Brooklyn

Punându-și cerceii, Eilis se gândește la viața ei măruntă, din orașul irlandez unde nu există locuri de muncă.

Roman social despre criză, emigrație și generații de sacrificiu, Brooklyn m-a interesat mai mult pentru modul firesc în care sunt construite personajele. Problematica centrală a acestei proze se referă la șansa tinerilor de a-și hotărî viitorul, într-un context complicat, care implică factori emoționali și pragmatici, de adaptare la condiții de criză.

Colm Tóibín știe cum să le dea personajelor profunzime și firesc. Scriitorul este un creator de tipologii, sociolog și fin observator al mecanismelor psihologice individuale și colective. Privită mereu de către narator dinafară, cu pretinsă detașare (și infinită înțelegere a naturii umane), Eilis se comportă discret, feminin, indiferent, ca și cum deciziile pe care le ia nu ar privi-o personal. Cu toate calitățile ei, Eilis este un etalon al generației de sacrificiu.

Tinerii au, teoretic, dreptul să-și aleagă viitorul, dar diverse constrângeri, inclusiv cele familiale, elimină opțiunea personală. Așa se explică faptul că generația tânără se adaptează unui model social preexistent, perpetuând mentalitatea și stilul de viață al familiei din care provin.

Se moare simbolic, în absența idealurilor. Rose, fata cea mare a familiei, intră în mecanismul social ucigător prin inerție. Îngrozitor, Rose moare de-a dreptul, subit, foarte tânără și deja îmbătrânită. Atmosfera din orașul fără locuri de muncă este grăitoare. Nici lui Eilis, mezina familiei, nu-i priește locul natal:

„În oraş, dacă mergea pe jos până la magazin sau până la Școala Profesională, aerul, lumina, pământul toate erau reale și parte din ca, chiar dacă nu întâlnea niciun cunoscut. Aici nimic nu era parte din ea. I se părea că totul e fals, fără substanță. Închise ochii și încercă să se gândească, așa cum făcuse de atâtea ori, la ceva ce-şi dorea și aștepta cu nerăbdare, însă nu găsi nimic. Nici cel mai mic lucruşor. Nici măcar ziua de duminică. Nimic – poate doar dormitul, dar nici măcar nu era sigură că îşi dorea să doarmă. În orice caz, nu putea să adoarmă încă, pentru că nu se făcuse ora nouă. Nu avea ce să facă. Era ca și când ar fi fost încuiată undeva. Dimineața nu era sigură dacă dormise ori avusese nişte vise ce păreau aievea, lăsându-le să zăbovească ca să nu fie nevoită să deschidă ochii și să vadă odaia.” (p. 84)

Eilis are șansa de a pleca înainte de a-și pierde vioiciunea, curiozitatea, puterea de a visa. O scurtă perioadă, Eilis muncește pe un salariu modest la un magazin local. Rose îi găsise această slujbă. Tânăra acceptă fără comentarii, știind că nu are de ales. Atitudinea disprețuitoare a patroanei – muncă mai multă, bani mai puțini – este dezarmantă.

Apoi, Eilis se supune deciziei de a emigra – familia ei hotărăște că este mai bine ca ea să plece peste ocean, la muncă, după modelul multor tineri irlandezi. Nu este alegerea ei. Abia după ce are o relativă independență financiară, Eilis își poate alege singură soțul și țara.

Personajul este construit în așa fel încât, în funcție de unghiul receptării, să pară o sinteză a contradicțiilor. Tânăra este educată, sensibilă și foarte muncitoare. Inteligența i-ar permite să-și dorească mai mult, așa cum observă părintele Flood care miră că o fată ca Eilis nu și-a găsit rostul (nimic de lucru!) în Irlanda.

În același timp, Eilis pare indiferentă, lipsită de personalitate, uneori apatică, alteori aproape de cinism, incapabilă să iubească, un om fără atașamente învederate.

Biografia personajului este, în acest punct, decisivă. Ca pentru mai toate tinerele din orașul ei, după absolvirea unor studii medii, fără ocupație stabilă, singurul ideal este căsătoria. Fetele, indiferent de condiția socială, vânează bărbați, de fapt, niște băieți împinși de mame către o „partidă” sau alta. Eilis muncește pentru că, rămasă fără tată, este prea mică pentru măritiș. Este de la sine înțeles că trebuie să contribuie la cheltuielile casei.

Călătoria cu vaporul, peste Atlantic, este dificilă. Irlandezii plecați în America se întorc rar acasă, unde, oricum, nu prea mai au motive să revină. Eilis crede, la început, ce i se spune, că plecarea este o soluție de moment, până își face un rost.

