Metamorfoze

(drumul către feminism)

Mihaela Miroiu este profesoară universitară de Ştiinţe Politice la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Bucureşti. Iniţiază, la noi, studiile feministe şi studiile de gen, începând cu anul 1994, primul masterat de studii de gen (1998) şi şcoala doctorală de Ştiinţe Politice (2000). A publicat, de asemenea, 12 cărţi de filosofie, teorie şi analiză politică, publicistică feminină şi literatură autobiografică. Este coordonator al colecţiei de Studii de gen a Editurii Polirom.

Am reprodus aceste informaţii de pe coperta a patra a cărţii Cu mintea mea de femeie (Editura Cartea Românească, colecţia „Cartea de memorii”, Bucureşti, 2017) pentru a sublinia drumul parcurs de o femeie inteligentă, dar mai ales perseverentă, realizările sale remarcabile într-o zonă în care femeilor nu le-a fost permis accesul decât de puţin timp.

Feminismul, ca mişcare de idei, are o istorie durută şi controversată. Deşi inteligente şi puternice, semenele noastre nu au avut întotdeauna curajul de a ieşi dintr-o fragilă zonă de confort, preferând să rămână în spatele bărbaţilor şi să-i ghideze discret spre succes.

Mihaela Miroiu alege un alt drum. Pe care îl parcurge printr-o repetată asumare a tuturor riscurilor. Un drum în răspăr. Cu bucurii care înfloresc treptat, din care îşi nutreşte voinţa. Cartea de faţă este, neîndoios, expresia acestui parcurs de învingătoare. Drumul de la copila băieţoasă la femeia de azi. Este, de asemenea, o formă de a le mulţumi tuturor acelora care i-au ghidat calea spre feminism, potrivit propriei confesiuni:

Există, în această carte, poveşti prin care, de fapt, le mulţumesc multor oameni fără de care este greu să îmi imaginez viaţa, necum să o rememorez: familia mea; profesorii mei scrişi şi nescrişi, prietenii de suflet, cei ţesuţi în poveştile de aici sau în alte cărţi; marii bărbaţi şi marile femei ale minţii mele, mulţi pomeniţi în texte, mult mai mulţi, doar duhuri nenumite, ţesute în idei; femei şi bărbaţi care mi-au deschis lumea teoriilor feministe, femei şi bărbaţi care au deschis Lumea noastră feminismului teoretic, civic şi politic” (pag.5).

Cu mintea mea de femeie este o carte autobiografică. Capitolele ei au fost publicate, potrivit mărturisirii făcute de autoare, în Literatura de azi, pe parcursul a trei ani. „Poveştile” despre devenirea în timp a Mihaelei Miroiu s-au închegat într-un volum frumos, pe care îl parcurgi cu sentimentul unei călătorii spre origini. Ale scriitoarei, ale tale ca femeie care ai fost odată copil într-un sat din perioada comunistă. Sunt şase părţi cu titluri care jalonează creşterea, devenirea: Copila, Fata, Tânăra, Je chante avec toi, liberte!, Viaţa pur şi simplu şi Secolul femeilor. Amintirile cele mai îndepărtate „se rup” de la doi ani încoace, cu imaginea simbolică a unei vrăbiuţe fără suflare, pe care copila o ţine între palme. O amintire care „nu are decât simţire, formă şi culoare”. Copila este fiică de învăţătoare. Nu-şi cunoaşte propriu-zis tatăl biologic, devenit „aproape invizibil” din copilăria timpurie; este crescută de către tatăl care şi-a asumat acest rol încă de când ea avea patru ani. Trăieşte între femei care o învaţă ceea ce au fost şi ele învăţate de zeci de generaţii: că lumea aparţine bărbaţilor. Imaginea preotesei care, pasionată de lectură fiind, se ascunde la privată pentru a citi, ca şi cum ar fi un lucru necuviincios, un păcat, o intrigă pe fetiţă. Mama ei îşi permitea să citească în văzul tuturor, fiind „acoperită” de statutul ei de învăţătoare. De la bunica Filofteia (bunica soţului autoarei, de fapt) află că aceasta avea „o durere adâncă, de suflet” deoarece tatăl n-o lăsase niciodată la şcoală, nici măcar să înveţe literele, pe care le-a deprins mai târziu, singură. Părintele Timişan, observând că fetiţa Mihaela este prea băieţoasă, le atrage părinţilor atenţia că „fata nu-i crescută la locul ei…”. La locul ei, adică al unei viitoare femei supuse bărbatului care îi va deveni soţ. Fetiţele nu au voie la altar. Bărbatul casei fiecărui creştin adevărat era Isus, Învăţător şi Ocrotitor. Dar fără femei, observă de timpuriu fetiţa, lumea ar avea tot rostul stricat, dat peste cap:

În lumea lor mă simţeam scăldată în grijă şi în griji foarte concrete. Fără ele nu aveam lapte dimineaţa, iar vitele ar fi gemut lung, cu ugerul dureros de plin. Fără ele, găinile chirăiau de foame. Vasele s-ar fi sleit de murdărie. Copiii s-ar fi înecat în pipi şi ar fi plâns. Bărbaţii s-ar fi jegoşit, ar fi flămânzit şi ar fi fost mult mai furioşi. Bătrânii ar fi zăcut a moarte pe o saltea cu fân învechit. Casele nu ar fi avut ţesături, covoare şi dantele. Grădinile de flori deveneau paragini. Legumele se înecau în ştir…” (pag. 20)

