Călătorii în timp și spațiu

Titlul recenziei trimite, înșelător, spre genul SF. Nici vorbă însă despre o astfel de carte…

Olga Tokarczuk, scriitoare apreciată în țara de origine, Polonia, a publicat romanul Beiguni (în traducere românească Rătăcitorii) în anul 2007, făcându-se cunoscută publicului european drept autoare a mai multor volume de povestiri și romane, câștigătoare a Premiului Nike (cea mai prestigioasă distincție literară poloneză, după cum ni se precizează pe coperta a treia a cărții), nominalizată inclusiv la Premiul Nobel.

Rătăcitorii este ceea ce se poate numi drept mixtum compositum: povești aparent disparate, pastiluțe narative despre arta de a călători, hărți misterioase intercalate din loc în loc, informații științifice din varii domenii, texte confesive etc. În centrul lor, prin fire inteligent interferate, stă motivul arhicunoscut al călătoriei. Ființa umană, în marea ei curiozitate de a exista și de a cunoaște, suferă o fascinantă expansiune în timp și spațiu, prin călătorii interioare și exterioare, căci a călători în interiorul și în afara ta nu e doar o mișcare în sine, ci însuși sensul fundamental al rațiunii de a exista. Cu „Exist” se deschide cartea: o pagină emblematică despre conștientizarea propriului corp în cameră, pe pervazul ferestrei, când fetița „de câțiva anișori” își decupează propriul loc în călătoria numită viață. Vin la rând anii în care au loc alte călătorii, cu rulota părinților, care trage mereu după ea „un surogat al casei”, simpatică amestecătură de lucruri și obiecte: „un aragaz de voiaj cu gaz, mese și scaune pliante, mușamalele pentru masă, o frânghie din material plastic pentru întinderea rufelor în locurile de popas și clești de lemn” (pag. 8).

Dar plecările părinților sunt doar expresia unui ritual domestic legat de concedii. Fetița-naratoare intuiește că e făcută pentru altfel de călătorii:

„Viața asta nu e făcută pentru mine. Se vede că-mi lipsește gena care face ca atunci când petreci mai mult timp într-un loc să prinzi rădăcini imediat. Am încercat de mai multe ori, dar rădăcinile mele au fost întotdeauna superficiale și mă smulgea din pământ o pală cât de mică de vânt. Nu știam să încolțesc, eram lipsită de această abilitate a plantelor. Nu-mi trag seva din pământ, sunt un anti-Anteu. Eu îmi trag energia din mișcare – din zgâlțâitul autobuzelor, din huruitul avioanelor, din legănatul bacurilor și al trenurilor” (pag. 10-11).

Acestei mărturisiri îi urmează o descriere obiectivă, neutră, legată de conformația fizică și de starea de sănătate a organelor interne, parametrii unor analize medicale, studiile, aspirațiile. Un portret-robot al călătorului perpetuu. Peregrinări, slujbe mărunte, locuri și oameni. O devălmășie care îndeamnă, în cele din urmă, la consemnare scriptică:

„În timpul uneia dintre plecări, când am rămas fără bani într-un mare oraș și m-am angajat cameristă, am început să scriu o carte. Era o poveste de călătorie, de citit în tren, una dintre poveștile pe care aș fi scris-o pentru mine însămi. O carte-tartină – de înghițit dintr-odată, pe nemestecate (…) Dar niciodată nu am devenit scriitoare adevărată sau – mai bine-zis – scriitor, fiindcă la genul masculin cuvântul acesta sună mai serios. Mie viața parcă mi-a scăpat mereu printre degete. Dădeam numai peste urmele ei, peste niște exuvii mizere. Când îi depistam coordonatele era deja în altă parte…” (pag. 15).

Călătoriile aglutinează povești. Aparent, de sine-stătătoare. De pildă, un cuplu tânăr, cu copilul mic, în concediu într-o mică localitate pe malul mării. Femeia și copilul dispar brusc timp de câteva zile, iar când se întorc la felde brusc, relația începe să se destrame sub presiunea generată de misterul acelei călătorii neplanificate, călătoria-dispariție, fanta despre care celălalt nu știe nimic, lăsând astfel fisura să se adâncească, nutrită din gelozie, neîncredere, presupuneri etc. Dintr-o altă poveste aflăm cum și-a trăit ultimele sale zile compozitorul Chopin și care i-a fost dorința secretă, cum i-a dus sora lui inima la Varșovia. Călătoria-testament. Apoi, cu mult înapoi în timp, în secolul al XVII-lea, suntem în preajma profesorului Filip Verheynen care descoperă „tendonul lui Ahile” în momentul în care își secționează propriul picior amputat în tinerețe, în urma unei infecții. Chinuit de o durere imaginară, localizată bizar în membrul amputat și ținut în formol, savantul îl disecă, sperând să găsească sursa acelei dureri ilogice, dar torturante. Din însemnările tulburătoare ale discipolului său, ucenic și confident deopotrivă, respectiv Willem van Horsen, aflăm întreaga istorie a profesorului, studiile sale, acuratețea cursurilor susținute în fața studenților, atelierul și munca solitară, de cercetare, îmbolnăvirea treptată și îndârjirea de a lupta contra bolii și de a-și desăvârși cercetările la propriul atlas anatomic al corpului uman. Printre hârtiile profesorului, după moartea sa, tânărul discipol descoperă un soi de testament intitulat „Scrisoare către piciorul amputat”, care-i confirmă ipoteza că maestrul său nu a murit nebun, ci a încercat din răsputeri să afle o explicație rațională pentru tot ceea ce este încă un mister legat de corpul uman…

Într-o altă poveste, o femeie trecută de prima tinerețe primește mesaje de la iubitul din adolescență, care îi cere să-l ajute să moară, bolnav incurabil fiind. Este călătoria spre origini, într-o Polonie de care femeia s-a despărțit cu mulți ani în urmă. Sunt pagini aparent scrise „la rece”, ca și cum ți-ai muta privirea de pe un obiect pe altul, de pe un chip pe altul, dar emoția e conținută acolo, îndetaliile și în gesturile aparent banale. Călătoria-eutanasiere și călătoria-desprindere. Iubitul de odinioară e un soi de aderență rămasă după „operația” plecării din țara natală…

Niște rătăcitori. Îți trebuie vocație pentru a fi un veritabil rătăcitor. Ai nevoie să fii doar tu cu tine, fără imboldul de a împărtăși ceea e vezi, ceea ce auzi, ceea ce interiorizezi:

„O veche cunoștință mi-a spus că nu-i place să călătorească singură. E vorba de faptul că, dacă vede ceva neobișnuit, nou, frumos vrea atât de mult să împărtășească impresiile cu cineva, că se simte nefericită când nu are cu cine.

După părerea mea, nu are stofă de rătăcitor” (pag. 150).

Uneori, călătoria e pur și simplu o dezertare de la datorie: o mamă cu un copil bolnav încă de la naștere e împovărată de gândul acestei vieți limitate la îngrijirea lui, lipsită deraza unei speranțe oricât de firave. Plecarea de acasă e o rătăcire pe străzi, printre oamenii fără adăpost, încercând să-și uite adresa și familia, să se despovăreze. Rătăcirea necesară, supapa care ajută mintea să nu explodeze…

Nu e deloc o carte comodă. E o carte-călătorie. N-ar fi putut fi altfel. E, de la un punct, chiar un ghid pentru tot felul de rătăciri și de rătăcitori.

Rătăcitorii de Olga Tokarczuk