Am vizionat Lazzaro felice (2018, regizat de Alice Rohrwacher) pentru prima dată anul trecut, la sfârșitul lui iulie, pe când încă nu știam ce ne așteaptă, așadar nu e de mirare că urmărindu-l din nou aseară, am observat exact elementele care denunță situația critică în care ne aflăm.
E un film dostoievskian, atât prin caracterul dramatic ce te face să urmărești totul cu sufletul la gură, cât și prin similitudinea dintre protagonistul principal și prințul Mîșkin. Lazzaro e un tânăr care muncește alături de alți 53 de oameni pe o plantație de tutun, condusă de marchiza de Luna. Deși suntem în anii `90, depistabili după telefoanele mobile cu antenă, de a doua generație, respectiv casetofoanele portabile, aceste ființe sărace cu duhul sunt exploatate după sistemul feudal, neprimind salariu pentru munca efectuată, și neavând habar cum arată lumea de dincolo de Inviolata, adică de faptul că există legi și că dețin drepturi, inclusiv cel de a merge la școală. Atât marchiza, cât și administratorul Nicola, au grijă să le inoculeze tot soiul de idei false (școala e pentru bogați, calitatea supremă nu e setea de cunoaștere, ci umilința), iar cărțile sfinte sunt răstălmăcite și folosite ca mijloace de îndobitocire.
Lazzaro se împrietenește cu Tancredi, fiul marchizei, care în ciuda spiritului rebel și a plictisului sălbatic, exacerbat de luxul în care trăiește, este pe deplin conștient de monstruozitatea afacerii de familie. Într-o discuție cu mama sa, ea îi explică fiului că aceste ființe sunt animale incapabile să se bucure de propria libertate, și-l ia drept pildă pe Lazzaro, băiatul de a cărui forță fizică și bunătate profită absolut toată lumea. Marchiza speculează avantajele legii universale a reacției în lanț, susținând caracterul inevitabil al acesteia (Eu îl exploatez pe el, ei îl exploatează pe el). Tancredi este fascinat de persoana lui Lazzaro, care e singurul ce nu-l privește cu ura greu mascată a celorlalți muncitori. Lazzaro se supune oricărui ordin din partea lui Tancredi, care dealtfel izbutește să-l convingă că ar putea fi frați vitregi, întrucât tatăl său era un Don Juan.
În parte bolnav de spleen, în parte sedat cu legende cavalerești, care i-au modelat firea teatrală,Tancredi își denunță mama în fața noului său prieten, ca apoi să-și însceneze propria răpire. Fiica administratorului moșiei, care e și iubita lui Tancredi, cheamă poliția și totul este dat în vileag. Bieții oameni sunt trimiși în lumea civilizată, la care nu reușesc să se adapteze decât practicând hoția.
Între timp, Lazzaro cade într-o prăpastie, și zace acolo mult timp, ca mai apoi să fie trezit de un lup care n-are curajul să-l atace, pentru că Lazzaro miroase a om bun. Întorcându-se la Inviolata, se întâlnește cu doi hoți, dintre care unul copilărise la moșie, dar acesta nu-l recunoaște pe Lazzaro, deși acesta e neschimbat, ca și cum timpul nu ar fi lăsat nici o urmă pe înfățișarea sa. Lazzaro ajunge în oraș, iar Antonia, singura fată care dintotdeauna a intuit că băiatul e o făptură cu totul și cu totul aparte, cade în genunchi și le ordonă și hoților să facă la fel.
