Când povestea devine o hartă scrisă

Mă preocupă de ceva ani încoace viețile migranților, dramele lor și felul cum reușesc (sau nu) să le depășească. E dificilă empatizarea cu ei, ca să nu spun de-a dreptul imposibilă. Întâmplarea face ca în ultimele două luni să citesc două cărți scrise de scriitori români plecați din România de ani buni și care au reușit să-și găsească o a doua patrie, dar fără să-și taie rădăcinile. Nici nu vreau să mă gândesc cât de dificilă le-a fost pendularea aceasta între două lumi, cât de mult i-a costat acomodarea (și nu mă refer la timp, ci la cu totul altfel de resurse), în ciuda aparențelor care ne-ar induce ideea că totul le-a fost servit pe tavă. Mă bucură, în schimb, capacitatea lor de a converti aceste experiențe personale și profund intime în literaturi de cea mai bună calitate. Cei doi scriitori sunt Cătălin Dorian Florescu și Laura T. Ilea. Și de aici încolo drumurile lor se despart, doar ca să ne confirme (a câta oară?) că poveștile oamenilor sunt atât de multe, pe cât de mulți povestitori sunt. Aici rezidă unul din motivele pentru care eu n-o să mă plictisesc niciodată de povești, deoarece (involuntar) caut să aflu cine e omul din spatele poveștii. A nu se înțelege că nu reușesc să fac distincție între o poveste cu iz autobiografic (dar care are și valențe literare) și una fără nicio conotație personală (dar în rândurile căreia regăsim multe din trăsăturile omului care i-a dat viață).

Cartografia lumii de dincolo e un titlu încărcat în semnificații, în care cel puțin două cuvinte se fac vinovate de o mulțime de nuanțe și te pun, oarecum, în gardă – ceea ce o să citești nu e din categoria obișnuințelor, dar nici din cea a comodităților literare. Cartografie m-a trimis cu gândul la un roman foarte bine scris, Chip străin al lui Kobo Abe. De dincolo m-a trimis cu gândul la o altă lume, cea care se lasă descoperită (sau nu?) și din al căreui univers vrem să facem parte cu toții, la un anumit moment dat al vieții. Nu cred să existe om care să nu-și fi dorit măcar un umoment în viața sa să plece dincolo, în sensul de pe alte meleaguri.

„Cinismul deregla funcțiile pneice, nelăsând să se instaleze profunda liniște a somnului. Așa încât, doar celor care credeau cu putere că se vor însănătoși și se și întâmpla. Cinicilor, scepticilor, sofiștilor, proclamatorilor lui cogito ergo sum și celor care credeau că ființa umană este un ens dubitandum tratamentul profund al somnului putea să le activeze dimpotrivă, tocmai centrii contrari, acutizându-le afecțiunea.”

Amalia este cea care alege să plece dincolo, doar din nevoia imperioasă de a cartografia viețile trăite și trecute ale celor din familia sa. Celebrul unchi care stă în America și la a cărui poveste își dorește să ajungă mai repede este doar unul dintre pilonii în jurul căruia se ridică narațiunea. O iubesc pe Amalia pentru felul ei unic de adaptare la tot ceea ce înseamnă tărâm nou, viață nouă (și nu întâmplător ea urmează să dea naștere unei vieți noi!), o iubesc pentru că ascultă jazz (și ce jazz!!!) și pentru tot ceea ce o ajută să-și câștige dreptul la a fi ea însăși, la a fi cu adevărat o personalitate, o individualitate ale cărei trăsături o fac să fie unică.

„Pentru asta fusese prețuită în Europa, pentru asta primise o bursă de creație în vila artiștilor postcatastrofă, acolo unde îl întâlnise pe Armand; aici, în America, era mereu întrebată dacă dansul ei are influențe inuite. Există și alți autohtoni, răspundea ea, dansul acesta în contratimp e ca o lume secundă, în care intrăm atunci când oxigenul lumii de aici se rarefiază. Asta o auzise de la Andrei, o reținuse și o spusese mai departe. Era convinsă că și fantoma lui Andrei va trece într-o bună zi prin fața ei, pe neașteptate, iar atunci va trebui doar să danseze în fața lui dansul ritmat, în cotnratimp, pentru ca el să o poată recunoaște.”

