Câte ceva despre „Justiția memoriei” și ceva mai multe despre „Doliul ca formă a memoriei”

Andrei Ursu, „D” (Dezinformarea) ca formă de reprimare a memoriei și a justiției (noiembrie 2023), Cristian Preda, Patru Românii democrate (ianuarie 2024), Ioan T. Morar, Umorul în vremea lui Ceaușescu și Mircea Mihăieș, Doliul ca formă a memoriei (mai 2024) sunt patru conferințe la care am fost parte dintr-un auditoriu pe cât de numeros, pe atât de valoros. Organizate de Fundația Academia Civică și Fundația Spandugino, conferințele au fost (și vor fi, sperăm că pentru mult timp de aici înainte) susținute la Reprezentanța la București a Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței, iar realizatorul și moderatorul tuturor acestor evenimente a fost Cristian Pătrășconiu. Un demers cultural care se află aproape de încheierea celui de-al doilea sezon (urmează la sfârșitul lunii conferința susținută de Vitalie Ciobanu) care acoperă un gol nefiresc de mare; se vorbește din ce în ce mai puțin – sau dacă nu puțin, atunci nepermis de subversiv – despre memorie, antecesori, rolul istoriei în evoluția culturală a unui spațiu anume etc.

Demersul acesta cultural are câteva caracteristici specifice, care-l individualizează și-l transformă într-un reper de calitate pentru altele similare, care, cine știe, poate că vor fi în atenția editurilor sau altor actori pe piața culturală românească (ce sintagmă demnă de dispreț, piață culturală, dar despre asta vorbim altă dată). Conferențiari care stăpânesc foarte bine subiectul, excelenți vorbitori, care-și organizează bine ideile și care țin cont de publicul căruia i se adresează, iată patru din punctele tari ale acestui proiect excelent articulat în jurul unei expresii aparte pentru contemporani. A vorbi despre rolul memoriei ca depozit al faptelor istorice, ca formă de conservare a evenimentelor care au marcat evoluția statelor și civilizației în sine, poate părea ceva firesc, dar a vorbi despre justiția memoriei devine cu totul altceva, pentru că discuția se mută în plan etic. Așa se justifică selecția conferențiarilor, dacă vă uitați pe site-ul proiectului veți găsi acolo nume precum Ioan Stanomir, Germina Nagâț, Armand Goșu ș.a. Nume nu doar cu rezonanță, cât cu autoritate în domeniile în care s-au făcut remarcați. Numitorul comun al acestor conferințe se poate rezuma într-o singură întrebare: cum sau ce putem face, astfel încât să împiedicăm revenirea la putere a regimului totalitar de stânga sau a oricărui regim totalitar, în general.

Înregistrările conferințelor se pot vizualiza oricând și dacă veți face acest lucru veți observa că la final există întotdeauna o sesiune de întrebări, semn că publicul este activ, interesat de subiect(e), vine pregătit și decis să-și facă ordine în idei. La niciuna din conferințele la care am participat n-a fost nimeni în sală care să-și dorească să plece în timpul expunerii, după cum nimeni nu s-a grăbit să plece la sesiunea de întrebări. E drept, mi-aș dori să mai scadă un pic media de vârstă a auditoriului, conferințele să atragă mai mult public tânăr; surprinzător să nu vezi în sală studenți la istorie sau la științe politice, nu cred că nu le-ar fi dat de gândit o idee sau alta din cele expuse. Dacă la conferința lui Andrei Ursu mi-am dorit o mai bună expunere a materialului și mai multă claritate a ideilor (până la urmă, nu toți suntem buni oratori), la conferința lui Cristian Preda m-am tot întrebat de ce nu sunt în sală mai mulți tineri, care să se lămurească asupra conceptului de democrație iliberală; în schimb, la conferința lui Ioan T. Morar am fost surprinsă de suplețea expunerii, până la urmă experiența scenei și-a spus cuvântul, dar n-a fost deloc de neglijat nici aspectul memoriei, poate părea incredibil multora câte amănunte poate reține mintea unui (fost) jurnalist de cursă lungă. Chiar dacă toate conferințele mi-au rămas în memoria afectivă, de departe cea a lui Mircea Mihăieș se detașează din mai multe motive. Citisem Despre doliu, scrisă de Mircea Mihăieș (ediția a doua, revăzută, a cărții a apărut în 2023), iar când am văzut titlul conferinței, Doliul ca formă a memoriei, mi-am zis în gând „da, nici că se putea o mai bună extensie a cărții”.

