„Sunt două acte de curaj în acest proiect!” (Nona Rapotan în dialog cu Mara Dobresco și Matei Ioachimescu)

Mara Dobresco și Matei Ioachimescu sunt doi mari muzicieni, care au cariere impresionante deja. S-au gândit să aducă în fața publicului român un program mai puțin obișnuit, dar foarte atractiv. Programul „Romanian Rhapsody” propune melomanilor o retrospectivă a muzicii clasice românești, trasând – cu energie pozitivă și entuziasm – un arc peste ultima sută de ani: de la muzica de inspirație folclorică a lui Tiberiu Brediceanu și Paul Constantinescu, trecând prin armoniile suave ale lui George Enescu, și până la muzica timpului nostru, fie de atmosferă arhaică (ca în „Legenda” compozitoarei Doina Rotaru) sau de natură „Hitchcockiană” (precum Sonata mai tânărului compozitor Cristian Lolea). Publicul din Bistrița, Cluj-Napoca, Oradea, Deva, Brașov, Tecuci și București va fi delectat cu un repertoriu provocator, exclusiv românesc, plin de momente de virtuozitate și pură încântare.

Nu puteam rata prilejul de a sta cu ei de vorbă, dialogul având loc înainte de a începe turneul. Între timp, acesta se apropie deja de final și știu că peste tot, pe unde au ajuns deja, au fost mai mult decât ovaționați la scenă deschisă. Bucurați-vă de un dialog sincer și la obiect pe care l-am trecut deja la capitolul „dialoguri memorabile”.

 

Concerte și masterclass în toată țara. De unde ideea susținerii masterclass-uri?

Matei: Ideea cu masterclass-ul vine pe de o parte din faptul că (încă) avem foarte multe lucruri de prezentat noilor generații. Încă avem, trăim cu credința faptului că ajutorul pe care l-am primit cât am fost studenți, tineri ș.a.m.d., informațiile pe care le-am primit de la oameni extrem de importanți, generoși, merită să fie date mai departe noii generații. În plus, a venit cumva ca o extindere firească a proiectului depus la AFCN. Pentru că acest turneu este realizat în baza unui proiect cofinanțat de AFCN. Și trebuia să întrunim condițiile impuse de finanțator, pe de o parte; pe de altă parte, ca să oferim acest privilegiu publicului și studenților și tinerilor muzicieni din România, trebuia să avem o susținere financiară serioasă. După părerea mea, orice act artistic trebuie recompensat; ar trebui să existe bilet de intrare, modic, nu trebuie să coste cât lumea, dar e bine să existe. Prin această acțiune, însă, simplificând toate lucrurile ș.a.m.d., putem să ne permitem să oferim aproape toate aceste evenimente cu titlu gratuit. Acesta este unul din aspecte. Celălalt aspect al întâlnirii cu tinerii se leagă de dorința noastră de a lua un pic pulsul unor tineri muzicieni din alte orașe. Eu am de ani de zile am un proiect de suflet, atât cât o mai rămâne de suflet, pentru că deja entuziasmul începe să mă lase, un proiect prin intermediul căruia formez o nouă generație de tineri flautiști. Mulți dintre ei, din păcate, părăsesc țara și merg să studieze în altă parte, în felul ăsta contribui indirect, dar dramatic, la acest dezastru demografic. Nu știu dacă ăsta e un lucru care să mă bucure sau nu. În orice caz, cu asta mă ocup de multă vreme, dar întotdeauna în același loc, las oamenii din toată țara să vina la Bistrița anual, câteodată și la Deva, câteodată la Sinaia, câteodată la Mediaș.

Cei care, într-adevăr, sunt interesați să studieze acest instrument sunt cei care merg dincolo de ceea ce le poate oferi, puținul pe care-l poate oferi școala românească și ajung negreșit la mine. Însă, de multe ori, sunt și rămân captivi unui sistem de învățământ local, fie că e un oraș mai mare sau mic. Și atunci asta-i un lucru bun, că venim noi către ei. Asta facem, practic. În plus, Mara, deși are o experiență imensă de predat pe diferite nivele, și-a dorit și ea să cunoască un pic nivelul tinerilor pianiști tromâni. Despre asta poate să-ți povestească ea un pic mai mult.

