„Ce este istoria dacă nu o poveste veridică?” – despre „Regina-mamă Elena. Mariajul și despărțirea de Carol al II-lea” de Simona Preda

În condițiile în care istoriografia românească a fost prea mult timp sufocată de interpretări unilaterale, concluzii apodictice sau interpretări subiective, apropierea de o lucrare ce pare a avea tendințe hagiografice trebuie făcută cu o doză importantă de prudență. Cu atât mai mult este cazul temei reprezentate de istoria regalității din România, teren pe care s-au confruntat adesea viziuni diametral opuse, nu de puține ori fundamentate doar pe opțiunea autorului pentru unul sau altul dintre regimurile politice prezente în țara noastră. În orice caz, atenția celor care s-au aplecat asupra acestui subiect a fost captată, așa cum era și firesc, de monarhii României și mai puțin de personajele din jurul lor, în primul rând reginele. Dacă în ceea ce le privește pe regina Elisabeta și regina Maria terenul a început să fie defrișat, iar perspectivele par pozitive, în jurul reginei Elena (Sitta, așa cum era denumită) existau multe umbre și planau multe incertitudini.

În cadrul acestui context, trebuie remarcată cu toată atenția lucrarea Simonei Preda, Regina-mamă Elena. Mariajul și despărțirea de Carol al II-lea, apărută recent la Editura Corint, ca parte a interesantei colecții Istorie cu blazon. Autoarea, probabil dintr-un soi de modestie apreciabilă, dar nerezonabilă în raport cu travaliul său intelectual, se intitulează doar editorul acestei cărți. Într-adevăr, reconstituirea trecutului celei care a fost regina Elena timp de un deceniu se bazează pe prezentarea multor fragmente de jurnal, cum ar fi cel al reginei Maria, extrase oficiale, articole de presă sau corespondență. Pe de altă parte, intervențiile autoarei, lucide și oportune, dau un echilibru necesar lucrării, la fel cum notele de subsol aduc un plus necesar, în special pentru cititorul neavizat. Toate acestea ne indică fără echivoc faptul că ne aflăm în prezența unei cărți de autor, așa cum remarca un alt recenzent al acesteia, Mircea Mihăieș (în paranteză fie spus, de altfel, din nefericire, există foarte multe lucrări istorice îndoielnice, înțesate de citate și reproduceri din documente pe care autorii și le arogă drept opera lor).

Așadar, cine a fost regina Elena și de ce este importantă evocarea personalității sale? O regină discretă, care, spre deosebire de predecesoarele sale, nu a avut șansa să domnească efectiv, deși contextul i-ar fi permis, condamnată să rămână în memoria colectivă doar în calitatea de mamă a regelui Mihai, figură copleșitoare a istoriei noastre contemporane, un simbol niciodată apus căruia îi datorăm o perpetuă deferență. A fost regina Elena o victimă a nesăbuitului Carol al II-lea, având condiția sacrificatei de serviciu, o persoană labilă sau fragilă incapabilă să reacționeze în raport cu gravele provocări ale primului deceniu interbelic? Cu atât mai mult cu situația sa negativă a fost mereu amplificată de dificultățile familiale prin care a fost nevoită să treacă. Sau, dimpotrivă, regina-mamă a fost supusă inerentelor disfuncționalități impuse de poziția sa socială, precum și vulnerabilităților general umane? Răspunsurile nu pot fi în mod evident decât nuanțate, mai ales că, așa cum precizam cu alte ocazii, biografia este probabil episodul istoriografic cel mai dificil de reconstituit pentru un istoric, fie el și onest. Viața unui om presupune resorturi intime, gânduri tainice, motivații ascunse, care sunt imposibil de depistat prin studiul documentelor, de oricare natură ar fi aceasta. Cel puțin Simona Preda s-a achitat magistral de această sarcină reușind să creioneze un portret izbutit și atât de complet pe cât a fost posibil.

