nimeni nu publică vreo recenzie despre ele. E bolnav, are probleme cardiace grave. În fiecare an, de ziua lui, le citeşte prietenilor din textele sale. O ţine pe Cristina, noua lui soţie, de umeri (Cristina este şi numele primei soţii a lui Mircea Cărtărescu I). Ajuns acasă, deschide calculatorul şi intră pe profilul de Facebook al lui Mircea Cărtărescu cel oficial. Trimite un mesaj. Vrea să se întâlnească amândoi. E seara în care a făcut 50 de ani. Îi trimite textele prin e-mail. Se întâlnesc. Sunt cordiali. Cărtărescu-consacratul e afectuos-politicos. Fumează amândoi tutun englezesc scump. Cărtărescu-anonimul face infarct. În ambulanţă, celălalt îl însoţeşte. Umbrele lor se confundă încet-încet…

Bogdan Răileanu scrie atent, dar cu plăcere, strunindu-şi latura ludică și ironică atât cât este necesar. Când vrea să-şi concretizeze un personaj, o situaţie, un comportament, recurge cu succes la comparaţie. Pot spune că este un prim volum absolut promiţător, o carte pe care o parcurgi cu interes şi cu aşteptări.

„Tot spaţiul dintre gândurile mele” de Bogdan Răileanu