Mara, ai avut contact cu acești tineri până acum?

Mara: Până acum, nu. Este prima dată și, într-adevăr, am auzit foarte mult ecouri despre ce a devenit în ziua de azi școala pianistică și sunt foarte curioasă să iau pulsul acestei școli.

Matei: Vorbim despre o școală cu o tradiție imensă. Școala de pian are totuși o tradiție în România.

Mara: Absolut, dar, într-adevăr, după o absență de mulți ani, nu-mi mai dau seama exact care este nivelul, care sunt așteptările lor…

Da, știu discuția, apropo de școala de instrumentiști români, nu numai pe flaut sau pe pian, știu că e în cădere liberă, știu discuțiile.

Matei: Într-un mod paradoxal, pentru că pentru prima oară avem o deschidere extraordinară către informații care vin de peste tot. Cum să spun, în apărarea lipsei unei școli flautistice în România vine faptul că acest instrument s-a dezvoltat în ultimii 60 de ani, timp în care România era un teritoriu închis. Și o școală nu se poate clădi, nu apare din nimic. Ea se face, întotdeauna se clădește pe un schimb de informații între centre culturale mari, acolo unde există centre de tradiție, centre culturale mari, fie că vorbim de Paris sau Londra sau chiar New York, ori noi n-am avut acest schimb cultural. În ce privește pianul, unde e altă tradiție și e un instrument cu istorie foarte foarte mare…

Da, da, aici e o discuție întreagă care ar merita să o purtăm separat, cred că este unul din defectele sistemului Bologna.

Matei: Cu siguranță e un sistem Bologna împrumutat în totalitatea lui, fără discernământ. Și, în plus, nu trebuie să ne mai ascundem, e o realitate faptul că majoritatea oamenilor foarte bine pregătiți au părăsit țara. Oameni pe care îi poți aduce înapoi numai punctual, exact ceea ce facem și noi, pentru că este o țară mare cu multe orașe, culmea, cu o tradiție venită din comunism. Acum e o altă discuție, dacă asta e benefic sau nu e benefic, să aibă fiecare oraș o filarmonică sau nu. Eu cred că dacă ar fi existat o aprofundare a subiectului, am fi ajuns până la urmă (eu am ideea asta, e o chestie ideală, evident, pentru că nu poți desființa instituții de cultură din fiecare oraș)  să le unești într-o uniune federativă, de exemplu, și să ai pe o sută de kilometri – de exemplu între Oradea, Arad și Timișoara –  doar o singură orchestră care să își unească forțele.

Revenind la ce facem noi, punctual și fără tricolor pe piept și fără verva asta națională, pur și simplu prezentăm unui public (de la care nici nu cred că avem nu știu ce fel de pretenții) ceva în care noi credem, iubim să facem ceea ce facem la modul sincer, învățăm și cum să dăm o formă conținutului, pentru că până acum, atât Mara – i-am urmărit cariera ei – cât și eu, fiind în mijlocul unor centre culturale unde se pune accent mai mult pe conținut decât pe formă, încercăm cât de cât să ne adaptăm și să împachetăm lucururile de așa natură încât să fie prezentabile chiar la Ateneneul din Tecuci sau la Deva, orașe care nu au o stagiune. Ne emoționează faptul că orașe mici fac  un efort mare de tot și cu un entuziasm incredibil.

Flaut și pian. Sau nu, pian și flaut, ca să dau întâietate. Mara și Matei – cum ați ajuns să cântați în această formulă? Și o să încep cu Mara de data asta.

Mara: Ei bine, ne știm din anii studiilor la București, când alergam pe culoarele Colegiului Național de Muzică „George Enescu”; după aceea drumurile noastre s-au separat un pic, eu am plecat spre Paris, Matei spre Viena, și iată că ne-am regăsit la Roma.

Matei: Așa sunt drumurile muzicienilor, numeroase, am făcut un concert împreună la Conservatorul Santa Cecilia din Roma și  așa am putut arăta pentru prima dată acest program 100% românesc. Publicul a fost atât de entuziasmat, încât ne-am spus atunci „Bun, de ce să nu-l arătăm și să-l ducem și acasă!”. Așa s-a născut ideea turneului!

