Sinopsisul ultra-scurt și nevinovat: O profesoară de literatură iraniană conspiră cu șapte studente citind pe ascuns literatură interzisă în țara lor.
Neavizaţii cred că e un compendiu critic despre cărți ca Lolita și Marele Gatsby. Ba chiar am văzut oameni deciși să nu citească această carte, pentru că era clar pentru ei că e propagandistică, pro sau contra Revoluției Islamice, pro sau contra „feminismului musulman” (Nu sună oximoronic? Păi există!). Că e o carte la modă, de stânga, politic-corectă. Of!
Asigur pe absolut toți cei care se bazează doar pe intuiție că habar n-au despre ce e vorba. Universurile închise, cum era și al nostru înainte de 1989, devin spații unice și aberante, care dezvoltă tot soiul de defulări intelectuale, de încercări de a simula libertatea. E o carte foarte bună despre o lume pe care o bănuim doar (foarte) la suprafață, fără să avem idee ce monștri și ce îngeri a cultivat în interiorul granițelor. Iar o mărturie de pe această poziție este un privilegiu. Evident, studentul occidental plictisit, care nu are chef să-și citească programa obligatorie, o să se simtă un pic debusolat, sau șocat, văzând riscul extrem pe care și-l asumă aceste persoane dintr-un univers străin pentru a putea citi cărți pe care el preferă să le uite închise pe masă.
Literatura e o modalitate de cunoaștere, nu pentru că învățăm din ea date și idei, despre curente literare și personaje caracterizabile în examene. Ne provoacă să vedem lumi diferite, să ne raportam la ele, să le înțelegem și să le acceptăm sau să le respingem.
Aceste femei iraniene se apropie de civilizația considerată dușmana țării lor citindu-i capodoperele. Am putea face un gest mărunt și similar, apropiindu-ne de această lume prin citirea acestei capodopere. M-am decis să vă prezint câteva episoade ce mi-au rămas încrustate în memorie peste ani.
1. Regatul ce ura culoarea
De mică, de când am văzut prima dată o burqa într-o revistă și mama mi-a explicat că în unele țări, toate femeile poartă „uniformă”, m-am întrebat cum este afectat simțul cromatic al acestor persoane. Evident, nu cu aceste cuvinte. Ziceam: „Mama, în Iran e voie să ai culori preferate?” sau „Mama, dacă nu-ți place negrul, de ce tot trebuie să te îmbraci așa?”. M-a zăpăcit pentru mult timp acea fotografie. Mi-am imaginat Iranul ca pe un tărâm vrăjit, dușmanul culorilor, de unde ne veneau televizoarele-alb-negru. Deși am prieteni din multe țări din zonă, n-am primit un răspuns satisfăcător până ce am dat de cartea doamnei Nafisi. Acum știu ca Iaranul colorează mâncarea în tonuri țipătoare pentru a recupera accesul la normalitatea cromatică. Și mai știu din cartea asta că am în comun cu Nabokov sinestezia, care-mi colorează viața, începând cu literele alfabetului, cifrele, muzica și terminând cu imaginile televizorului alb-negru.
Studenta Manna e obsedată de amintirea albastră a piscinei din vila în care locuia de mică, înainte ca tatăl ei să fie luat la ochi de regim. Închide ochii și își amintește ce înseamnă să te cufunzi în albastru.
Fetele poartă haine viu colorate sub pânzele negre care le ascund feminitatea, transformându-le în momâi umblătoare. Fetele știu să-și aleagă cu grijă cuvintele, pentru a forma imagini poetice subtile, cu multe sensuri, capabile să înșele cenzura. Fetele știu că e nedrept să intre în facultate pe poarta din dos, cea pentru femei, așa cum intră în toate aspectele vieții sociale iraniene. Fetele știu că sunt deștepte și talentate. Fetele nu contează.
M-am întrebat ce s-a întâmplat cu aceste fete după plecarea profesoarei lor în Occident și, mai ales, după publicarea cărții. Unii ne amintim ce înseamnă așa ceva. Unii știm că orice gest mărunt, cotidian, se poate interpreta în cheie politică. Dacă ar fi fost vorba de bărbați, probabil ar fi fost suficient să se limiteze la „a condamna cu hotărâre”. Dar fiind vorba de femei, femei în Iran… Manna (chiar ascunsă sub un nume fals) e identificabilă cu ușurință după piscina din copilărie. Nassrin e o altă femeie care poate fi recunoscută, pentru că este cea auto-declarată ca traducătoare specialistă în opera ayatolahului Khomeini.
