Credit foto: Adi Bulboacă
Un spectacol care s-a născut din cenușa unui an pandemic (an care pare să aibă și post scriptum, din păcate). Un spectacol născut dintr-o dragoste de teatru nedisimulată și ridicat pe temelia unui profesionalism asumat ad integrum. Să faci Steaua fără nume în cheie parodică cere o foarte bună autocunoaștere și o muncă de documentare care să se regăsească în fiecare detaliu. Prima provocare, aceea de a monta spectacolul în orașul natal al scriitorului piesei – Mihail Sebastian – a fost depășită fără doar și poate, din moment ce sala a chicotit mai tot timpul, iar la final au aplaudat la scenă deschisă și în picioare fără rezerve! A doua provocare a fost și ea depășită – să ai premieră după un an nesfârșit, cu o sală ocupată pe jumătate (Ah, ce bucurie să vezi atâta lume în jur, disciplinată și dornică să participe la un act cultural cu adevărat bun!) și cu o distribuție alcătuită din actori foarte tineri și tineri a fost și ea depășită, pentru că entuziasmul tinereții a fost dublat de pofta de joc și de o lucrătură în filigran a fiecărui moment în parte.
Credit foto: Adi Bulboacă
Scena e „ocupată“ de un uriaș cadran de ceas de gară! Un ceas care se va transforma în casa lui Miroiu, pentru ca în actul al III-lea să capete ambivalența caracteristică întregului construct spectacular (casa se transformă într-un cimitir al speranțelor, dar și într-un soi de trambulină spre mai bine – Mona pleacă transformată după întâlnirea cu Miroiu, ceea ce înseamnă că nimic nu mai va mai fi ca până atunci). Cristina Milea a reușit să încapsuleze în interiorul circular al cadranului un întreg univers ideatic – detalii care susțin schimburile de replici, dar care participă activ și la crearea unei atmosfere lipsită de orice urmă de praf. Spectacolul devine atemporal, tocmai pentru că aceste detalii – de costum, de culoare, de speculare a celui mai mic cotlon – sunt părți dintr-o mare și generoasă convenție – cea despre care pomenește cu o nonșalanță remarcabilă Ichim (Ciprian Chiricheș face un rol bun din acest personaj, îl transformă pe alocuri în personaj vital pentru economia spectacolului). Stropitoarea devine element magic, mobilitatea ei o ajută să participe activ la stabilirea unor relații inedite între personaje: Miroiu (Nicholas Cațianis jr. a demonstrat că e conștient că dozajul fin face diferența dintre ridicol și comic de calitate!) o aduce în casă și o ține în brațe precum cea mai de preț ofrandă adusă pe altarul iubirii absolute, după care ea devine când suport pentru picioare, când „cartoful fierbinte“ de care trebuie scăpat cu orice preț! Perdele de frunze și flori de plastic nu dau senzația de kitsch, ceea ce e mare lucru, ci doar de o austeritate datorată prea puținei preocupări a lui Miroiu pentru confortul casnic. Una peste alta, casa lui Miroiu nu e un loc din care vrei să pleci, să fugi nici gând, ci e un loc al transformării interioare, iar acest detaliu este extrem de greu de redat din punct de vedere scenografic.
Credit foto: Adi Bulboacă
Cum spuneam, un spectacol în cheie parodică! Toate personajele par desprinde direct din sitcomurile românești la modă (Las Fierbinți e doar un exemplu). Ichim, Zamfirescu, domnișoara Cucu, doamna Pascu, Miroiu, Grig, Mona, ba chiar și șeful gării sau profesorul de muzică, ne sunt vecini, cunoscuți, colegi de muncă, ne întâlnim cu ei zilnic, ne salutăm, le apreciem vivacitatea sau tenacitatea, ne folosim de talentele lor unice! Niciunul dintre personaje nu este negativ, ceea ce înseamnă că regizorul a reușit performanța ca defectele fiecăruia în parte să se transforme sub ochii spectatorilor în calități unice: Mona ar putea oricând să fie un manechin de succes, doamna Pascu chiar este un antreprenor de succes, Grig este salvatorul perfect, tenacitatea profesorului de muzică dă roade, Ichim și Zamfirescu sunt gazdele perfecte, doamna Pascu apare când și cât trebuie (mare lucru să știi când să dispari din peisaj!), de domnișoara Cucu avem nevoie tocmai pentru că nu oricine poate fi un gardian al bunelor moravuri, iar Miroiu are capacitatea rarisimă de a se transforma într-un soi de stâlp al comunității, omul respectabil/respectat pentru câte știe, pentru pasiunea lui dusă la extrem! Ca să poate face toate aceste trăsături vizibile, Cristian Ban a avut nevoie să lucreze fiecare personaj în parte cu o răbdare de mandarin și cu o atenție pentru detaliu demnă de un mare orfevru. Dar ca spectacolul să nu se transforme într-o suită de scheciuri – exista riscul acesta!!! – chimia dintre personaje trebuia să fie evidentă și comunicarea dintre ei să funcționeze ca la carte. Toți aparțin acelei comune urbane într-o oarecare măsură, fie și pentru un timp extrem de limitat (cum e în cazul Monei și ale lui Grig)., aș se face că la final spectatorul rămâne că senzația că a făcut parte (activă) din convenție, că a contribuit și el, într-un fel oarecare, la derularea firului narativ. Cristian Ban face în acest fel o pledoarie pentru teatrul cu spectatori în sală, o pledoarie din care iubitorul de artă nu are cum să lipsească și nici cum să se ascundă în spatele unui ecran/monitor de laptop.