V-ați sudat de prima oară ca echipă?

Mara: Da, ne-am înțeles.

Matei: Da, de fapt nu cred, sunt convins. Ceea ce facem noi este inedit prin conținut, prin ceea ce oferim, faptul că facem o trecere prin istoria muzicii românești, așa cum e ea, mai sumară și cu influențele folclorice. Evident că de acolo, din osul folcloric se trage cam tot. Sunt două acte de curaj în acest proiect. Primul este faptul că n-am vrut să prezentăm acest proiect sub steagul Centenarului, lucru pe care l-am evitat, dar uite că s-a întâmplat să fie în acest an. Motiv pentru care m-am simțit dator să specific în elementele noastre promoționale, că nu este un program de Centenar, chiar dacă el conține muzica de vreo sută de ani, însă este actul de curaj de a prezenta un program exclusiv românesc într-o atmosferă sufocantă de elemente de toate felurile de astea de Centenar. Pe de altă parte, al doilea act de mare curaj este de a prezenta publicului românesc, într-un concert de muzică clasică românească și muzica momentului, de a oferi publicului privilegiul de a-i face atenți la muzica lor. Pentru că asta este muzica scrisă în timpul lor.

Pe care n-o cunosc, că asta o spun, chiar o spun în cunoștință de cauză.

Matei: Din mai multe motive eu cred că muzica contemporană are un loc aparte în cadrul unui recital insturmental clasic, normal. Eu cred că poate acolo – e o problematică discutată sigur și pe marile scene din vest – reticența asta vis-a-vis de muzica momentului și împingerea ei ccătre festivaluri de specialitate, nu-i face neapărat un serviciu. Sigur că există un public de nișă, un public care vrea să asculte numai muzică contemporană. Pe de altă parte, ceea ce face și Mara – și aici iarăși ne-am înțeles extraordinar – este faptul că noi vorbim despre această muzică, nu numai că o cântăm, dar povestim despre ideea din spatele unei piese muzicale contemporane, despre elementele pe care le folosește, în așa fel încât, la sfârșitul serii, publicul să se gândească – „Oare de ce mi-a fost frică până acum de muzica contemporană?”

Asta era o întrebare secundară – publicul care vine la concertele de muzică nouă, și-n speță românească, e obligatoriu să vină dinspre muzica clasică, muzica simfonică?

Matei: Trebuie să spun ceva extrem de important, din propria experiență românească – cu cât te duci  mai departe de tradiție, cu atât publicul este mai receptiv la muzica contemporană. Știți cine este publicul absolut entuziasmat de muzica contemporană? Copiii! Pentru că n-au apucat să fie pervertiți de armonie, de muzica clasică. Știți cine este, apropo de dezastrul demografic, cine este cel mai interesat de muzica contemporană? Cei care n-au pic de educație, de  cultură muzicală, care n-au o stagiune muzicală, care nu au…

Mara: Cei care nu au idei preconcepute, nu sunt condiționați.

Matei: Nu știu, n-au fost pervertiți de armonie, de limbajul armonic folosit; diferența între muzică și celelalte arte este că sistemul armonic a fost folosit un timp mult prea îndelungat, mult prea multe sute de  ani  și nu s-a reușit o ieșire decât foarte târziu, o ieșire prin care să se spargă sistemul ăsta în care s-a cântat atât de mult timp. Primele ieșiri au fost târzii și stângace, abia a doua școală vieneză a încercat să rupă un pic, poate că nu a fost cea mai reușită modalitate de a ieși din vechile sisteme. Acesta-i motivul pentru care, culmea, publicul n-are o problemă să meargă la o galerie contemporană, să meargă la o piesă de teatru contemporan, n-are o problemă să vadă un film sau să citească o carte a momentului, dar are o problemă cu fenomenul muzical al momentului, iar noi încercăm prin ceea ce facem să împachetăm lucrurile fără să-i păcălim, ci pur și simplu de a le arăta un pic sub lupă puțin din magia asta a compozitorului, din laboratorul compozitorlui, în așa fel încât, când aude un zgomot, o chestie neconvențională pentru urechile lui, să spună – „Uite ce extraordinar, nu m-aș fi gândit….. uite asta e o pasăre sau asta e un zmeu.”.