Îi reușește foarte bine cartografierea Laurei T. Ilea. Își dă voie să împletească în mod fericit poveștile trecutului cu cele ale prezentului, fără să acorde exclusivitate în prim-plan pentru unul sau altul din timpi. Prezentul este foarte bine delimitat de trecut și fiecare dintre aceste planuri temporale sunt foarte bine delimitate, astfel încât cititorul nu se pierde și nici nu are probleme de identificare. De altfel, tehnica folosită de autoare seamănă cu cea folosită de scenariștii de film. Și de aceea nici personajele nu sunt aduse, pe rând, în primplan întâmplător.

„Un regizor s-a hotărât să facă un film despre o mănăstire, despre viața călugărilor, despre anotimpurile tăcute, despre muntele peste care trec norii, furtunile și potopul, despre crestele munților care înconjoară, neschimbate, mănăstirea, despre lmina care cade deasupra fesrestrelor la ora trezirii, despre lumina care cade la ora rugăciunii, la ora prânzului, la ora meselor comune duminica, la ora comuniunii, la ora meditației. Regizorul voia să filmeze liniștea, marea liniște a celei ai ascetice mănăstiri din Europa. Liniștea în care călugării își repară ghetele stricate, liniștea cu care duc în fiecare dimineață apă în chiliile lor, liniștea în care Dumnezeu a făcut lumea. Iar Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea sa. În liniște. Într-o infinită liniște. În acele vremuri, când liniștea mai era încă suverană, gândul sinuciderii nu înmugurise încă în mintea nici unui muritor. Se murea din datorie față de patrie, din orgoliu rănit, se murea din iubire sau din lipsa ei. Sinuciderea a venit mai târziu.”

Povestea Amaliei devine povestea noastră, a oricăruia dintre noi în măsura în care vrem să înlocuim acel de dincolo din titlu cu din noi, sau cu de oriunde, de pretutindeni etc. Depersonalizarea unui astfel de subiect nu e riscantă decât în măsura uităm că avem de-a face cu o proză. E drept că una de foarte bună calitate. Printre rânduri se ascund multe detalii autobiografice, dar asta nu face altceva decât să dea veridicitate scriiturii. De aceea, cartea se citește ușor, în sensul că te trezești că nu vrei să o lași din mână până nu ajungi la final.

„Amalia își amintește. Figura prietenului ei, saxofonistul, atunci când i-a povestit, la o oră târzie, în Paris, prima lui reîntoarcere în aceste ținuturi, peste care se declanșase urgia. Aeroportul în care de obicei îl întâmpinau figurile atemporale ale lui Louis Armstrong și Duke Ellington era golit și parcă devastat de furii. N-a putut atunci să nu se gândească la o răzbunare în stil antic. Orașul acela era un hybris pentru corpul uriaș al imperiului. Prea multă libertate, muzica se desfăta în voie pe străzile lui în toate zilele, de sfârșit și de început de săptămână, clima era favorabilă, munca nu era ținută la mare cinste. Un oraș care se născuse in nostalgia sudului, care adunase undele bluesului, revărsate în delta Mississippiului. O așezare binecuvântată căreia i se retrăsese deodată binecuvântarea.”

Dacă vreți să vedeți cum se scrie o poveste plecând de la detalii atunci luați Cartografia lumii de dincolo de Laura T. Ilea și încercați să vedeți cum e să fii Amalia sau Maria sau Armand sau orice alt personaj pomenit în carte. E unul dintre cele mai bune exerciții de autocunoșatere și de determinare a propriilor limite. Cu cât vă veți simți mai îndepărtați de unul sau altul dintre cei pomeniți, cu atât aveți mai puține șanse să înțelegeți în ce lume trăiți. Dar sunt convinsă că Amalia o să vă cucerească!

Cartografia lumii de dincolo de Laura T. Ilea