Copila îşi doreşte să fie bărbat, crezând „până târziu că ţările sunt puse la cale de către bărbaţi, că politica este şi trebuie să fie ceea ce fac bărbaţii de la Bucureşti sau Moscova şi ce comentează bărbaţii din Sâncrai”(pag.21)

Când mama, exasperată de treburi şi de griji, se revoltă împotriva condiţiei de femeie, fata nu îi înţelege/aprobă atitudinea: de ce, la o adică, trebuie să le facă pe toate, ce, i-au cerut ei (cei din casă) asta?! A trebuit să treacă ani până a reuşit să iasă „din fatalismele vremii” sale prin simpla întrebare din adolescenţă: Cine naiba te pune să te sacrifici?”, schimbată ulterior în Ce naiba te pune să te sacrifici?”

Din această nedumerire-revoltă se vor nutri răzvrătirile şi ideile progresiste ulterior. Dar până la curajul de a-şi asuma deplin statutul de femeie vor mai fi destule încercări: un profesor universitar care vrea să o violeze în timpul unei tabere tematice; colegi misogini; bărbaţii de la Secu; un director de şcoală cu un comportament barbar etc. Este martoră indirect la alte abuzuri comise asupra prietenelor sau elevelor ei, violate ani în şir de către bărbaţi aflaţi în funcţii înalte. Ascultă confesiunile lor, deplânge, cu pumnii strânşi, sinuciderea unora dintre ele. Dar cunoaşte, fireşte, şi oameni cu un caracter frumos, bărbaţii-prieteni sau simpli colegi, bărbatul-soţ, cei care o vor considera mereu egala lor şi îi vor respecta ideile, pasiunile, munca de cercetare. În comunism, însă, misiunea femeii era deja trasată:

De obicei, în marile muzee ale lumii, creaţia femeiască textilă, tapiţeriile şi broderiile, are în dreptul semnăturii: autor anonim. Mileurile şi feţele de masă erau o dovadă vie că suntem ce au fost bunicile noastre, deşi trebuia să fim şi ce ne sunt fraţii sau taţii. Comunismul a inventat femeia Shiva, cu miriade de mâini în care să poată ţine, simultan sau succesiv, cine mai ştia: freza sau roboteza, maneta de la macara, cartea, eprubeta, copilul, telul, aspiratorul, sapa, ligheanul, acul, cârpa de praf, volanul, inclusiv cel de tractor, dar şi broderia. Şi pe deasupra, mai eram şi incomparabil mai fericite decât cele mai multe femei occidentale, care sufereau de angoasa casnicei cu studii, aşa cum am aflat eu, cu târzie stupoare, abia după ce a crăpat comunismul din lecturile mele din feministele marxiste americane” (pag.51)

Greu trebuie să-i fi fost unei adolescente rebele să accepte – ce spun eu, de fapt? – să fie martoră la dezechilibrul evident dintre sexe: „Doamne, de ce nu m-ai făcut bărbat, ca să nu ajung pradă unor fustangii fără scrupule sau a unui soţ tâmpit ca nenea Truţă? De ce trebuie ca o femeie să-şi caute ca proasta perechea, fiindcă altfel lumea zice că e neisprăvită şi ratată? De ce trebuie? Cine naiba l-a pus pe Trebuie ăsta în viaţa femeilor?!” (pag.50)

Mai târziu, greu i-a fost femeii Mihaela să înţeleagă că una dintre operaţiile pe care le resimţim mutilante pentru feminitate, precum histerectomia, nu poate diminua „cu absolut nimic sentimentul intern că sunt femeie”. Uterul trimite la maternitate, e un organ-cuib, îl dai afară atunci când se îmbolnăveşte. Şi rămâi femeie în toată interioritatea ta, ca şi până atunci…

Şi tot mai târziu, după căderea comunismului, Mihaelei i-a fost clar că drumul spre drepturile femeilor (nu doar scriptice, în fond, ci întru recunoaştere şi respectare) nu a devenit prea neted. Dar graniţele s-au deschis, a cunoscut alte femei care militau neobosit, organizând conferinţe, marşuri, scriind cărţi, călătorind. I-au devenit prietene. Şi-au scris. S-au vizitat. Privind în urmă, Mihaela Miroiu zâmbeşte cu un optimism de-a dreptul contagios. Nu mai este singură în ţara bărbaţilor…

coperta MIHAELA MIROIUEditura: Cartea Românească, Bucureşti

Colecţia: Cartea de memorii

Anul apariţiei: 2017

Nr. de pagini: 245

ISBN: 978-973-23-3160-6

Sursa foto: gandul.ro

Cartea este disponibilă pe elefant.ro sau pe site-ul editurii.

Share.

About Author

Avatar photo

Îmi place să citesc de când mă știu. Să stau în proximitatea cărților și a oamenilor care le scriu a devenit, în timp, un modus vivendi. Propriile mele texte sunt, în chip natural, însoțitoarele cărților citite. Le netezesc drumul spre ceilalți. Pledez pentru călătoria lor. Pentru frumusețea lor - corpuri de semne și sonuri, într-o lume excesiv materială. Nu pot opri altfel tăvălugul timpului sau vânătoarea de afară. Nu pot opune altceva glisajului valoric de astăzi. Între învelitorile cărții, timpul și spațiul se deschid altfel, într-o buclă generoasă. Balsamică...

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura