Precomanda cu transport gratuit. Romanul „Copiii de pe Volga“ de Guzel Iahina poate fi comandat aici: https://www.libhumanitas.ro/copiii-de-pe-volga-guzel-iahina-humanitas-fiction-2020.html

Traducere din rusă de Luana Schidu

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

© Humanitas Fiction 2020

AUTOAREA BESTSELLERULUI ZULEIHA DESCHIDE OCHII

PREMIUL BOLȘAIA KNIGA 2019

MARELE PREMIU IVO ANDRIĆ 2019

La trei ani după un debut fulminant cu bestsellerul Zuleiha deschide ochii, Guzel Iahina publică un nou roman și mai viu, și mai atrăgător, care se bucură deja de faimă internațională. Iată cum îl descrie autoarea: „Am vrut să vorbesc despre lumea coloniilor germane de pe Volga – vibrantă, aparte, plină de viață –, o lume creată cândva de oameni veniți din altă țară și pierdută astăzi în negura timpului. Dar este și o poveste despre cum poate o mare dragoste să nască spaime în sufletul nostru și totodată să ne ajute să le depășim.“

Jakob Ivanovici Bach, profesor în satul german Gnadental de pe Volga, duce o viață simplă, anonimă. Într-o zi, este chemat pe celălalt mal al fluviului ce „împarte lumea în două“ să-i dea lecții unei tinere fragile și timide, Klara, fiica unui straniu personaj, Udo Grimm. Nu e deloc surprinzător că între cei doi se înfiripă o poveste de iubire. Este însă singurul fapt previzibil din acest roman amețitor, căci în clipa următoare istoria dă năvală, răsturnând reguli și destine, realitatea capătă accente supranaturale, adevărul nu mai este același și totul se topește într-o grandioasă epopee din ritmul căreia nu te mai poți desprinde.

Coloniile germane de pe Volga, anii 1920–1930. Jakob Ivanovici Bach, profesor în Gnadental, primește propunerea să dea lecții de germană unei tinere de pe malul opus al fluviului. Vrea să refuze, dar, fără să priceapă nici el cum și de ce, acceptă. Între Bach și eleva lui se naște o poveste de dragoste care nu va fi cruțată nici de prejudecățile sătenilor, nici de istorie. După ce trăiește mai multă vreme izolat, la revenirea în satul natal descoperă uluit că întreaga lume pe care o cunoștea a dispărut. Vechile ierarhii nu mai există, iar cel care pare să conducă acum îi cere să scrie mai întâi informații despre locuitorii și tradițiile satului, apoi basme și povești. Retras la ferma de peste Volga, Bach scrie fără să se mai poată opri și descoperă, de câte ori se întoarce în Gnadental, că fiecare rând compus de el devine realitate. Suntem absorbiți astfel într-o lume magică, în care adevărul crud al istoriei nu este însă mai puțin covârșitor.

„Importantă la acest roman este desfășurarea narațiunii de-a lungul graniței flexibile dintre basm și realitatea brutală. Una dintre scenele cele mai fascinante ale cărții este lupta interioară a lui Stalin cu adversarul său Hitler […]. Guzel Iahina ajunge la măiestria de a aduce laolaltă cât se poate de firesc caracterul minor al vieții de la țară și măreția istoriei universale. A rezultat un roman istoric captivant; dar, altfel decât s-ar aștepta, autoarea nu înfățișează o acțiune reală searbădă, ci o parabolă cu o privire mitică asupra lumii.“

Sächsische Zeitung

„Simultan, un roman istoric despre vicisitudinile îndurate de populația Republicii Sovietice a Germanilor, o parabolă înțeleaptă despre omul mărunt și istoria mare, un text postmodern în care umbra Fluierașului din Hamelin nu este mai puțin amenințătoare decât pasul greu al conducătorului omnipotent. Tot amestecul sperie, dar nu e cazul să vă lăsați copleșiți – mai bine întoarceți curajoși pagina și aruncați-vă cu capul înainte în această carte uluitoare.“

Revizor

„O țesătură lingvistică foarte colorată, care condensează epopeea tragică a germanilor de pe Volga.“

Frankfurter Allgemeine Zeitung

„Poezie, viață de zi cu zi, politică și război, nostalgii și dezamăgiri ale emigranților și ale celor întorși, toate se varsă în fluxul povestirii dând naștere unui mare roman. Pe celălalt mal al Volgăi, departe de haos și colectivizare, foamete și expulzări, Guzel Iahnina descrie cu exactitate psihologică universul paralel al lui Bach.“

Leipziger Volkszeitung

Guzel Iahina s-a născut în 1977, la Kazan. A absolvit Facultatea de Limbi Străine a Institutului Pedagogic de Stat din Kazan, iar din 1999 locuiește la Moscova, unde a urmat cursurile Academiei de Cinematografie, secția scenaristică. A lucrat în relații publice, publicitate și marketing și a colaborat cu articole la revistele Neva, Oktiabr, Sibirskie ogni etc. În 2015 publică primul roman, Zuleiha deschide ochii (Zuleiha otkrîvaet glaza; Humanitas Fiction, 2018). Inspirat din relatările bunicii ei, o învățătoare tătară care a petrecut șaisprezece ani într-o colonie de muncă din Siberia, romanul s-a bucurat imediat de un succes răsunător și a primit mai multe premii prestigioase. În Rusia, în 2015: Bolșaia Kniga (Marea Carte), Premiul întâi și Premiul cititorilor – Locul întâi; Premiul Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi), Premiul Kniga Goda (Cartea Anului) și Premiul Zviozdnîi Bilet (Bilet spre stele) al Festivalului Aksionov. A fost finalist la Russkii Buker (Booker Rus), în 2016 i s-a acordat Premiul Cyrano, iar în Franța a apărut în 2017 și a primit Premiul revistei Transfuge. A fost, de asemenea, finalist la Premiul Médicis Étranger. Cel de-al doilea roman al său, Copiii de pe Volga (Deti moi; Humanitas Fiction, 2020), publicat în 2018, a câștigat în anul 2019 Bolșaia Kniga, Premiul al treilea și Premiul cititorilor – Locul întâi, precum și Marele Premiu Ivo Andrić în Serbia. Romanele lui Guzel Iahina sunt în curs de traducere în peste patruzeci de țări.

*****

Volga împărțea lumea în două.

Malul stâng, îngust și galben, se întindea plat și se topea în stepa dincolo de care în fiecare dimineață răsărea soarele. Pământul era aici amar la gust și săpat de popândăi, iarba era deasă și înaltă, iar copacii, scunzi și rari. Câmpuri și bostănării se pierdeau la orizont, pestrițe precum o pătură bașkiră. De-a lungul malului se înșirau sate. Dinspre stepă venea aer fierbinte și iute – deșertul turcmen și sarea Mării Caspice.

Cum era pământul pe celălalt mal, nimeni nu știa. Partea dreaptă îngrămădea peste fluviu niște munți înalți și cădea brusc spre apă, parcă retezată cu un cuțit. Nisipul șiroia printre pietre, dar munții nu cedau, ci deveneau cu fiecare an mai mari și mai puternici: vara, verzi-albăstrui datorită pădurii ce-i acoperea, iarna, albi. După acești munți apunea soarele. Undeva, acolo, după munți, se întindeau alte păduri dese de conifere cu frunze țepoase, și orașe rusești mari, cu ziduri din piatră albă, și mlaștini, și lacuri albastre cristaline, cu apă înghețată. De pe malul drept venea mereu frig – din spatele munților se simțea răsuflarea îndepărtatei Mări a Nordului. Unii îi mai spuneau, când și când, Marea Germană, ca pe vremuri.

Schulmeister-ul Jakob Ivanovici Bach percepea această împărțire invizibilă chiar pe mijlocul Volgăi, unde valul căpăta reflexii de oțel și argint înnegrit. Totuși, cei câțiva cărora el le împărtășea gândurile lui ciudate erau nedumeriți, fiind înclinați să vadă în Gnadentalul[1] natal mai degrabă centrul universului lor mic, înconjurat de stepele de pe țărmul Volgăi decât un punct de graniță. Bach prefera să nu-i contrazică: orice expresie a dezacordului îi pricinuia o durere sufletească. Suferea și când dojenea un elev neatent în clasă. Poate că de aceea era considerat un profesor mediocru: Bach avea un glas liniștit, o constituție plăpândă și o înfățișare atât de puțin remarcabilă, că pur și simplu nu găseai nimic de spus despre ea. Ca, de altfel, despre viața lui în general.

În fiecare dimineață, când încă doar stelele luminau, Bach se trezea și, stând întins sub pilota din puf de rață, asculta lumea. Zgomotele slabe, dizarmonice ale unei alte vieți care se desfășura undeva deasupra și în jurul lui îl linișteau. Pe acoperișuri cutreierau vânturi– iarna grele, amestecate din belșug cu zăpadă și gheață, primăvara suple, respirând umezeală și electricitate celestă, vara indolente, uscate, amestecate cu praf și semințe ușoare de colilie. Lătrau câini, salutându-și stăpânii care ieșeau în pridvor. Vitele scoteau mugete joase în drumul lor spre adăpat (un colonist harnic nu va da niciodată boilor sau cămilelor apa rămasă din ajun sau zăpadă topită, ci îi va duce să se adape direct din Volga – dimineața la prima oră, înainte de a se așeza să-și ia micul dejun și să-și înceapă celelalte treburi). Se pornea, revărsându-se prin curți, cântecul prelung al câte unei femei – fie pentru a înfrumuseța o dimineață rece, fie pur și simplu ca să nu adoarmă. Lumea respira, trosnea, fluiera, mugea, bătea din copite, răsuna și cânta pe diferite voci.

Zgomotele propriei vieți erau într-atât de precare și neînsemnate, încât Bach se dezvățase să le mai asculte. Singura fereastră din cameră zăngănea sub rafalele de vânt (de anul trecut ar fi trebuit să se fixeze mai bine geamul în cercevea și să se călăfătuiască fanta cu păr de cămilă). Coșul de fum necurățat de mult trosnea. Când și când, de undeva de după sobă chițăia câte-un șoarece sur (sau poate doar trecea curentul printre scândurile podelei, iar șoarecele de mult își dăduse duhul și fusese devorat de viermi). Și cu asta, basta. Mult mai interesant era să asculți viața mare. Uneori, ascultând-o, Bach uita chiar că și el e o părticică din această lume, că și el ar fi putut, ieșind în pridvor, să-și unească glasul cu mulțimea de sunete – să cânte ceva vibrant, înflăcărat, de pildă cântecul coloniștilor, Ach Wolge, Wolge!…, sau să trântească ușa casei sau, în cel mai rău caz, pur și simplu să strănute. Dar Bach prefera să asculte.

(…)

La un moment dat însă, viața lui Bach s-a schimbat radical.

În dimineața aceea s-a trezit cât se poate de binedispus. Această excelentă stare de spirit se datora și cerului de mai albastru-intens care-l privea pe fereastră printre perdelele date în lături, și veseliei frivole a norilor care goneau pe cerul acela, dar și însuși faptului că venise primăvara și, odată cu ea, vacanța școlară.

În Gnadental se învăța până la Paști. După ce asistau la slujba de la Kirche și aprindeau lumânările de sărbătoare, dăruindu-și unii altora dulciuri și ouă fierte, după ce își vizitau rudele răposate la cimitir și pe cele vii în satele învecinate, după ce se îndestulau cu brânză „sticloasă“ și cu unt galben ca ambra, coloniștii își înhămau toate vitele de tracțiune și se îndreptau spre pășune – toată familia. Acasă rămâneau numai babele știrbe cu copiii neascultători și femeile a căror gospodărie era atât de mare, încât necesita o prezență neîntreruptă. Câteva săptămâni, de la ultimele stele ale dimineții și până la primele ale serii, coloniștii aveau să are câmpul cu plugurile. La amiază aveau să se adune în jurul focului, să mănânce supă de cartofi și să bea „ceai de stepă“ fierbinte, făcut din rădăcină de lemn-dulce fiartă în trei ape cu un strop de cimbru și o mână de iarbă proaspăt culeasă.

În dimineața anterioară, pe când trăgea clopotul școlii, Bach știa că nu-l aud mulți: căruțele cu plugari plecaseră în stepă încă de cu noapte, în lumina difuză a lunii ce pălea. Gnadentalul era pustiu. Lipsa oamenilor nu afecta însă în nici un fel exactitatea semnalelor lui Bach; dimpotrivă, simțea o responsabilitate și mai mare pentru ca timpul, și cu el și ordinea lucrurilor, să curgă la fel de măsurat și neabătut.

Tocmai se pregătea să-și tragă picioarele de sub pilotă și să pipăie pe podea după botoșii confortabili din piele de oaie, când deodată pe pernă s-a insinuat o umbră. A ridicat ochii – de cealaltă parte a ferestrei, cineva cu o bizară pălărie triunghiulară stătea cu fața lipită de geam. Îl privea. Bach a scos un strigăt surprins și a sărit ca ars, aruncând pilota la o parte; dar necunoscutul a dispărut tot atât de repede cum apăruse. Bach nu a reușit să-i vadă chipul – lumina îi venea din spate. S-a repezit la fereastră: pe geam se topea o dâră fumurie – urma unei respirații străine. A zgâlțâit cerceveaua, încercând s-o deschidă, dar limba de fier practic prinsese rădăcini în lemn peste iarnă – n-a vrut să cedeze. Și-a aruncat o șubă pe umeri, a țâșnit în pridvor, a înconjurat în fugă școala – nimeni, nici în grădină, nici în curtea din spate. A simțit cum picioarele i se afundă în ceva rece și scârbos; a coborât privirea și și-a dat seama că aleargă prin noroi în botoșii de casă. Scuturând din cap supărat, s-a grăbit să se întoarcă în Schulhaus.

Bizara vizită l-a tulburat neobișnuit de tare pe Bach. Și pe bună dreptate: începutul acelei zile s-a transformat într-o serie de semne suspecte și întâmplări îndoielnice.

Cojind cu un cuțit bont fâșii din vopseaua de anul trecut de pe pervazurile școlii ca apoi să le vopsească din nou, s-a uitat întâmplător în sus și a observat pe cer un nor care avea contururile clare ale unui chip omenesc – un chip de femeie. Femeia și-a umflat obrajii, și-a țuguiat buzele, și-a acoperit leneș ochii și s-a topit în înălțimi. Mai târziu, trecând pensula peste pervazurile de lemn, a auzit behăitul unui țap care trecea pe acolo – animalul țipa atât de tare, de-ai fi zis că presimțea ceva ciudat. A întors capul: de fapt nu era un țap, ci un porc gras și pătat, și încă fără o ureche, și cu botul strâmbat într-o grimasă atât de respingătoare, cum Bach nu mai văzuse în viața lui.

Nu, nu era superstițios, ca majoritatea gnadentalienilor. Nu poți să crezi cu adevărat că din cauza unui cuib de rândunică distrus din întâmplare vaca o să înceapă să dea sânge în loc de lapte sau că o coțofană care-și curăță penele pe acoperiș prevestește schilodirea cuiva dintre ai casei. Dar una e o coțofană oarecare și alta un porc. De aceea, hotărând că evenimentele stupide din ziua aceea fuseseră de ajuns, Bach a închis bine găleata cu vopsea și s-a dus în odaia lui, fără să se mai uite nici în dreapta, nici în stânga, fără să acorde atenție sunetelor, cu intenția de a-și petrece toată ziua închis, cârpindu-şi hainele și meditând la Novalis.

A închis bine ușa școlii și a tras zăvorul. A încuiat ușa camerei lui. A tras temeinic draperiile, acoperind geamurile. Satisfăcut, s-a întors la masă – și a văzut pe ea un dreptunghi lung și alb: o scrisoare pecetluită.

Uitându-se speriat în jur– nu cumva poștașul misterios zăbovea în cameră? – și nedescoperind pe nimeni, Bach s-a trântit pe scaun și a început să se uite la plicul aflat în fața lui, pe care o mână scrisese cu litere neregulate „Domnului Schulmeister Bach“. Cuvântul Schulmeister avea două greșeli de ortografie.

Bach nu scrisese și nu primise scrisori niciodată în viața lui. Primul său gând a fost s-o ardă: o epistolă primită într-un mod atât de suspect nu putea conține nimic bun. A luat cu grijă plicul în mâini: era ușor (înăuntru, se găsea, pare-se, o singură foaie de hârtie). A examinat scrisul: ascuțit, aparținând cuiva evident neobișnuit cu folosirea frecventă a tocului. A dus plicul la nas și l-a adulmecat: mirosea vag a mere. L-a pus la loc pe masă și a trântit o carte peste el. Și-a întors scaunul spre fereastră, s-a așezat picior peste picior, și-a cuprins umerii cu brațele și a închis strâns ochii. După ce a stat așa vreun sfert de oră, a oftat mohorât și, încruntându-se cu o presimțire rea, a desfăcut plicul.

Multstimate Schulmeister Bach,

Vă salut din toată inima și vă invit la cină pentru a discuta o anumită chestiune. Dacă sunteți de acord, veniți astăzi la ora cinci după-amiază pe cheiul din Gnadental, o să vă aștepte un om acolo.

Cu urări prietenești,

Al dumneavoastră, Udo Grimm

Da, și încă ceva: să nu vă temeți de omul meu. Pare dur, dar are inimă bună.

Semnându-se, autorul apăsase puternic cu vârful peniței pe hârtie, străpungând-o.

Bach a simțit că transpirase. Și-a scos hainele, rămânând doar în lenjeria de corp. A luat o călimară de pe un raft, a tăiat cu mișcări ample și a corectat greșelile din text, care s-au dovedit a fi opt la număr; mâna îi lucra energic, penița de oțel scârțâia și împroșca cerneală. Apoi a mototolit scrisoarea mâzgălită și a aruncat-o la gunoi. S-a întins sub pilota din puf de rață și a hotărât să nu iasă din casă până la clopotul de seară.

Dacă în colonie n-ar fi fost pustiu, poate că l-ar fi întrebat pe starostele Dietrich sau pe altcineva despre Grimm ăsta, sau poate l-ar fi rugat să meargă cu el în vizită. Autorul scrisorii locuia, pesemne, aproape, în una dintre coloniile învecinate din susul sau josul râului, de vreme ce-l invita să vină cu barca. Să se ducă singur însemna să comită o faptă nechibzuită, stupidă chiar. Despre asta nici nu putea fi vorba.

Dar, fie pentru că în aer pluteau deja primele particule de electricitate vestind furtuna, fie din alte pricini, Bach a simțit deodată înlăuntrul său semnele acelei emoții irezistibile care îl făcea să se arunce sub potop în căutarea miezului stihiei. I se părea că simte un curent incontrolabil străbătându-i trupul, atrăgându-l undeva în ciuda voinței lui. Asta l-a speriat și l-a însuflețit în același timp – nu avea nici forța, nici dorința de a se împotrivi acestui curent puternic: totul era de fapt hotărât înaintea lui și pentru el, rămânea doar să îndeplinească ceea ce era scris.

Și, la ora stabilită, Bach se afla pe liman– pieptănat, cu o batistă nouă în buzunarul sacoului de stofă. Inima îi bătea atât de puternic, încât marginile lustruite ale hainei îi tremurau vizibil; în mână strângea bastonul cu care mergea în vizite – i-ar fi putut servi foarte bine și pentru a se apăra.

Debarcaderul din Gnadental consta dintr-un mic dig de lemn care intra în Volga cu vreo douăzeci de arșini. De-a lungul digului erau ancorate plute, luntri și bărci, iar în capăt era un debarcader: o platformă deptunghiulară cu stâlpi de lemn vopsiți în alb, pentru legarea parâmelor. Din câte își amintea Bach, în Gnadental nu oprise niciodată vreun vas mare. De stâlpii de lemn nu erau legați decât miei– înainte de a fi încărcați în bărci și a fi duși la târg, la Pokrovsk.

Bach s-a plimbat de colo, colo pe debarcaderul care scârțâia, nădăjduind că mișcarea avea să-i liniștească ușorul tremur al genunchilor. S-a așezat pe o bornă și a privit întinderea pustie a Volgăi. Și-a scos ceasul: era cinci fix. A oftat de ușurare și tocmai se pregătea să plece acasă, când de undeva de sub picioarele lui –mai exact, de sub scândurile crăpate ale debarcaderului– a ieșit cu un ușor pleoscăit o luntre. Din ea, ca o siluetă de carton dintr-un abecedar în relief, s-a ridicat un om, a apucat cu ușurință capătul digului cu mâna și, ținând barca, s-a uitat la Bach, așteptând.

