Un text în versuri, cu metrică specială (folosită și de Shakespeare) și cu subiect istoric, care astăzi ar da bătăi de cap serioase oricărui regizor. Dincolo de faptul că, în sine, conflictul este unul clasic – romanii (cuceritori) și evreii (cuceriți) – aflăm ceva ofertant (provocator?) pentru regizor: personaje foarte bine creionate. Așa cum spunea și Gábor Tompa, regizorul spectacolului, vorbim de primul spectacol al Teatrului Maghiar Cluj de după 1990, un amănunt semnificativ pentru cineva care vede spectacolul în anul de grație 2020. La 30 de ani de la premieră se observă că montarea rămâne valabilă, închegată, bine gândită în amănunte, ceea ce e rarissim; se știe că multe dintre primele montări de după Revoluția din 1989 au suferit de excese (de orice natură) și de o teatralizare excesivivă, justificabile toate din punct de vedere istoric (privațiunile și cenzura au fost instrumente importante de opresiune ale statului, care au dus la modificări de ordin estetic și la o transformare a teatrului ca artă în instrument de propagandă). Dacă astăzi subiectul ni s-ar putea părea banal, conflictul de ordin religios dintre evrei și romani, atunci în 1990 era și necesar, dar și semn al libertății de gândire. Dacă ținem cont de aceste elemente, este de apreciat faptul că regizorul s-a ferit de excese, n-a încărcat scenografic și nici în alt fel montarea, a lăsat ca accentul să cadă pe personaje și trama în sine.
Doi reprezentanți ai puterii – Petronius și Barakias – numai că puteri de naturi diferite. Dacă primul este reprezentantul puterii trecătoare, al unui imperiu care va intra în istorie cu bune și cu rele, cel de-al doilea este reprezentantul puterii dumnezeiești, este învățător/rabin al comunității de evrei locale. Opoziția dintre cei doi devine evidentă în toate planurile, astfel încât de la un punct încolo devine evident că evreii sunt cei care vor ieși învingători, spectactorilor rămânându-le să se te desfete cu metaforele scenice – conflictul secundar dintre sfătuitorii lui Petronius și evocările lui Caligula (cum era acesta privit de către romani, dar și de către evrei) și rolul templului/locașului de rugăciune în viața localnicilor. Noul zeu, uriaș, pământean și cât se poate de roman, rămâne pe scenă tot timpul, ca semn evident al discordiei, dar și ca proiecție a două mari frici/spaime, ambele ale evreilor – că le va fi luat dreptul la rugăciune și la religie, dar și că vor fi cuceriți/invadați definitiv de o forță păgână cu care nu au niciun dialog. Toată acțiunea se petrece într-un singur plan, în fața templului, în preajma statuii supradimensionate, semn că romanii nu-și permiteau totuși să pângărească locurile sfinte; pe de altă parte, evreii vin și pleacă din scenă, se retrag în momente cheie și revin atunci când Barakias are nevoie de ei, pentru că el este vocea poporului.
Momentele de tensiune sunt subliniate sonor cu ajutorul unei coloane sonore de efect, care combină sunetele armelor de război cu cele ale unui pustiu peste care planează pericolul; pe acest fond sonor personajele intră în conflict și încearcă să câștige timpul de partea lor. Costumele contribuie și ele la crearea opoziției dintre personaje – stilizări ale unor elemente specifice portului evreiesc sau al uniformei soldaților romani, în cromatici deloc stridente, ceea ce denotă intenția regizorului de a-i da voie spectactorului să-și centreze atenția pe schimbul de replici și nu pe eelementele scenografice.
Un spectacol difuzat în regim de online pe contul de facebook al Teatrului Maghiar Cluj care mi-a adus aminte de o expresie faimoasă printre istorici – in illo tempore. E interesantă studierea arhivei unui teatru în timpuri pandemice, din mai multe motive, dar mai ales din perspectiva a ce se putea face în vremuri când tehnologia nu era atât de dezvoltată și de prezentă în spațiul scenic; în timpurile când accentul cădea pe personaj și efectele erau obținute din lumini și detalii scenografice, ce căpătau valori estetice importante. În acele vremuri actorilor li se vedea valoarea imediat, n-aveau cum să se ascundă în spatele nu știu cărui efect, ceea ce astăzi îmi lipsește – din ce în ce mai des mă văd nevoită să fac eforturi să caut actorul în noianul de efecte de scenă de ordin tehnologic, iar când îl găsesc să-mi dau seama că a uitat să joace, și-a pierdut personajul pe drum.
Guvernatorul lui Caligula de János Székely –Teatrul Maghiar Cluj
Premiera – 10 martie 1990
Petronius – Ferenc Boér
Decius – Gábor Dehel
Lucius – József Bíró
Probus – Miklós Bács
Agrippa – Gerő László
Barakias – András Csíki
Iuda – Dezső Nagy
Soldat – Lehel Salat
Precum și Levente Csenteri, Pál Duca, Zsolt Fekete, László Fülöp, Emese Grósz, Zoltán Horváth, Jenő Lakatos, Csaba Mátéfi. Imola Nagy, Annamária Enikő Kovács, Csaba Sipos, Éva Páilinszky, Áron Szabó, Loránd Szarvadi, Rémusz Szikszai
Regia – Gábor Tompa
Scenografia – T. Th Ciupe
Costumele – Mihai Ciupe
Muzica – Attila Demény
Regia tehnică – Rózsa Lovász
Sufleur – Katalin Köllő
