„Conceptele și istoriile lor” de Reinhart Koselleck

„Ceea ce la nivelul realității trebuie experimentat, cunoscut și înțeles, trebuie redus la concept.”

Volumul lui Reinhart Koselleck aparține unei colecții a editurii ART, care se numește „Cărți cardinale”. Pot spune că puține titluri și-ar fi putut onora mai din plin caracterizarea. Volumul, rezultat al patru decenii de meditație și efort științific, are profunzimea translucidă și calmă a textelor muncite, ispășite, date târziu și cu multă luare aminte tiparului. Koselleck reprezintă școala istoriei conceptuale, însă Conceptele și istoriile lor cu greu ar putea fi numită strict o lucrare de istorie. Cartea este mai degrabă una dintre realizările acelea transdisciplinare, realizate la punctul de intersecție al filosofiei, lingvisticii, criticii filologice și istoriei, care prin comprehensibilitatea sintezei și alonja cercetării, pot pretinde că realizează o aproximare largă, la toate nivelele, a „realității”. Printre meritele cărții enumăr și faptul că este ușor de citit, autorul reușind să dea fragmente extrem de dense și complexe pe care le pune în formulări accesibile, clare, din care nu lipsesc un anumit umor și o tensiune dramatică de bun gust.

Meditând asupra joncțiunii mobile și complicate dintre eveniment, cuvânt și concept, Koselleck dă de fapt un tratat filosofic despre realitate, în cea mai bună tradiție ontologică a filosofiei europene. Insistând asupra faptului că, în complexitatea inextricabilă a faptului istoric, cuvântul, conceptul și faptul nu pot exista separat, Koselleck arată că, din acest motiv, ele nici nu pot fi reduse la identitatea indistinctă a unui singur semnificant. Sunt evitate, astfel, două naivități: naivitatea primă a istoricului auroral, care crede că trecutul poate fi reconstruit fără rest, iar pe de altă parte naivitatea infatuată a criticului cultural (post)structuralist care crede că evenimentul istoric poate fi redus la faptul lingvistic. Dincolo de aceste exagerări, Koselleck are curajul de a susține opinia de bun simț după care există fapte reale, la care avem acces într-o anumită măsură. Există o istorie a faptelor, o istorie a vorbirii și o istorie a conceptelor, care se condiționează, se nasc și se potențează reciproc fără a se identifica pur și simplu:

„O istorie nu se îndeplinește fără actul vorbirii, dar nu se identifică niciodată cu acesta, neputând să se reducă la el.”

De asemenea, evenimentele care se articulează în vorbire se articulează și în gândire. Conceptele reflectă realitățile, care le fac posibile, iar conceptele, la rândul lor, sprijinindu-se pe contextul lingvistic, deschid noi spații de acțiune și noi posibilități de a experimenta lumea. Nu există început conceptual absolut, nici încremenire conceptuală:

„Ceea ce se întâmplă poate fi nou și unic, dar nu este niciodată atât de nou ca și cum acel eveniment unic nu ar fi rezultatul condițiilor sociale date, pe termen lung. Se conturează un nou concept, care exprimă experiențe sau așteptări fără precedent. Dar atât de nou nu poate fi niciodată, ca și cum nu ar fi ancorat virtual în limbajul dat, ori semnificația acestuia nu s-ar sprijini pe un context lingvistic copleșitor.”

Pentru Koselleck, reconstrucția istorică depinde de binomul sincronie-diacronie, în care „rezidă tematica oricărei istorii sociale”. Astfel, axa diacronică este cea pe care se înșiră evenimentele unice și irepetabile, dar care pot deveni istorie numai în măsura în care există structuri sincrone, repetabile, „a căror viteză de schimbare este alta decât a evenimentelor înseși”. Limba introduce semanticitate în concepte și tocmai din acest motiv, conceptele conțin și duc cu ele istoria lor, dispusă în multiple straturi diacronice. În același timp, fiecare concept poate fi folosit oricând într-unul din înțelesurile lui mai vechi, iar acest lucru face posibilă exuberanța conceptuală din orice moment al istoriei.

