Oblomov – sub imperiul lui „o să…” – Teatrul Bulandra

Am căutat cartea în bibliotecă și n-am dat de ea, mă întreb unde oi fi pus-o; mi-am dat seama în timp ce urmăream spectacolul că trebuie să o recitesc. Semn bun? Cine știe? Spectacolul a fost premiat și actorii recompensați, încă de la premieră montarea lui Alexandru Tocilescu a avut succes, atât la public, cât și la critica de specialitate. Acum, la ceva timp după și în condiții de (auto)izolare, lucrurile parcă nu mai stau chiar așa. Și, totuși, impresia finală este că viziunea regizorală este una fidelă textului, că a prins bine în construcțiile de rol și situații scenice gândul scriitorului, chiar dacă într-un fel lipsit de orice provocare, După primele scene mi-a fugit gândul la Conjurația imbecililor, prea multe similitutidini între Ignatius și Oblomov? Pe fond, ambii caută să-și justifice lenea și niciunul dintre ei nu este capabil să renunțe la confortul personal, nici măcar de dragul iubitei. Ce-i diferențiază? Epoca, spațiul (cu valorile culturale caracteristice) și cauza pentru care nu-și abandonează lenea. Și mă opresc aici cu comparația, pentru că, pe fond, Oblomov este o frescă de epocă, cu scopul nedeclarat de a expune tarele unei societăți aflată în căutare de sens. Cartea apare la mijloc de secol XIX, când Imperiul Țarist își atingea apogeul dezvoltării, iar modernismul dicta schimbările din orice domeniu, dar mai ales în spațiul social. O structură socială anchiloza(n)tă, cu clase sociale din ce în ce mai clar separate de seturile de valori după care se orientează; idealurile după care se orienteză diferă și ele foarte mult, de aceea în Oblomov găsim practic cam toate tipologiile sociale prezente în epocă în Rusia țaristă: servitorul loial, dar neștiutor de carte și adeseori indolent; vizionarul dornic de nou și de schimbare, Stolz Andrei Ivanâci (care ajunge să-și facă un rost în cu totul altă parte a Europei), oportuniștii dornici să-și conserve poziția și statutul social etc. Am lăsat deoaparte femeile, pentru că acestea au un statut aparte în societatea rusă, iar în Oblomov avem două mari tipologii, cu origini sociale diferite, dar și cu țeluri la fel de diferite. Olga vrea mai mult de la viață, o idealistă dispusă să lupte pentru visurile ei, în schimb Agafia (conștientă, oarecum, de limitele impuse de poziția socială) nu-și dorește decât un bărbat pe care să-l iubească, achitându-se astfel de rolul care i-a fost dat femeii pe pământ (să ducă viața mai departe). Toate personajele ajung să se roiască în jurul lui Oblomov, din motive total diferite: unii îi doresc averea, alții iubirea, prea puțini fiind cei care vor să-l ajute sau care-i sunt loiali cu adevărat.

Alexandru Tocilescu a ales să monteze textul lui Goncearov fără să insiste prea mult asupra cauzele lenei lui Oblomov, îl lasă pe spectactor să opteze pentru o depresie profundă a acestuia, sau pentru o lene pur și simplu, dusă pe culmile absurdului. Așa se face că uneori îți vine să-l mângâi pe cap pe acesta și să le dai dreptate celor două femei atunci când simt ambele nevoia de-al iubi și de-al proteja (instinctele materne primează în ambele iubiri, dar mai ales în cea a Agafiei, care-i și rămâne aproape până la moarte). Alteori, îți vine să-l scuturi și să-l ridici din pat, să-l pui la stâlpul infamiei și, în cele din urmă, să-l jecmănești de tot ce are (pentru că în lenea lui merită o lecție!). Nestatornicia aceasta dă de furcă spectactorilor și cred că și regizorul a pierdut în cel puțin două locuri firul logic al construcției, întrucât de la un punct încolo am avut impresia că intriga nu mai există, a fost pierdută pe drum. Chiar dacă personajele se luptă fățiș pentru banii, atenția și dragostea lui Oblomov, pe fond conflictul este absent, din moment ce Oblomov nu face nimic ca să-i provoace pe aceștia. Din contra, el se retrage și mai mult în cearșafurile rufoase ale patului, se scufundă lent și sigur în mizeria morală a celor care-l înconjoară, dar mai cu seamă a lui însuși.