Era el, oaspetele de dimineață: un kârgâz înalt, îmbrăcat cu o vestă de blană pe trupul gol și cu o pălărie triunghiulară de fetru, de sub care priveau atent niște ochi înguști, trași spre tâmple. Pielea galbenă poroasă era atât de întinsă pe oasele feței, încât îi puteai urmări și cele mai mici curbe ale pomeților sau ale bărbiei, acoperită cu fire țepoase și rare de păr negru. Singura parte cărnoasă a feței lui era nasul mare, foarte turtit și cu puntea într-o parte: pesemne strâmbată într-o încăierare. Bach și-a amintit deodată cum îl speria mama lui în copilărie: „O să vină un kârgâz și-o să te ia!“[2]

— Mmmm! a zis, sau a mormăit, kârgâzul.

S-a grăbit să urce în barcă.

„Doar nu credeți că am înnebunit?!“ a vrut să exclame ca răspuns Bach. „Doar nu credeți că o să merg cu dumneavoastră?“

Dar trupul lui, care astăzi nu prea asculta de glasul rațiunii, deja pusese piciorul pe marginea debarcaderului, își luase stângaci avânt și sărise în luntrea care se legăna. Bastonul i-a căzut din mâini, a aterizat în apă și a dispărut undeva sub dig.

Kârgâzul a dat drumul digului, iar luntrea s-a întors rapid în direcția curentului. S-a așezat pe banchetă cu fața la Bach, a apucat vâslele și s-a desprins de mal. Braţele lui vânoase ba se ridicau, umflându-și mușchii, ba coborau, iar figura plată de mongol ba se apropia, ba se îndepărta. Fără să clipească, nu-și lua ochii de la Bach.

El s-a răsucit pe banchetă, străduindu-se să se ferească de privirea aceea sâcâitoare, dar nu prea aveai unde să te duci într-o barcă mică. A hotărât să se liniștească privind peisajul de pe mal – și abia atunci și-a dat seama că luntrea nu merge de-a lungul malului, ci de-a curmezișul Volgăi.

Bach auzise de coloniile de pe malul drept: Balzer, Kutter, Messer, Schilling, Schwab – toate se aflau mai sus sau mai jos pe râu, unde peisajul muntos nu era un obstacol în drumul spre râu. Dar să ajungă pe țărmul muntos nu-i fusese dat niciodată. Doar în apropiere de Gnadental, malul drept era atât de abrupt și inaccesibil, încât nici măcar iarna, pe gheața groasă, nu se ducea nimeni acolo. Odată, văduva Koch povestise (știa sigur de la răposata babă Fischer, iar aceasta, de la nevasta măcelarului Hauff, care la rândul ei știa de la cumnata pastorului Händel) că pământurile acelea fie fuseseră, fie erau și acum proprietatea nu-știu-cărei mânăstiri, și că oamenilor obișnuiți le era interzis să meargă acolo.

— Nu vă supărați, a murmurat neputincios Bach, trăgându-se de nasturii sacoului, încotro mergeți?… Încotro mergem?…

Kârgâzul vâslea în tăcere, cu ochii ațintiți spre Schulmeister. Lopețile vâslelor tăiau valul greu – verde-furtunos la mal, albăstrindu-se treptat spre adânc. Barca mergea cu smucituri puternice, neîncetinind nici o clipă, neabătându-se nici cu un cot de la traseul ei. Colosul țărmului opus – peretele de stâncă albicios, acoperit în partea de sus de o pădure deasă, de un verde întunecat, amintind de departe cu un șarpe uriaș cu spinarea zimțată stând întins pe apă – înainta și el în smucituri, neabătut.

[1]. În germană, Gnadental – „vale îmbelșugată“. (N.a.)

[2]. În primii ani ai existenței lor, coloniile germane erau atacate constant de triburi nomade de kârgâzi-kazahi. Așa erau numiți la vremea aceea strămoșii kazahilor de astăzi. Datorită apărării asigurate de puterea rusă, invaziile au încetat. (N.a.)