Când a fost deschiderea Concursului Internațional George Enescu am stat de vorbă cu Ștefan Tarara și l-am întrebat cât de mult îi place să cânte muzică nouă și mi-a răspuns că teribil de mult, tocmai pentru că-i atât de diferită față de filonul clasic și de formația lui de bază. Mi-a mai spus că o să pledeze tot timpul și pentru genul acesta de muzică pentru că e o provocare și pentru muzician în sine, e o altă abordare.

Matei: Majoritatea muzicienilor clasici nu acceptă ideea de a cânta astfel de muzici noi contemporane.

Pentru pian știu că sunt foarte multe piese muzicale de muzică nouă, pentru flaut nu știu cum stă situația.

Matei: Acum este o ofertă incredibilă, pentru că instrumentul s-a dezvoltat foarte mult. A devenit un instrument cu niște posibilități sonore incredibile.

Niciunul dintre voi nu stați în țară dar ați ales să faceți acest turneu în România și să cântați doar muzică românească. Cum v-ați construit repertoriul?

Matei: Totul a plecat de la o invitație a Institutului Cultural Românesc – Filiala de la Roma, cel care a și comandat repertoriul. Prin mijloacele astea de propagandă a culturii naționale în străinătate, ICR-ul trebuie să propună și muzică românească. Și din aproape în aproape s-a construit repertoriul. Ne-am dorit să prezentăm și un pic din muzica momentului și niște elemente folclorice, pentru că știm că asta prinde extraordinar de bine la publicul din străinătate. Și cumva lucrurile au venit așa, firesc.

Tu, Mara, stai în Franța, tu, Matei, stai în Austria. Cum este percepută muzica românească acolo?

Mara: E percepută foarte bine, evident. Îl știu foarte bine pe George Enescu, care a și trăit acolo, a compus, este foarte iubit, ca și în Statele Unite ale Americii de altfel, dar spre exemplu, lucrări de Paul Constantinescu sau Sigismund Toduță sunt foarte bine venite pentru că e o descoperire pentru ei, de fapt e un pic exotic, ca să spunem așa. Ei descoperă că este un spațiu muzical românesc în acea perioadă și totdeauna muzicieni care sunt în sală îmi cer partituri, îmi spun „Vrem să interpretăm!”, și asta este complimentul cel mai frumos, de fapt, când această muzică se vrea să fie reinterpretată de muzicieni români.

Matei: Publicul de acolo are oricum cu totul alte criterii și a trecut deja prin mai multe gusturi și stiluri. Are o deschidere mai mare, o curiozitate mult mai mare.

Exact, nu-și refuză, am impresia că nu-și refuză experimentul.

Matei: Da, absolut deloc.

Dar am impresia că muzica românească nu e privită doar ca un experiment.

Matei: E din ce în ce mai sigur că într-un mod activ a contribuit și deschiderea Festivalului Internațional George Enescu, cel care a adus foarte mult ca imagine chiar în afară; poate unii dintre noi și-ar fi dorit să aibă un impact mult mai mare internațional și mai puțin național, dar probabil că așa trebuie să funcționeze lucrurile. Nu cunosc aspectele astea, dar în orice caz, sigur că a avut o amprentă puternică și faptul că orchestre mari din lume au programat lucrări scrise de Enescu. Dar Enescu, el e cunoscut, chiar mi se întâmplă deseori să primesc aceste comentarii legate de muzica lui Enescu: „Ce păcat că nu se cântă mai  mult!”. Pentru că este pentru urechile lor o muzică extrem de interesantă. Ascultând muzica lui au sentimentul că devin niște inițiați.

Adevărul că Enescu este genial, o spun fără niciun parti pris, muzica compusă de el  are genialitatea ei.

Matei: Desigur, desigur. Eu cred că noi am stricat foarte mult, în educația noastră ceva a fost greșit în modul în care am fost injectați cu cultul personalității românești.