Fiindcă ideea de doliu ca formă a memoriei mă interesează, mai ales din punct de vedere sociologic, redau aici câteva din ideile notate pe marginea discursului (impecabil, de altfel) al lui Mircea Mihăieș. Le las aici, cine știe, poate că astfel provoc pe cineva să caute și cartea scrisă de acesta, dar și înregistrarea conferinței în sine.

Doliul ca:

punere în ordine – perioada în care facem ordine în viața noastră – a vieții care are legătură cu cel plecat, dar facem ordine și în viața acestuia; păstrăm ce merită păstrat, „arhivăm” amintiri cu și despre el/ea etc.; de aceea e atât de important ritualul, care trebuia (trebuie, a spus-o și Mircea Mihăieș, nu mai e posibil) respectat cu sfințenie; curățenia ca formă de (re)câștigare a spațiului – locul unde locuiește persoana după ce a trecut pragul; puțini se gândesc la acest aspect, pentru că se ia în calcul doar varianta practică/pragmatică – utilitatea de facto a ritualului, care ajută în primul rând pe cei rămași să trăiască mai departe;
datorie – datoria noastră, a celor rămași să trăiască, față de el, dar și datoria celui plecat, care se pregătește în prealabil pentru moarte; apare, dacă țin bine minte, pe undeva (în carte, dar și în conferință) cuvântul „înmurire” sau unul asemănător; la creștini e foarte importantă această pregătire, mai ales la ortodocși și catolici (nu știu prea bine cum e la protestanți); bătrânii se pregătesc pentru moarte, sunt interesați de propria lor memorie („oare ce-or să zică despre mine după ce n-oi mai fi” e tare prost înțeleasă astăzi vorba, prin uzanță a căpătat înțeles negativ); dimensiunea asta etică e suprimată total astăzi, când toate serviciile funerare au fost externalizate (cuvânt folosit intenționat pentru că marchează foarte bine barbarismul); datoria primează în fața nevoii de ordine sau nu?; răspunsul la această întrebare face diferența între tipurile de societăți și formele de culturi.
Totuși, cea mai importantă idee a conferinței rămâne relația dintre doliu și memorie, cum și când stabilim această relație, cine e „responsabil” de ea etc.

Mircea Mihăieș a pomenit de câteva ori (ba chiar le-a dedicat un moment întreg) despre Julia Kristeva și Melanie Klein. Nu e locul și momentul să detaliem pe marginea curentelor psihanalitice dezvoltate cu predilecție datorită lui Jung, mai degrabă, decât datorită lui Freud. Altceva mi-a atras atenția: cuvântul matricid. Dacă ar fi fost în sală vreun psihanalist, s-ar fi lăsat sigur cu vociferări ad-hoc (oare de ce cred că lui M.M. i-ar plăcut momentul în sine?), pentru că a scos cuvântul din context, parțial. Așa devine posibilă conotația negativă, cea la care aderă omul obișnuit, care folosește doar o minimă cultură (populară). Matricidul se referă, stricto senso, la relația mamă-descendent direct, datorată cordonului ombilical care i-a ținut în codependență timp de nouă luni. Asta o știe prea bine și Mihăieș, după cum se știe și că interpretarea simbolului asociat se face în baza recunoașterii și acceptări primatului instinctului. Faptul că nu ne putem desprinde definitiv de latura animalică a propriei ființe devine blestem pentru mulți, dar pentru psihanaliști cheia cu care se deschide ușa (pomenită din cu totul alte motive metafora în conferință, dar iată că se potrivește și aici). Nici eu nu sunt de acord totalmente cu aberațiile psihanalistice ale momentului, chinul lor de a interpreta actul cultural în cheie instinctuală rămâne la stadiul de intenție, chiar dacă efectele sunt oarecum vizibile. Ei, de altfel, se și contrazic, din moment ce se recomandă clar tăierea relației directe și câștigarea autonomiei copilului în raport cu mama (suntem specia animalică cea mai evoluată, dar la care puiul devine perfect autonom după niște ani, ceea ce în regnul animalic înseamnă faliment și extincția speciei ca atare, pentru că puiul nu s-ar putea apăra singur în tot acest timp), dar pe de altă parte se recomandă, mai nou, alăptarea la sân uneori și peste doi ani, deci păstrarea legăturii directe mamă-copil. Cu alte cuvinte, dilema „tăiem sau nu tăiem cordonul” rămâne în sarcina cui? Se pare că psihanaliștii sunt parșivi, jonglează cu soluțiile, astfel încât să se justifice sumele exorbitante care se pot plăti pe o ședință de psihanaliză.

