Pe autostradă sunt camioane…

În a doua seară din Festivalul Săptămâna Tânărului Actor, desfăşurat la Buzău, în perioada 10-15 noiembrie, piesa propusă de UNATC Bucureşti a fost Întreaga mea lume, o adaptare după Things I Know To Be True, text scris de Andrew Bovell. Născut în 1962, Andrew Bovell este un cunoscut scenarist din Australia, scriind deopotrivă pentru teatru, film şi televiziune.

Înainte să auzi primele replici, înainte să-ţi dai seama care este „desenul” piesei, eşti învăluit de farmecul unei melodii triste, cu note care, în ritmul lor imprevizibil, când intens, când domol, te familiarizează cu o tensiune aparte, ce umple minunat spaţiul scenic. În plus, muzica are forţa de a deschide porţile lumilor interioare şi de a te face să te întorci, ca spectator, către tine însuţi, prin introspecţie. Cu alte cuvinte, muzica aceasta, care articulează surprinzător sunete din diverse registre, te proiectează într-un spaţiu emoţional aparte, apropiindu-te şi îndepărtându-te imediat de acel miez de tristeţe al fiecărei clipe fericite. Şi parcă nu mai eşti un simplu martor al jocului actoricesc, ci devii, fără să ştii cum şi când exact, parte a spectacolului. În versiunea regizată inspirat de conf. univ.dr. Puiu Şerban, se păstrează secvenţa compusă pentru pian de Nils Frahm, din piesa originală, o excepţională combinaţie de sunete fragile şi tonalităţi versatile.

De asemenea, numele lui Leonard Cohen este amintit de câteva ori în replicile personajelor. Mamei, Fran Price, îi plac versurile din cântecul lui Cohen, Famous Blue Raincoat. Ceva din frigul romantic al New York-ului simte şi ea, în zori, când citeşte scrisoarea fiicei rebele, plecate la Vancouver, după bărbatul iubit. Pip este fericită, cu toate că şi-a părăsit soţul şi cei doi copii. Ce a făcut Pip n-a putut face Fran, deşi a existat un moment în care şi ea ar fi putut alege altfel. Fran Price a rămas alături de Bob, un bărbat pe care nu-l mai iubeşte (sau nu-şi mai aminteşte dacă-l iubeşte), dintr-un motiv foarte clar: are cu el 4 copii. Deşi nu recunoaşte asta, deşi a rupt, la nivel declarativ, relaţia cu Pip, mama o admiră pe fiica ei pentru că a avut curajul care i-a lipsit ei, acela de a fi fericită, fără să-i pese de nefericirea celorlalţi – It’s four in the morning, the end of December/ I’m writing you now just to see if you’re better/ New York is cold, but I like where I’m living/ There’s music on Clinton Street all through the evening.

Decorul este simplu, gândit în aşa fel încât să lase spaţiu actorilor, care apar şi dispar în spatele acestui paravan, aşa cum copiii pleacă şi se reîntorc în propria familie, în momentele-cheie ale vieţii lor. Scena este tăiată în două, pe orizontal, de o pânză albă, ca un perete, pictată pentru a sugera interiorul unei bucătării obişnuite – un aragaz cu hotă, un coş de gunoi, nişte rafturi şi nişte dulapurile, o fereastră cu perdea, tot ceea ce dă unui interior aspect îngrijit, simplu şi confortabil. Detaliile sunt realizate aproape copilăreşte, în culori vesele. Permanent avem acces, ca spectatori, la acest interior, ceea ce, simbolic, înseamnă că suntem invitaţi să cunoaştem secretele, neînţelegerile, necazurile cele mărunte şi cele adevărate, care schimbă destinul familiei Price. Conflictul dintre generaţii este sursa celor mai multe discuţii în contradictoriu. Părinţii şi copiii au viziuni diferite despre viaţă, despre viitor şi fericire. Multe dintre lucruri nu se petrec pe scenă, cum este şi firesc, ele sunt relatate, în monologuri care, în sine, prin măiestria actorilor, sunt exerciţii de virtuozitate.

Ieşirea spre grădină este străjuită de trandafiri agăţători, urmăriţi în toate anotimpurile – tatăl este pasionat de grădinărit. Aceşti trandafiri sunt amintiţi mereu, de-a lungul piesei, fiindcă în funcţie de înflorirea sau veştejirea lor pare să se scrie istoria acestei familii. Petalele apar şi se risipesc, măsurând ca un fel de clepsidră timpul destinat nenorocirilor suportabile, distanţa până la nenorocirea aceea, mare, cu adevărat greu de acceptat. Pip şi-a lăsat familia şi iubeşte un bărbat însurat. Marc vrea să devină femeie. Ben a delapidat o sumă imensă şi riscă să fie închis pentru fraudă. Rosie nu pare preocupată să aibă o carieră într-un domeniu rentabil. Un telefon care, ni se spune, sună de patru ori, îi face pe aceşti copii risipitori să îngenuncheze şi să revină în familie: „Te rog, Doamne, nu pe ea! Nu pe ea!”