Din cauza patriotismului exacerbat.

Matei: Sigur, desigur că da. Și asta a dus, inclusiv pentru tineri muzicieni, la un refuz total al muzicii lui Enescu. Pentru că după o anumită vârstă, scăpând de intoxicarea asta patriotică, oamenii au înțeles că el a fost contemporan și cu Bartók a fost contemporan și cu Stravinski, la urma urmei. Și ei au fost geniali, dar ce vreau să spun e că nu cred că se poate face o educație muzicală cu „cel mai”, ci doar acceptând geniul contemporanilor, prezentându-i în aceeași lumină. Asta cu „cel mai” pentru că e al nostru, părerea mea, era greșit. Eu însumi am fost victima acestui sistem și l-am refuzat pe Enescu foarte multă vreme.

Că tot vorbim despre Enescu, mă gândesc acum la faptul că voi n-ați inclus Lipatti în programul acestui turneu.

Matei: Nici n-am fi avut cum în formula asta. Lipatti are piese de pian și are o piesă de flaut solo. Una dintre calitățile în care credem este modul în care alcătuim un program, în care-i dăm o linie. Și nu este întotdeauna numai istorică, suntem cu toții alergici la programul pe care-l știi foarte bine, de la Bach la Piazzolla. Nu mai putem s-auzim asta! De aceea programul nostru nici nu este prezentat cronologic, ci noi facem de obicei legături între tonalități, între stilul în care este scrisă o piesă, modul în care se leagă o piesă de cealaltă. Iar Lipatti, din păcate, de data asta, nu, dar Mara Dobresco a înregistrat Lipatti absolut minunat, noul ei CD este cutremurător.

O să fie un Festival dedicat lui Dinu Lipatti compozitor, la București, de asta am întrebat.

Mara: O, ce minunat! E foarte greu probabil să ai o continuitate firească în astfel de demersuri. În programele anexe pe care le susțin, într-adevăr, interpretez mult Nocturna în Fa diez minor de Dinu Lipatti, pe care am și înregistrat-o în ultimul disc. De fiecare dată când am ocazia cânt și Simfonia concertantă a lui Lipatti pe care am cântat-o și  la Paris, desigur. În programul acestui turneu repertoriul nu ne permite, în fine, ar fi trebuit să facem transcripții și nu cred că era necesar.

Dintre toate piesele pe care le veți cânta, care credeți că va avea mai mare succes la public?

Matei: Eu cred că toate. Așa a fost creat acest program. Tocmai despre asta vorbeam, despre dinamică, atunci când alcătuiești un program. Contează foarte mult să nu pui, să nu primeze nici măcar propria ta judecată sau propriul tău afect în chestia asta, ci totul trebuie să se reducă la a înțelege modul în care niște piese se leagă și crează un arc pentru întregul recital.

Ați putea cânta ceva ce nu vă place? Serios.

Matei: Eu nu cred că există ceva ce nu ne place, pentru că, chiar dacă, să zicem că la început lucrurile pornesc dintr-un fel de antipatie fals creată sau dintr-o prejudecată, misiunea noastră ca artiști este să ne apropiem discursul muzical în așa fel încât să ne placă. Cred că nici Mara nu este o mare admiratoare a pusului muzicii în diferite sertare. Pentru noi muzica e universală, de asta am introdus în programele mele – am văzut că și Mara procedează la fel – muzică contemporană, încercând să nu facem o separare foarte clară între muzica contemporană și muzica clasică. Pentru că e până la urmă același lucru, e muzică. Așadar, cântăm muzică pur și simplu.

Dintre toate piesele, din toți compozitorii, mie-mi este cel mai puțin cunoscut Petre Elinescu. Spuneți-mi ceva despre el.