Credit foto: Adi Bulboacă
Steaua fără nume, în regia lui Cristian Ban, are și o distribuție foarte atent gândită. Vocea Narcisei Novac mi-a adus aminte de cea a Adei Galeș, dar jocul este distinct, cu personalitate, fără să te trimită cu gândul la celelalte Mone care au fost de-a lungul timpului. Miroiu întruchipat de Nicholas Cațianis jr. este atât de viu, de o naturalețe combinată cu o candoare unică care te provoacă să-l iubești așa cum este, fără să simți nevoia să-l protejezi. Ichim (Ciprian Chiricheș) și Zamfirescu (Blanca Doba) – cei doi tineri nebuni și frumoși ai comunei urbane, cei care-și asumă și rolurile de amfitrioni ai spectacolului – fac un tandem bun și confirmă evoluția profesională așteptată de toți. Domnișoara Cucu – Monica Ivașcu – nu exagerează fără sens, dându-i personajului rol de personaj de legătură între scene și acte. Doamna Pascu (Elena Andron) are o rochie superbă, rochie care se va regăsi și în scena cu Grig (Adrian Ștefan) care îmbracă aceeași rochie, dar peste costumul de dandy; savuroasă scena respectivă, i-a ieșit dintr-o singură mișcare continuă îmbrăcarea rochiei, ceea ce nu nici femeilor nu prea le iese. Șeful gării (Marcel Turcoianu) și profesorul de muzică (Dan Moldoveanu) sunt și ei prezențe firești în toată economia spectacolului, este nevoie de ei în scenă și în comunitatea comunei urbane.
Credit foto: Adi Bulboacă
Un spectacol cu un univers circular, un univers bazat pe mișcarea fină a fiecărui mecanism – rotițele unui ceas mecanic nu întâmplător rămân în plan secund până la final. Un spectacol care ne readuce aminte că nu doar regizorul și actorii contează, ci și cei din sală, fără de care convenția ar deveni inutilă sau caducă. Un spectacol despre care se va vorbi, în mod cert de bine și foarte bine, și căruia îi doresc viață lungă!
STEAUA FĂRĂ NUME – Teatrul Maria Filotti Brăila
de Mihail Sebastian
„Pentru că stelele nu se abat niciodată din drumul lor.”
Distribuţia:
Necunoscuta (Mona) – Narcisa Novac
Profesorul Marin Miroiu (profesor de matematică și astronomie) – Nicholas Cațianis jr.
Radu Udrea, profesor de muzică, prieten cu Miroiu – Dan Moldoveanu
Domnișoara Cucu – Monica Ivaşcu
Ispas, șeful gării – Marcel Turcoianu
Grig, iubitul Monei – Adrian Ştefan
Eleva Zamfirescu- Blanca Doba
D-na Pascu – Elena Andron
Ichim – Ciprian Chiricheș
Regia – CRISTIAN BAN
Scenografia – CRISTINA MILEA
Echipa tehnică:
Regizor tehnic – Emanuel Bişa
Sufleur – Ioana Dragu
Lumini – Mihai Andrei, Florin Lazar
Sunet – Valentin Ene
Recuzită – Carmen Spălatu
Maşinişti – Gheorghe Staicu, Nelu Ilie, Cristian Ghiţă, Aurelian Mihai, Marian Ivan
Cabiniere – Miţa Voicu, Adriana Tudose
Credit foto: Adi Bulboaca