Când te întorci acasă dintr-o călătorie, ţi se pare că vezi mai clar lucrurile, că îi redescoperi pe ai tăi, de care ţi-a fost dor, dar pe care, în acelaşi timp, ai vrea să nu-i ai în preajmă – te sufocă, pur şi simplu, cu grija lor pentru tine, într-un moment în care tu îţi doreşti libertatea absolută de a face orice îţi doreşti. Lucrurile sunt la fel ca întotdeauna, deşi ceva s-a schimbat totuşi. Rosie (Irina Noapteş) s-a maturizat şi începe, după modelul fraţilor ei, să-şi ceară dreptul la o viaţă independentă, „cum e normal”. Tatăl i se pare enervant, hiperprotector, exagerat când vine vorba despre nimicuri – de exemplu, despre faptul că ai luat taxiul, în loc să suni acasă – „La ce bun să ai o familie dacă nu te ia nimeni de la aeroport?”. Ulterior, când Rosie vrea să plece din nou de acasă, pentru a urma, la o universitate, un curs de scriere creativă, tatăl ei se oferă să meargă cu ea, drumul e prea lung şi „pe autostradă sunt camioane”.

Lui Rosie, întoarsă din Europa, după o călătorie de trei luni şi o decepţie în dragoste, mama i se pare mai rece şi mai pisăloagă ca oricând. Fran are un instinct infailibil, pare că deţine adevărurile supreme despre toţi ai casei, în numele cărora ia frecvent decizii. Asistentă medicală, Fran duce greul gospodăriei. Ea creşte copiii lui Pip (Adelina Toma), fata cea mare, îi spală rufele lui Ben, preferatul ei, îi reproşează continuu lui Marc că a divorţat de o fată grozavă („şi făcusem loc în casă pentru ea!”), o învaţă pe Rosie să taie ceapă şi îşi varsă nervii pe Bob, soţul ei, a cărui simplă prezenţă o suportă greu mai mult de câteva minute. Ca orice mamă, Fran ştie, dintr-o privire, nu trebuie să-i spună nimeni, că Rosie s-a întors acasă nefericită, fiindcă „cineva a rănit-o”, un băiat. Când copiii pleacă toţi de acasă, Fran se întreabă, cu un ghimpe de îndoială în inimă: „Eu am făcut asta? Eu i-am îndepărtat?!”

Bob (Dorin Enache) şi Fren (Anca Bejan) sunt căsătoriţi de mulţi ani, au patru copii mari, pe care tind să-i protejeze în exces. Vezi această realitate în multe familii şi ai imaginea cunoscută a tatălui care ţine mai mult la fete şi a mamei care, făţiş (fiindcă nu se poate abţine), are şi ea preferatul ei, băiatul căruia este dispusă să-i ierte orice, cum nu ar face cu ceilalţi copii ai ei. Fraţii se ceartă frecvent, îşi spun, cu multă uşurinţă, cuvinte grele. Nimeni nu se supără însă cu adevărat, fiindcă legăturile dintre ei sunt puternice. În plus, au crescut cu iluzia că părinţii lor s-au iubit mereu şi se iubesc încă. Aşa se face că, în anumite momente de confruntare, fiecare dintre ei, copii sau părinţi, ezită între adevăr şi minciună, alegând, de fiecare dată, soluţia care provoacă mai puţină suferinţă – „să distrugi cu o minciună sau să salvezi situaţia cu un adevăr?”. Şi invers este valabil.

Nu am prea văzut, în general, adolescenţi plângând. I-am văzut furioşi, revoltaţi, reproşându-le părinţilor diverse lucruri, cerând cu vehemenţă să fie lăsaţi să-şi facă propriile alegeri în viaţă. I-am văzut privind înapoi cu mânie. Întreaga mea lumeeste un spectacol excepţional, care are efectul acesta cathartic, până la urmă, purificator: pe scenă şi în sală, vezi, la final, tineri, actori şi spectatori, cu lacrimile şiroind pe obraz. Copilăria mea s-a sfârşit, spune unul dintre băieţi. Oamenii nu sunt perfecţi, mai ales oamenii pe care-i iubim, adaugă Rosie. Ea ştie deja că iubirea nu este de ajuns ca să-i salvezi pe cei la care ţii.