Matei: E foarte simplu. Elinescu a fost un flautist la Operă și profesor și în spiritul franțuzismului bucureștean, a scris câteva piese, muzică mai degrabă de salon parizian. Muzica salonului parizian a venit de multe ori din rațiuni economice. Cunoașteți cu siguranță acele transcripții sau acele adaptări ale operelor celebre, fantezii după teme celebre din operă, carea au apărut dintr-un singur motiv: nu erau bani pentru toți să meargă să vadă spectacolul de operă, pentru că însemna un efort uriaș și atunci a apărut această modă a transcripțiilor după opere celebre, cântate în saloanele pariziene, dar nu numai. O modă a vremii. Iată că și în București în anii ´20 exista, a pătruns această tradiție, numai că Elinescu n-a preluat teme din opere, ci a preluat mai degrabă teme folclorice, pe care le-a transformat în fantezii de salon.

Ceea ce nu e neapărat facil, pentru că toată lumea zice că i-a fost mai la îndemână sau mai facil, dar nu e neapărat așa.

Matei: Nu, desigur. Totul trebuie să rămână autentic, indiferent de materialul folosit și de fapt acolo cred că ne întâlnim noi doi ca artiști pe scenă și cu publicul: tot ceea ce faci trebuie să fie făcut sub semnul bunului gust. Toate tratatele muzicale ale lui Leopold Mozart, François Couperin – tratate din epoca barocă până în zilele noastre, vorbesc despre autenticitate și bun gust. În schimb, W.Mozart a avut o ușurință incredibilă în a pune, el nu a inventat, a scris cu ușurință incredibilă, cu o  ușurință dobândită de la tatăl său, de la Leopold Mozart, cel care venea de pe linia lui Giuseppe Tartini. Toți cei pomeniți vorbesc despre acel bun gust.

Care credeți că va fi cea mai mare provocare pentru voi în acest turneu?

Matei: Condusul Marei.

Mara: Asta nu trebuie scris, pentru că mama nu-i la curent. 🙂

Matei: Mama, dacă ești acolo…

Mara: Deci, sigur va fi oboseala drumurilor, dar…

Nu mergeți cu avionul?

Matei: În această țară foarte mare și cu destinații multiple nu poți să mergi cu avionul, poate până la Cluj, dar noi începem la Cluj, după care mergem la Oradea, la Deva, la Bistrița, la Brașov, la Tecuci. Că veni vorba de Tecuci, eu am mai fost la Ateneul din Tecuci, însă trebuie să-ți mărturisesc că e un om acolo cu totul și cu totul special, motiv pentru care mergem la Tecuci și acum, este datorită unui singur om. Eu i-am și spus așa, mai în glumă, mai în serios, Tecuciul are un fel de Iron Mask tecucean. E un personaj  cu care trebuie să stați de vorbă, pentru că e un om extrem de interesant. El a fost primul care a adus internetul în tecuci, a adus telefonia mobilă, un antreprenor tecucean care la momentul în care băiatul lui creștea și și-a dat seama că sistemul educațional din Tecuci nu-l ajută cu absolut nimic, a avut inițiativa de a construi un centru educațional internațional. Ceea ce înseamnă că trebuie să te gândești la asta, să aduci profesori din afară. Proiectul i-a fost  interzis de către mai marii orașului. Dezamăgire profundă, lucrurile au fost puse pe linie moartă, însă cândva mai târziu și-a dat seama că nu numai că nu există educație, dar nu există niciun fel de cultură. Nu știu cum a ajuns el, o să vă spună el, la ideea că a existat o franciză sau cum se chema, o filială a Ateneului bucureștean la Tecuci cândva, acum sute de ani. Și el a aflat că acest Ateneu a existat. Drept pentru care omul ăsta a construit un Ateneu la Tecuci, cu camere de cazare sus, a adus un pian din Elveția, a știut cum să dezmembreze un pian, să-l pună într-o mașină, să-l aducă la Tecuci. Un pian Bechstein obținut ca urmarea a unei donații. E ceva incredibil! Public nu au sau nu știu eu să aibă, poate că e în formare. El face de la o vreme niște activități. Dacă l-ai cunoscut pe domnul Doru Pelin, pentru că așa-l cheamă, vrei să te duci acolo, entuziasmul lui te cucerește.

Contează foarte mult faptul că te simți binevenit, că te simți dorit.

Matei: Eu cred că la asta reacționăm cu toții.

La concertele de muzică nouă există public, este public numeros în Austria sau în Franța.?

