Cum scriem despre o experiență personală? (recomandări de lectură)

Sophie Kinsella scrie cărți aflate cumva la limita dintre comercial și literatură de calitate, lucru dovedit, de altfel, prin varietatea subiectelor abordate în tot atâtea romane, precum și succesul la public, autoarea reușind să trăiască exclusiv din scris.

Nu vă imaginați, așadar, că vă aflați în fața unui roman de duzină/de consum, dar nici confruntați cu o carte care excelează în profunzimi de conținut sau stilistice. Problema, sau mai bine zis experiența de viață trăită de autoare și ulterior ficționalizată în Cum te simți? reprezintă însă un subiect de reflecție pentru fiecare dintre noi: primirea unui diagnostic medical, procesarea și gestionarea acestuia, inclusiv a sfârșitului generat de o boală necruțătoare. Pe scurt, așa cum se confesează autoarea în Nota de la finalul romanului, în 2022 a fost diagnosticată cu glioblastom, o formă agresivă de cancer cerebral, a fost operată, a făcut cure de chimio și radioterapie și a trecut printr-o perioadă lungă de convalescență în care a trebuit să reînvețe să meargă, să facă eforturi de memorie, într-un cuvânt a reînvățat să funcționeze cvasinormal. Este, neîndoios, o experiență-limită, una care silește pe oricine la un bilanț de viață și la reevaluare.

Forma în care găsește de cuviință Sophie Kinsella să toarne ceea ce a trăit recent mizează pe acele procedee care facilitează transferul imediat, implicit la nivel emoțional, către cititor, beneficiarul direct al textului: narațiune alertă, fără psihologizare excesivă, inserarea ingenioasă a unor pasaje de interviu sau mesaje prin WhatsApp, dialoguri firești, colocviale.

Narațiunea la persoana întâi are, așadar, în centrul ei o romancieră de succes, Eve Monroe, care trăiește o revelație în legătură cu subiectul unei noi cărți în timp ce cumpără o rochie de gală, apoi brusc se trezește pe un pat de spital și nu își amintește în ce condiții și de ce a ajuns în locul respectiv. Deși află de la soțul ei că, în urma unor amețeli inexplicabile și a unor căzături, investigațiile au dovedit că o tumoră cerebrală se face vinovată și că această formațiune i-a fost deja extirpată, Eve uită zilnic informațiile primite, iar soțul trebuie să reia, în buclă, aceeași chinuitoare etapă explicativă. Memoria de scurtă durată este serios afectată și viața femeii și a familiei se schimbă și se ajustează considerabil. Tumora este malignă, iar forma de cancer presupune recidive și aproximativ un an de supraviețuire.

Rezumativ, acesta este miezul narativ al cărții. Am citit-o în aproximativ două ore și recunosc faptul că ritmul m-a prins, Kinsella are talent de povestitoare care eludează balastul descriptiv și elementele lacrimogene; narațiunea ei are potențial cinematografic (se pare că multe dintre romane i-au fost deja ecranizate), stările emoționale au o încărcătură dramatică rezonabilă, probând efectul de autenticitate. Convalescența protagonistei reprezintă o etapă mai grea decât spitalizarea: revenirea la o normalitate măcar aparentă, în care trebuie să mascheze cu abilitate pierderile de memorie în timpul întâlnirilor cu vecinele sau al discuțiilor telefonice cu prietenele, discuția lămuritoare cu cei cinci copii, reluarea îndeletnicirilor casnice.

Dureroasă și greu de asumat inițial este confruntarea cu scrisul: nu își găsește cuvintele, luptă să asocieze, mental, cuvântul cu imaginea, iar efortul sisific de a le lua în posesie o descurajează în ipostaza de scriitoare, și încă una de succes.

A doua jumătate a cărții înfățișează, caleidoscopic, această etapă a perseverenței în lupta cu prelungirea vieții și cu trăirea în prezent. Glumele, autopersiflarea, relația armonioasă cu familia sunt supapele și sursele optimismului necesar în lupta aceasta care are, ca final, câștigarea unui an de supraviețuire în care glioblastomul nu se mai reface, în ciuda tuturor studiilor medicale în acest sens, care prognozau rar o astfel de performanță.

Este o carte optimistă, o carte cu adevărat și necesarmente tonică. Pentru autoare, romanul reprezintă, în egală măsură, o formă de terapie și o încununare a efortului de a-și lua în posesie cuvintele pierdute:

„De ce am scris o carte așa personală? Întotdeauna am încercat să-mi înțeleg viața cu ajutorul scrisului. Ascunsă în spatele personajelor mele inventate, mi-am transformat mereu propria existență într-o poveste. Poate că asta e forma mea de terapie. Când scriu, sunt fericită, iar să scriu această carte, deși uneori a fost foarte dificil, mi-a adus o enormă satisfacție și mi-a făcut foarte bine psihic.”

Cum te simți? de Sophie Kinsella