Legat de analizele culturale născute din nevoia de validare a psihanaliștilor mă sperie consecințele, mai mult decât acțiunilor acestora în sine. Înainte de pandemie am citit două volume scrise de Lucy Irigaray, care, nu știu de ce am impresia că a avut-o ca model pe Susan Sontag (n-am verificat, dar dacă te uiți pe cartea de vizită a lui Irigaray zici că e homo universalis, o fi existând un echivalent feminist la această etichetă?). Le-am citit și din curiozitate, dar și din nevoia de a înțelege cum gândește o feministă extremistă. Împărtășirea lumii e una din cărți și în extensia acesteia am citit și Caliban și vrăjitoarea de Silvia Federici. Să-l citești pe Shakespeare în cheie feministă, ei da, e o experiență care poate corupe orice suflet slab, pardon, ființă lipsită de o minimă cultură generală. Ce protocronism, ce egalitate de șanse, dați-le uitării, să vedeți cum se decodifică ritualuri și rituri care n-au nimic în comun cu niciuna din ideologiile momentului. De aici și până la punerea temei în afara oricărei limite de ordin moral sau etic e doar un pas, care se pare că a fost făcut de mulți. Rămâne de văzut cu ce consecințe. Dar mi-e teamă că nici eu nu voi apuca timpurile acelea.

Două sunt ideile/temele care ies în evidență atunci când vorbim despre doliu: forma pe care o capătă, expresia sa socială (regăsită la nivel de ritual și tradiție) și raportul individual-colectiv (când sau dacă putem vorbi de doliu colectiv/național derivă direct de aici).

Arnold van Gennep a studiat și pus în evidență multiplele forme pe care le capătă doliul în diverse spații sociale și care au legătură directă cu religia, în primul rând, dar și cu spațiul (cultural) în care acestea devin manifeste. Evident, e un truism că vorbim despre evoluția formelor pe care le-a luat doliul de-a lungul timpului, dar indiferent de acest aspecte, nimănui, niciodată nu i-a trecut prin cap că această perioadă este inutilă sau, mai rău, ar trebui suprimată. Chiar dacă ia forma purgatoriului (în forma lui extremă), chiar dacă uneori se asociază cu tulburări psihice, doliul a fost considerat întotdeauna necesar, utilitatea lui nefiind nicio secundă sub semnul dubitativului.

O mică paranteză: tristețea asociată pierderii nu este și nu trebuie confundată cu depresia, e una din confuziile întreținută cu bună știință de terapeuții de succes ai momentului, care profită astfel de pierderea îndoliatului și o transformă în motiv pecuniar – cineva dă banul ca să i se curme „suferința”, iar cel care primește banii propune soluții și rețete care de multe ori țin de bunul simț al oricăruia dintre noi, dar care nu ne confruntăm cu pierderea unui apropiat sau a unei persoane importante. Tristețea ca emoție are rol securizant, intră în declanșarea mecanismului de apărare și a celui de conservare, omul suferă și are nevoie să simtă suferința, pentru că altfel nu va putea face diferența dintre viață și moarte, dar și pentru că nu va ști niciodată să se oprească la timp; așa se explică de ce cei crescuți în mediul rural, unde creșterea animalelor este activitate de bază, au o rezistență mai mare în fața pierderii cuiva drag, trec mai bine prin etapa de doliu, pentru că se confruntă cu ciclul vieții în totalitatea lui încă din primii ani de viață, asistă la toate etapele acestuia și înțeleg înaintea celor crescuți în mediul urban că moartea este și prag de trecere între aici și dincolo, dar și că face parte din ciclul vieții. Orientalilor le este mai ușor să accepte moartea, transgresarea sufletului și reîncarnarea acestuia în nu știu câte alte trupuri și vieți viitoare transformă doliul în etapă necesară, care se integrează într-o construcție eshatologică de sine stătătoare.

Revenind la ritualurile asociate perioadei de doliu, ce se întâmplă acum, într-o societate secularizată și în care aproape că ni se interzice să manifestăm vreo formă spirituală (concretă) a relației cu cel decedat, e similar cu un genocid, din punctul de vedere al consecințelor. E crimă împotriva umanității să nu lași pe cineva să-și plângă mortul, fie că a murit de moartă bună, fie că a fost împușcat pe front și chiar și când s-a sinucis (despre sinucidere am scris pe îndelete în altă parte, dar nu acesta este subiectul aici). Să nu lași pe cineva să construiască relația cu cel plecat, astfel încât să-l ajute, să poată să meargă mai departe, e revoltător. Mircea Mihăieș a adus aminte de serviciile funerare, nu mai insist asupra acestui aspect. Cinismul a atins cote alarmante și datorită viralizării informațiilor (și imaginilor) „cu puternic impact emoțional” care au transformat moartea în subiect de can-can sau de știre de ora cinci. Nu fac bine nimănui fotografiile cu mame plângându-și fiii pierduți în conflicte declanșate de oameni politici lipsiți de orice urmă de umanitate; impresionează o singură mamă îndoliată, când vorbim de zeci și sute de mame deja e supraexpunere și cifrele se contabilizează altfel, ajung să conteze în statistici care nu mai au legătură cu oamenii.