Mara: Da, sunt mulți pasionați.

Matei: Există pasionați mari și există și mari festivaluri.

Dintre cei cu care am vorbit (inclusiv cu Diana Moș) mi-au spus că ei sunt obișnuiți cu public puțin în sală când au în program muzică nouă și e păcat.

Matei: Este, asta vine, publicul ar fi interesat dacă ai ști cum să abordeze muzica. Acum, pe scurt, problema românească pornește de la cuprins, uite că cele două festivaluri de la Cluj reușesc să aducă un pic mai mult public. Se face acest compromis comunistoid în care toată lumea trebuie să fie cântată, toți compozitorii momentului în același festival. Prea multe concerte, prea mulți compozitori și nu e o autoritate care să facă selecția, sau nu există acel om care să-și asume autoritatea de a tăia și a spune „facem pe alte criterii”. Nu, criteriul principal al festivalurilor susținute de Uniunea Compozitorilor (mă refer la Săptămâna Muzicii Noi și Festivalul Meridian) este că toți compozitorii trebuie să fie cântați. E vorba despre cantitate. În cadrul Festrivalului Meridian, de exemplu, eu prezint cu un pianist excepțional de muzică contemporană, cu Alfredo Ovalles și am zis că nu cântăm decât un singur compozitor, atât.

Și acum, realitatea franceză este tocmai asta, există niște festivaluri care fac o selecție serioasă, comenzi serioase.

Mara: Da, sunt comenzi, adică este acest sistem. Festivalurile, de fapt, propun un interpret și un anumit compozitor (îl impun prin programul festivalului). Deci, interpretul e fericit că poate profita de această lucrare, de un nou repertoriu; de exemplu, fac parte dintr-un grup care se cheamă Face-à-Face – două piane, două percuții, și există deja foarte mult repertoriu, începând cu Sonata lui Bartok și multe piese muzicale. Dar în ziua de astăzi avem un festival care ne-a propus să facem cinci creații și asta este extraordinar, pentru că este legătura dintre compozitor și interpret care se face și acest repertoriu va rămâne pentru generațiile viitoare. Deci, este un întreg sistem care, de fapt, se creează. Și chiar și între compozitori și interpreți, din moment ce prima dată compozitorul a fost încântat de cum i s-a cântat lucrarea, după aceea este încurajat să scrie din nou pentru acel interpret și așa se creează un adevărat sistem.

Matei: Viena e un pic diferită. Cum e diferită? Pentru că există un public de top, pentru evenimente de top inclusiv la operă, la Konzerthaus Wien; inclusiv când vorbim de muzica contemporană este un festival de top, Wien Modern, care aduce cei mai mari artiști din toată lumea și după aceea există cultura asta underground. Din păcate, în zona de mijloc, Viena nu e foarte ofertantă, poate vine și dintr-un soi de burghezie din asta vieneză, în care oamenii se îmbracă frumos, merg, discută, au o temă de discuție seara (un element de socializare). Franța, din punctul ăsta de vedere, sigur, e mult mai dezoltată.

Mara: Chiar e gluma că nu există orașul, dacă e un oraș care n-are festival e unic în Franța, pentru că fiecare orășel, fiecare sătuleț are festivalul lui, este așa, o efervescență.

Știu că am vorbit și cu Ramona Horvath (o pianistă de jazz care stă în Franța de mulți ani) și  am întrebat-o de festivaluri de jazz, pentru că festivaluri de jazz în Franța chiar sunt. Mi-a spus că o stimulează foarte mult cultura asta festivalieră, iar eu cred că face mult bine promovării muzicii ca atare.

Matei: Și nu numai, ci și unei regiuni. Uite, de ce-mi place mie să cânt  la Bistrița foarte mult și de abia aștept să mergem și cu Mara, să vadă și ea. Pentru că acolo familia Țărmure a înțeles la momentul în care au făcut ei pasul ăsta cu restaurarea Sinagogii. În Polonia am văzut așa ceva, unde s-au restaurat mai multe castele, mai multe decât pe Valea Loirei și au găsit un sistem prin care echipa de restauratori primeau, concesionau, s-au folosit de acest  sistem de concesionare, de face ceva cu castelul în sine; toți au înțeles că numai dându-i o încărcătură turistică n-ar avea viață, și-atunci i-au dat încărcătură culturală. Ceea ce a făcut și familia Țărmure la Bistrița, redând Sinaoga din Bistrița circuitului cultural, făcând-o vie.