Regina Elena s-a născut în cadrul familiei regale din Grecia, ca prințesă a Greciei și Danemarcei și a fost fiica regelui Constantin I al Greciei și a reginei Sofia a Prusiei. Cu toate că, de regulă, căsătoriile între vlăstarele regale erau plănuite atent de către suverani, între Carol al II-lea și Elena a existat, cel puțin la început, un episod afectiv sincer care a avut drept consecință mariajul lor, căsătoria având loc la 10 martie 1921. Cel puțin în această perioadă vârsta și-a pus amprenta asupra personalității celei menite a deveni regina României, care dă dovadă de multă naivitate, fie în alegerea partenerului de viață, care avea deja un trecut învolburat, fie prin intermediul observațiilor sale. Astfel, când ajunge în România, regina Elena remarcă entuziasmată: „Biata Grecie, mică și distrusă de atâția ani de suferință! Ce deosebită este această Românie plesnind de bunătate și deja vindecată de rănile recentului război!” Or, în mod cert, lucrurile stăteau exact pe dos: România interbelică a fost în permanență un stat subdezvoltat, grevat de numeroase carențe și marcat de pauperitate, corupție sau analfabetism.

Anul 1921, însă, este esențial pentru personajul nostru, dar și pentru istoria României în general mai ales prin faptul că la data de 25 octombrie se năștea, după un complicat efort fizic, cel care avea să fie regele Mihai și care va deveni, așa cum era firesc, punctul de referință al vieții reginei. Aceasta cu atât mai mult cu cât, la scurt timp după naștere, relațiile Elenei cu viitorul rege Carol al II-lea au început să se răcească treptat. A contribuit la aceasta firea instabilă a lui Carol al II-lea, mereu aflat în căutare de senzații amoroase, dar și absența relativ îndelungată din țară a Elenei, impusă mai ales de moartea Regelui Constantin, în 1923. Pe de altă parte, nici prințesa Eladei nu a fost străină de tentațiile specifice perioadei tinereții existând indicii serioase că s-ar fi îndrăgostit de ducele Amadeo de Savoia, „pe care îl menționa foarte des și cu încântare în scrisorile expediate din Sicilia.” Împreună cu alte elemente, acest aspect nuanțează culpa din cadrul cuplului regal care a dus într-un final la despărțirea lor ireversibilă. De altfel, acest lucru a fost remarcat de regina Maria, prin intermediul unei scrisori adresate lui Carol în 1927: „…fiecare dintre voi sunteți răspunzători de consecințele crudelor voastre greșeli. Amândoi ați încercat mai degrabă să jucați viața în loc să o trăiți într-adevăr, amândoi ați distrus o casă de capul vostru.”

Acestea fiind spuse, atitudinea lui Carol nu poate fi scuzată în nici un fel. Cumva, traiectoria acestui personaj dezvăluie mult inclusiv despre caracterul elitei României interbelice. În calitate de principe, Carol deja se remarcase prin ciudatul episod al dezertării sale într-un moment extrem de dificil pentru România, aflată sub ocupație germană, urmat câțiva ani mai târziu, de renunțarea fermă la prerogativele de urmaș al tronului, decizie transpusă oficial de către statul român. Cu toate acestea, este drept, în contextul dispariției regelui Ferdinand și a liderului liberal Ionel Brătianu, Carol al II-lea nu a avut aproape nici o dificultate în a reveni în țară și a fi acceptat aproape imediat drept suveran legitim. Mai mult, noul rege va fi groparul democrației românești interbelice, oricum extrem de fragilă în cel mai bun caz. Or, destinul reginei Elena nu putea decât să se dezvolte în siajul acestui context. Relația furtunoasă și, paradoxal, durabilă, între Carol și Elena Lupescu, va da lovitura de grație cuplului regal. Regina Elena se va vedea nevoită să accepte divorțul de Carol, iar, după întoarcerea acestuia în țară, a fost doar o chestiune de timp până la exilul său, avantajos financiar, dar dezastruos din perspectiva relației cu fiul său, viitorul rege Mihai.