Chiar și așa, ritualul e necesar, util, dacă vreți, chiar și așa, trunchiat și lipsit de profunzime. Face ordine, dar și contribuie la punerea în ordine a lucrurilor, vorbim, evident, de o nouă ordine, una din care cel decedat rămâne să facă parte, dar din cu totul altă postură; amintirea lui va bântui sau va fi îngrijită constant de cei rămași să-l pomenească, iar viețile acestora se vor reorganiza în funcție de raporturile pe care le-au avut în timpul vieții răposatului. De aceea, mi se pare extrem de important și de valoros din punct de vedere cultural și spiritual doliul la evrei, doliul ca ritual. Așa se explică de ce la ei devină posibilă ideea de doliu colectiv, pentru că participă cei 11 bărbați, nu e un doliu consumat în intimitate, ci în comunitate. Mulți văd aici o expunere, o participare forțată a comunității la durerea celui care și-a pierdut tatăl (acum mă refer strict la subiectul cărții lui Mircea Mihăieș). Dar nu spune nimeni că participarea celorlalți la săvârșirea ritualului înseamnă obligatoriu și expunere, dezvăluire sau confesiune. Nu-i cere nimănui celui care și-a pierdut tatăl să vorbească, să-și expună durerea, aici e rolul și rostul kaddish-ului. La români erau bocitoarele, profesioniste, care își asumau rolul de a prelua din durerea provocată de pierdere și transformarea ei în amintire, de aceea devin importante versurile, pentru că ele se scriau atunci, pe baza a ceea ce a fost, a ceea ce s-a întâmplat. Povestea capătă astfel rol terapeutic și nu întâmplător există seturi de povestiri terapeutice de care se folosesc psihologicii și psihanaliștii în terapiilor individuale, dar mai ales de grup (eu însămi folosesc câteva din aceste povestiri, dintr-un volum destul de bun; sunt povestiri din zona orientală, care aparent n-au nicio legătură cu pierderea, tristețea, trauma sau depresia, tocmai aici e punctul lor tare).

Spre finalul conferinței s-a pus problema doliului colectiv, iar Horia-Roman Patapievici a pomenit de doliul național. Inițial, eram tentată să spun că nu există astfel de forme, doliul nu poate fi trăit decât individual, dar m-aș fi contrazis singură. Așa cum cei care află de pierderea cuiva drag trebuie să-i respecte acestuia durerea și să-l ajute să o trăiască, așa și în cazul doliului colectiv/național, unde componenta etică devine și mai importantă. Vorbim și de o componentă civică, iar faptul că unii își permit să-și bată joc de suferințele oamenilor în astfel de momente denotă că riscăm să ne pierdem ca umanitate, mai repede decât am fi crezut acum câțiva ani. Desacralizarea și efectele ei devastatoare se reflectă în atacurile cu bombă revendicate de teroriști și care au avut loc în momente cu semnificație aparte pentru cei care au devenit ținte și victime ale acestora. Holocaustul devine nu doar din nou posibil, ci, mai rău, perfect justificabil pentru mințile rătăcite ale unora. Ororile care se produc astăzi pe bandă rulantă își amplifică puterea și din cauză că oamenilor li se interzice doliul, eram să zic dreptul la doliu, dar risc să trimit discuția în zona unui comunism de care nu vreau să-mi aduc aminte.

Ca să trăiești experiența unui doliu cu demnitate, ca să reușești să-ți pui ordine în viața de după moartea tatălui sau a mamei, trebuie să fii lăsat să-ți „consumi” doliul, dar trebuie să și să înveți că doliul se compune din mai multe experiențe, activități și relații. Aici intervine rostul tradiției, al comunității. De aceea devin importante slujbele de pomenire, locuri de întâlnire cu ceilalți, înainte de orice altceva. E greu să găsești locul în memoria afectivă celui plecat pe alte tărâmuri dacă n-ai văzut cum se face, n-ai citit despre asta sau n-ai fost învățat cum se face. Aici nu e loc pentru orgolii deșănțate și răsfățuri de copil răzgâiat. E mult prea importantă relația cu tradiția, ca să o sacrificăm de dragul modei și în numele unor ideologii politice devastatoare.

***