Cum este în București Biserica Luterană.

Matei: Exact. Dacă are un context cu încărcătură culturală, atunci locul ăla devine viu. Faptul că are și o încărcătură spirituală, ai să vezi, Mara, te determină ca acolo să ai întotdeauna cele mai bune concerte din toate turneele; întotdeauna acolo e un loc cu totul și cu totul special și o acustică minunată.

Revenind la voi doi,  înțeleg că asta este prima voastră colaborare după facultate?

Matei: Da.

Veți mai continua?

Matei: Eu sper că da.

Tot cu muzică românească sau cu alt repertoriu?

Matei: Nu cred, adică nu excludem asta, ideea e că o să ne gândim, avem atât de multe lucruri de făcut.

Și nu  doar în țară, bănuiesc că vreți și la Paris sau Viena.

Mara: Absolut, absolut.

Matei: Asta este, acum a existat această, cum spuneam, această cofinanțare pentru că, de altfel, să nu uităm că o asemenea acțiune este foarte costisitoare ca timp și mai ales ca bani. Și la urma urmei, vorbim despre artiști care-s obișnuiți cu o anumită, cum să spun, apreciere financiară a eforturilor lor. Or, instituțiile de cultură, multe dintre ele, se luptă cu propria lor subzistență, mai sunt și alte probleme și atunci a fost singura modalitate prin care am putut să le venim în întâmpinare și anume să fim finanțați de către statul român. Dar asta, desigur, e doar începutul unei colaborări foarte plăcute.

Veți cânta și cu orchestră?

Matei: Noi doi cu orchestră? Eu știu până acum două concerte. Deci nu e foarte multă literatură din păcate…

Nu, voi doi, în general, în viitor, să luați în calcul.

Matei: Asta spun, că nu există repertoriu. Poate, eventual, să facem o comandă a unui compozitor care să facă. Există un concert de Julius Schulhoff, e puțin repertoriul și din păcate poate nici nu-i atât de valoros, nu e o formulă tradițională solistică.

Deci, Mara, tu  mâine ai concert la Sala Radio. Zi-ne ce-o să cânți.

Mara: Cânt în cadrul Festivalului Moștenitorii României Muzicale. Și programul e inspirat din ultimul meu disc – Soleils de nuit – pe care l-am înregistrat. Sunt lucrări din repertoriul românesc, Dinu Lipatti, cum spuneam, Nocturna în Fa diez minor, George Enescu și o lucrare de Anatol Vieru. Și muzică franceză pentru că e a doua mea casă, spun așa. Și, în plus, avem Centenarul Debussy, dar cum spunea Matei mai devreme, am ținut absolut să fie în acest program și muzică nouă. Am avut șansa să lucrez cu un compozitor francez contemporan, Philippe Besson și în acest program  vor fi extrase din ciclul Éphémère, care sper să cucerească publicul.

Matei, tu poimâine la Sala Radio ce cânți?

Matei: O să cânt Concertul de Mozart. De fiecare dată, exuberanța fiecărui tril din acest concert de Mozart aduce o mare bucurie, nu cred că cineva se poate plictisi de acest concert. După acest turneu imediat fug până în Polonia, unde o orchestră de cameră din nordul Poloniei cântă Carl Philipp Emanuel Bach, după care mă întorc pentru un concert la Pitești cu același Bach. Urmează concertul din cadrul Festivalului Meridian, unde aducem piese care s-ar putea să nu fie foarte pe gustul măruntului public pentru că nu aducem numai lucruri de avangardă, aducem muzica compozitorilor contemporani poate într-un stil mult mai clasic. Așadar, un program extrem de colorat.

Dar ce contează e că Romanian Rhapsody ne unește, pe mine și pe Mara, și ne aduce prin diferite colțuri ale lumii.

Abia aștept să vin să vă ascult!