2. Supă iraniană de pui cu smântână. Mic tratat de zoofilie musulmană.
Nassrin povestește cu o „normalitate” haioasă, folosind tonul cu care ziceam și noi cândva bancuri anticomuniste. În opera lui publicată, tradusă și răspândită pe la ambasadele lumii, Ayatolahul Khomeini are multe idei pentru a pune pe roate societatea pe care o conduce. Evident, oamenii cred că sunt extrase din Coran. Nu, ele sunt originale. De pildă, ca bărbat ce se află, el știe că masculii Iranului trebuie să lupte cu o mare frustrare sexuală, dat fiind că femelele sunt transformate în momâi de neatins nici măcar cu privirea, învelite în negru. Iată soluția: bărbatii se pot „ușura” folosind pui. Încă mă întreb dacă vii. Pe urmă, problema de igienă și moralitate se rezolvă astfel: autorul actului sexual nu-i poate mânca impuri. Dar impuritatea asta se pierde prin deplasare. Astfel că puii se pot vinde și consuma fără probleme de igienă, moralitate sau religie începând de la două case distanță de locul unde a avut loc mica petrecere zoofilă.
Aveți tupeu să mâncați pui în Iran?
3. Blestemul Lolitei și poliția morală
Nu cred că această carte încearcă să demonstreze inferioritatea islamului. Așa cum o dictatură folosește ideologia sau religia ca pretext, acum politica anti-musulmană încearcă să folosească opera doamnei Nafisi ca armă. În realitate, dictatura musulmană a lui Khomeini e la fel de oribilă ca și dictaturile comuniste (atee). Religia e o falsă problemă în ecuație. Coranul nu interzice culorile, nici nu conține tratate despre sexul între oameni și păsări. Eu nu vreau să văd în această carte altceva decât încearcă să spună.
Același lucru i s-a întâmplat și lui Nabokov cu a lui Lolita. A fost încărcată cu semnificații opuse celor dorite de autor. Am auzit persoane pe care le stimam, pe care le consideram intelectuale de un înalt nivel, punând semnul egalității între Nabokov și personajul lui, Humbert Humbert! (De atunci mi s-a terminat stima). E nebunesc! Chipurile, scriitorul nu poate să-și imagineze ce e în capul unui pedofil fără să fie în secret unul. După logica asta, autorii de roman negru ar fi asasini în masă. Săracul Nabokov! El este cel ce a interzis orice fotografie pe coperta primei ediții, special pentru a nu fi încărcată de intenții erotice. Imaginea fetiței cu ochelari în formă de inimioare ce suge o acadea ne vine de la Kubrik, nu de la scriitor.
Măcar doamna Nafisi știe de unde să apuce opera lui Nabokov. Societatea noastră produce uneori o poliție morală demnă de adevărate dictaturi iraniene. Mă irită exact cum mă irită și pleiada de cărți ce au apărut tratând-o pe Azar Nafisi ca pe o islamofobă. Ideologiile își caută veșnic narațiuni, mituri pe care să le folosească și altele pe care să le combată. Acum, vrând-nevrând, „Citind Lolita în Teheran” intră în această categorie de vehicul ideologic.
Vă doresc să puteți da la o parte etichetele, voalurile negre și prejudecățile și să găsiți interesul și puterea de a deschide această carte mult dezbătută. Până la urmă, cea mai sigură opinie este cea proprie. Dacă vreți să vedeți cum citesc ochii din alte lumi cărțile noastre, dacă vreți să vă amintiți senzația de a trăi într-o țară a cărei literatură este strict supravegheată, atunci asta-i cartea ideală. Anecdote precum faptul că șeful cenzurii cinematografiei iraniene înainte de 1996 era orb, împănează cu absurd și umor trist această autobiografie. Cartea îmi place mult și nu îmi pasă de categoriile în care autoarea este așezată cu sau fără voia ei.
Sursa foto: azarnafisi.com
Cartea este disponibilă pe site-ul editurii.
Editura: RAO
Traducerea: Silvia Osman
Anul apariției: 2008
Nr. de pagini: 448
ISBN: 978-973-103-574-1