Lui Oblomov îi este prea lene să iubească, preferă să fie iubit, adulat, deși nu face nimic în acest sens, nu încurajează cu nimic dragostea Olgăi, dar ajunge un oportunist atunci când dă de gustul ciorbelor și tocănițelor Agafei. Până la urmă, el alege confortul material în dauna celui spiritual. Tocilescu optează pentru o punere în fața spectactorilor a personajelor, lăsându-le cale liberă să se desfășoare, fără să dea niciun indiciu special în ceea ce privește atitudinea – ce-ar trebui să facă spectactorul, să-l iubească sau să-l urască pe Oblomov? Să-l pună la stâlpul infamiei sau să accepte că există asemenea personaje printre noi? Cum ar trebui să ne purtăm cu asemenea oameni? Tocilescu nu dă răspunsuri la aceste întrebări, cum spuneam; de aici și ușoara derută a spectactorului (dacă e productivă sau nu această confuzie, rămâne de discutat) în ceea ce privește apropierea sau distanțarea față de personaj(e).

Tocilescu a optat din punct de vedere scenografic pentru o redare a spiritului rusesc în esența lui; pe scenă vedem prinse în interiorul unui cerc (deci bine delimitate și separate viața personală/casnică de cea socială) toate elementele vieții de zi cu zi ale lui Oblomov: patul încărcat cu perne brodate, plapuma din mătase și atent lucrată și ea; lavița și scaunele încărcate și ele cu perne brodate, păhăruțele de votcă (cu frunză de coacăze, obligatoriu!) etc. În tot acest univers casnic, valetul, Oblomov și, mai târziu, Agafia se mișcă ca la ei acasă, restul vin și pleacă. Olga nu aparține acestui univers, n-are cum; ea va gravita pe orbita socială din jurul lui, acolo unde ea și Oblomov își consumă dragostea. O iubire trunchiată, nefinalizată nicicum, așa se explică și zborul lui Oblomov în spatele ei, deși ea merge pe bicicletă, cei doi nu vor fi umăr la umăr niciodată. În schimb, când Olga îl coafează pe Oblomov, făcându-i codițe (sau cornițe de mic drăcușor?) e semn că unul dintre ei trebuie să se ridice deasupra situației, să domine destinul. Și devine evidență comună că Olga va fi cea care va merge mai departe.

Singurul moment de slăbiciune cu adevărat umană a lui Oblomov este scena în care Olga cântă Diva Casta (arie din Norma lui Bellini); în fapt, în sală se aude vocea Mariei Callas, înregistrarea în cauză fiind celebră, o opțiune deloc întâmplătoare din partea regizorului pentru acest fond sonor. Este printre puținele momente muzicale deloc rusești, restul muzicii fiind scrisă de Gabriel Basarabescu.

Un spectacol despre care s-a scris foarte mult la vremea premierei, care-și datoarea succesul în mare parte charismei actorilor, dar care lasă mult de dorit la nivel de regie. Prea multe clișee aduse la un loc și prea mult manierism pentru un subiect destul de generos, de altfel.

OBLOMOV – Teatrul Bulandra

după I.A.Goncearov

Dramatizarea: Mihaela Tonitza Iordache

Traducerea: Stefana Velisar Teodoreanu, Tatiana Berindei

Regia: Alexandru Tocilescu

Asistent regie: Crina Mureşan

Scenografia: Dragoş Buhagiar 

Muzica: Gabriel Basarabescu

Light designer: Ioan Lazăr

Data premierei: 7-8 iunie 2003