Unul dintre cele mai tulburătoare principii ale analizei lui Koselleck îmi pare a fi acela că fiecare istorie conține mereu mai mult și mereu altceva decât pot să spună istoricii.” Istoria, ca rezervor brut de fapte, nu capătă astfel inteligibilitate decât în baza unui temei teoretic, care se poate schimba, la rândul lui, din punct de vedere istoric. Astfel, construirea istoriei constă din trei procese: scrierea, rescrierea și transcrierea. Scrierea sau consemnarea originară este deja trecerea evenimentelor diacronice sub limbă și concept, condiția pentru a accede la istorie. Dar, deși nu există eveniment istoric în afara limbajului și a conceptului, istoria nu este simplu limbaj sau conceptualizare. Evenimentele își păstrează caracterul pre- și non-lingvistic, deși nu devin inteligibile și propriu-zis istorice decât prin preluare intelectuală. Orice scriere este deja o decizie de impunere a unor „temeiuri”, implicite sau explicite, care dau sens haosului evenimențial și care sunt mai durabile sau mai stabile decât oricare eveniment în parte:

„Indiferent dacă intervin zeii sau spiritele pentru a explica o schimbare pe termen lung, dacă sunt invocați Fortuna sau destinul, dacă din voința Dumnezeului creștin a luat naștere totul sau, în fine, dacă istoriile își află explicația, pur și simplu, în condițiile politice, sociale, psihologice sau economice – întotdeauna temeiurile fixate lingvistic sunt cele care dau un sens relativ durabil sau o semnificație specifică unei succesiuni de evenimente singulare… Temeiurile, indiferent dacă sunt religioase, teologice, politice și psihologice, sociale sau economice, se stabilizează și preîntâmpină contradicțiile majore, chiar dacă evenimentul nou în sine ar fi șocant.”

Transcrierea reprezintă rearanjarea pieselor istorice, eventual cu modificarea perspectivei, dar fără chestionarea temeiurilor. Abia rescrierea istoriei este, după Koselleck, întreprinderea radicală, prin care, fără a abandona evenimentele, sunt chestionate chiar temeiurile istoriei:

„Istoriile sunt rescrise abia atunci când nu ne mai putem baza pe temeiurile până atunci plauzibile.”

Temeiurile vechi încetează să fie plauzibile atunci când noi experiențe ale umanității atrag suspiciunea asupra vechilor temeiuri. Reconceptualizarea temeiurilor duce la apariția unui nou univers de interogații și experiențe de viață care se coagulează în noi viziuni ale lumii, în noi aperturi estetice și în formularea unor noi întrebări care nu puteau fi formulate sau la care nu se putea răspunde în cadrul vechii conceptualizări. Descoperirea infinității cosmosului, a vieții infrabiologice sau a evoluției umane sunt de aceea evenimente radicale și violente care chestionează temeiurile anumitor istorii globale, în special a celor teiste. Ele fondează rescrieri integrale ale istoriei, punând sub semnul întrebării vechile tematizări. Într-un anumit sens, caracteristica fundamentală a modernității este această pluralitate a tematizărilor și implicit a viziunilor despre lume, fiecare având ca exigență internă non-relativismul epistemic și valoric. Mai simplu spus, modernitatea se caracterizează printr-o imposibilitate de totalizare și de negociere integrală între imaginile despre lume, obligate totuși să coexiste și să fundamenteze comportamente și politici într-un spațiu public comun. Și, desigur, apariția noilor tematizări nu obligă în termeni absoluți la abandonarea celor vechi.

Nu stă în puterea și în intenția unei recenzii să facă altceva decât să stârnească interesul cititorului pentru o anumită lucrare. Cu speranța că rândurile de mai sus au reușit acest lucru, recomand cu căldură volumul care oferă instrumente conceptuale neprețuite celor interesați de istorie, filosofie, teorie critică sau, pur și simplu, să înțeleagă mai temeinic ceva din structura elaborată a realității în care trăiesc și pe care, într-o oarecare măsură, o construiesc.

Editura: ART