Între aceste coordonate viața reginei Elena pare să urmeze clasicul destin al unei persoane cu un rang social deosebit, dar cu o viață personală tragică: izolare, monotonie, pe de o parte, dar și activități recurente menite a îi ridica cel puțin stima de sine: contribuie, prin colaborarea cu doctorul Gomoiu, la edificarea Așezămintelor medico-sociale „Sfânta Elena”, invocate ca model de organizare inclusiv de Secția sanitară a Ligii Națiunilor Unite de la Geneva, inspectează spitalele din provincie, vizitează zonele deosebite ale României, fascinantă fiind de frumusețea obiceiurilor populare. Pe de altă parte, se ocupă cu decorarea reședințelor regale, este la curent cu noutățile din lumea modei, practică permanent echitația sau fumează îngrozitor de mult, fie din cauza depresiei, fie din cauza miopiei avansate care îi creează destule probleme. A avut mereu însă o relație foarte strînsă cu regina Maria, cea care a prețuit-o sincer (de altfel, lucrarea se bazează în mare parte pe fragmentele de jurnal ale reginei Maria), dar care s-a arătat de asemenea foarte dezamăgită din cauza felului în care regina Elena înțelegea să îl crească pe micuțul Mihai, în izolare și parcă pe măsura soartei căreia îi fusese hărăzită ei. Emblematică rămâne în acest sens scrisoarea reginei Maria către nora sa pe care nu a mai trimis-o niciodată.

Destinul reginei-mamă Elena ne relevă faptul că istoria poate fi deseori insuportabilă pentru diverse personaje, indiferent de statutul lor social și că aceasta le poate strivi ireversibil prin apariția unei conjuncturi nefericite. Sigur, regina Elena a avut o viață îndelungată și un confort financiar în cea mai mare parte a acesteia, dar aspectele materiale nu pot șterge tragismul unei vieți menite parcă unei alte epoci istorice. Poate că regina Elena a fost naivă și inocentă, poate că a fost abilă, dar distrasă, poate a fost câte ceva din fiecare, cert este că prințesa provenită din familia regală a leagănului civilizației europene nu a avut nici o șansă în fața realităților vremii sale: nu s-a putut împotrivi nici regelui Carol al II-lea, cinic și imoral, nici societății românești, balcanică în genere, nici, mai ales, abilității extraordinare de care a dat mereu dovadă Elena Lupescu. Împăcarea cu regele Carol al II-lea, sperată de o parte a elitei noastre, s-a dovedit a fi în permanență o himeră, obnubilată de secul verdict al cotidianului, transpus în exilul său din anul 1932. Atunci când, în sfârșit, a fost nevoită să părăsească pentru ceea ce părea o eternitate țara de adopție, șeful poliției, generalul Nicoleanu i-a mărturisit în lacrimi: „Aceasta este cea mai dificilă sarcină din viața mea. Dumnezeu să vă binecuvânteze. Veți fi întotdeauna a noastră.” De altfel, în anul 1940, regina Elena va reveni în țară, chemată de fiul său, regele Mihai și va contribui decisiv la salvarea mai multor evrei vizați de măsurile demente ale mareșalului Antonescu, ceea ce a făcut ca numele său să figureze în „Grădina celor drepți între popoare” pe Zidul de Onoare aflat lângă Muzeul din Ierusalim. Istoria poate că a învins-o pe regina Elena, dar cel puțin prin acest aspect, a și reținut-o într-un mod mai mult decât demn.

Simona Preda îmi pare a fi o apariție inedită în peisajul istoriografic autohton întrucât îmbină două trăsături fundamentale în cercetările sale: seriozitatea științifică, sprijinită pe o documentare exhaustivă și un talent narativ, încărcat de o sensibilitate aparte, așa cum este cazul lucrării de față. Cincinat Pavelescu, ironizându-se excesiv prin intermediul epigramelor sale, se întreba ce este, de fapt, poet sau magistrat? La rândul nostru ne putem întreba, ce este Simona Preda, istoric sau romancier? Pe de o parte avem de a face cu o prezentare impecabilă a faptelor, model pentru generațiile mai noi de istorici, pe de altă parte, ne aflăm în proximitatea unui talent expozitiv ireproșabil. Probabil că de aceea subiectul prezentei lucrări i-a venit mănușă autoarei, care a reușit să redea o narațiune captivantă și credibilă în același timp. De altfel, tind să cred că Simona Preda a vrut să ne expună o poveste, una adevărată însă, marcată de lumini, dar mai ales de umbre și tragism. Dar, așa cum remarca Paul Veyne, în fond, ce este istoria dacă nu o poveste veridică?

Regina-mamă Elena. Mariajul și despărțirea de Carol al II-lea de Simona Preda