Lazzaro este primit în vechea colectivitate, ce refuză munca și-și duce traiul în condiții aproape la fel de mizere ca odinioară. Lui Lazzaro i se citește de pe o pagină de ziar păstrată cu sfințenie despre marea escrocherie a marchizei de Luna, dar Lazzaro nu pricepe mai nimic, și nu vrea decât să-l revadă pe Tancredi, ceea ce se și întâmplă. Acesta e ruinat și continuând tradiția familiei, se ocupă de afaceri necurate. Ne apropiem de momentul cheie al peliculei. Tancredi îi invită pe foștii sclavi ai mamei sale la prânz, dar cedând firii sale schimbătoare, se răzgândește și nu-i mai primește. Cu această ocazie, năpăstuiții află de la iubita lui Tancredi că banca le-a luat tot. Lazzaro, în puritatea lui infinită, înțelege că marea escrocherie, căreia și el însuși i-a fost victimă, e totuna cu ceea ce fiica administratorului numește escrocherie. După ce sunt alungați, Lazzaro e fascinat de muzica de orgă ce răsună dintr-o biserică, grupul pătrunde în lăcaș, dar și de aici sunt izgoniți, pe motiv că s-ar oficia un serviciu divin privat. Miracolul începe: organistul constată că nu mai funcționează clapele orgii, dar totuși muzica încă se aude, ca și cum ar rătăci, voind să evadeze. Muzica părăsește treptat biserica, iar foștii sclavi se simt binecuvântați, dându-și seama că muzica îi urmează în drumul spre casă.
Aici am identificat eu motivul cheie al filmului. Ignorând epoca și detaliile irelevante, captivitatea acestor oameni sărmani seamănă foarte bine cu cea pandemică. Mai mult, sclavia lor este atât de actuală, dacă mă raportez doar la propria mea experiență terifiantă, când am lucrat la Mall și la corporație. Aceeași anomie, aceeași corupție omniprezentă, același abuz de putere, respectiv același lanț trofic al puterii funcționând perfect.
Dacă muzica nu-i părăsește pe cei umili, încă mai putem spera. Dar în măsura în care noi suntem cei ce ne-am croit după chipul nostru molima ce alungă muzica, atunci totul e pierdut.
Muzica divină sau muzica salvatoare este exact ceea ce este, oricât de pestrițe ar fi concepțiile noastre religioase. Această muzică ce-i însoțește pe năpăstuiții din film este credința noastră că vom reveni la normalitate, pe care suntem datori s-o ocrotim și să o hrănim prin fapte, nu doar prin vorbe.
Cât despre vina tragică a lui Lazzaro, ea posedă același conținut ca și cea a prințului Mîșkin. În Tragedia subteranei, Ion Ianoși remarca în mod just că Mîșkin este „vinovat fără vină”, astfel încât, „prin forța împrejurărilor, prin implacabila desfășurare a lucrurilor, prin felul său particular de a le privi și interpreta, prințul face binele și răul de-a valma, dezleagă și leagă” (op. cit., Ed. Fundației Culturale Ideea Europeană, 2004, p. 116). Dar a-i înțelege și a-i compătimi pe cei răi echivalează automat cu a-i condamna și a-i nedreptăți pe cei buni.
Cu toate acestea, inocența poate cel puțin să ne inspire să nu ne pierdem credința în muzica salvatoare, pentru că muzica adevărată este o formă de credință. De aceea sunt acum atât de alarmante și de înspăimântătoare avioanele ticsite cu oameni și sălile de concert sau spectacol goale. Muzica adevărată e mai mult decât o formă de divertisment. Muzica nu e doar produsul unui instrument, ea există și în absența sunetelor, fiind perceptibilă ca atmosferă de căldură umană, familiaritate și comuniune. Există o muzică a prezenței laolaltă a oamenilor, fie că aceștia s-au reunit într-o biserică, într-o sală de concert sau de teatru. Această muzică dă sens vieții și nu văd șanse de vindecare acolo unde ea absentează. În acest sens, Ernst Jünger afirmă următoarele:
„…pentru a stăpâni formele unei vieți care se desfășoară în situații extreme, „nervi de oțel” nu constituie darul hotărâtor. Dimpotrivă, lupta din cadrul civilizației presupune un înalt grad de sensibilitate; și cu cât pătrunzi mai adânc într-u unitate combatantă, dincolo de oțelul armelor, de constituția fizică și de temperamentul neurosangvin, până la forța metafizică ce se exercită în dimensiunea spațială, cu cât substanța care intră în acțiune devine mai subtilă, cu atât energia ei devine mai fecundă.” (Inimă aventuroasă, Ed. Rosmarin, 2002, p. 101)
Lazzaro felice (2018)
Regia: Alice Rohrwacher
Scenariul: Alice Rohrwacher
Distribuția: Adriano Tardiolo, Agnese Graziani, Alba Rohrwacher