În Brooklyn, Eilis se adaptează din mers traiului în comun. La început, stă cu chirie într-o casă în care chiriașele sunt mai dificile decât proprietara. Prima slujbă este cea de la raionul de vânzări al unui mare magazin cu produse de îmbrăcăminte. În Lumea Nouă, totul devine pentru Eilis prilej de uimire și de entuziasm.

„La Bartocci’s trebuia să se ponteze la sosire, ceea ce era uşor, apoi să meargă la dulapul ei din vestiarul femeilor de la parter și să se schimbe în uniforma albastră pe care trebuiau să o poarte fetele de la magazin. De cele mai multe ori, ajungea la serviciu înainte să apară majoritatea fetelor. Unele nu-și făceau apariția decât în ultima secundă. Eilis știa că domnişoara Fortini, care era supraveghetoarea, dezaprobă chestia asta. În prima ei zi acolo, părintele Flood o dusese la biroul central și acolo avusese un interviu cu Elisabeta Bartocci, fiica proprietarului, care i se păruse cea mai frumos îmbrăcată femeie din câte văzuse vreodată. Le scrise mamei ei și lui Rose despre costumul roşu aprins al domnişoarei Bartocci şi despre bluza ei albă simplă, despre pantofii roşii cu toc și părul negru, strălucitor și perfect.” (p. 74)

Eilis descoperă comunitatea de emigranți, contribuie la organizarea seratelor dansante, merge la cursuri de contabilitate și îl cunoaște pe Tony, un tânăr italian. Tony este diferit de alți băieți pe care îi știe Eilis. Familia lui veselă și unită nu seamănă cu familia închisă din care provine ea.

Prin ochii tinerei irlandeze, cartierul este frumos, are viață, iar aglomerația nu este semn de neliniște, ci de prosperitate.

„Îi plăcea aerul de dimineață și liniştea celor câteva străzi pline de vegetaţie, cu magazine doar la capete, străzi unde locuiau oameni, unde erau trei sau patru apartamente în fiecare clădire și unde trecea, în drum spre serviciu, pe lângă femei ce-şi duceau copiii la școală. Merse mai departe, însă știa că se apropie tot mai mult de lumea reală, cu străzi mai largi şi cu mai mult trafic. Odată ajunsă pe Atlantic Avenue, Brooklyn începu să-i pară un loc straniu, cu atât de multe spații goale între clădiri şi multe imobile abandonate. Pe urmă, brusc, când ajungea pe Fulton Street, dădea peste atât de mulți oameni care se înghesuiau să traverseze și în grupuri atât de compacte, încât în prima dimineaţa crezuse că se bate careva sau că cineva fusese rănit și oamenii se adunaseră să nu piardă spectacolul. În mai toate dimineţile, stătea deoparte un minut sau două, așteptând să se împrăştie mulţimea.” (p. 74)

Cei care pleacă nu se mai simt acasă nicăieri. Eilis se va întoarce la noua ei viață americană fără regrete, fără remușcări. Pe căile nebănuite ale conștiinței de sine, tânăra își dă seama că nu poate trăi într-o casă în care mama, aproape o străină, va ține doliu până la sfârșitul vieții, ceea ce nu mai lasă loc unei vieți normale.

Brooklyn este un roman despre opțiuni fundamentele care privesc identitatea, studiile, profesia, căsătoria.

Despre autor, găsim câteva informații în prezentarea editurii:

Născut pe 30 mai 1955 la Enniscorthy, în comitatul Wexford, COLM TÓIBÍN este un romancier, poet, dramaturg, jurnalist și critic literar irlandez ale cărui cărți sunt traduse în peste 30 de limbi. A studiat la University College din Dublin, iar între 1975 și 1978 a trăit la Barcelona. Este autorul a zece romane; primul, The South (1990), inspirat de experiența spaniolă, a fost distins cu Irish Times Literature Award. Următoarele au revelat un mare scriitor european, fiindu-le acordate numeroase premii: The Heather Blazing (1992) a câștigat Encore Award, The Story of the Night (1996) a primit Ferro-Grumley Award, The Blackwater Lightship (1999) s-a aflat pe lista scurtă a Man Booker Prize, The Master (2004) a fost distins cu International IMPAC Dublin Literary Award, Prix du Meilleur Livre Étranger și s-a aflat de asemenea pe lista scurtă a Man Booker Prize, Brooklyn (2009; Humanitas Fiction, 2024) a câștigat Costa Novel Award și a fost ecranizat în 2015, The Testament of Mary (2012) a figurat pe lista scurtă la Man Booker Prize, Nora Webster (2014) a primit Hawthornden Prize, urmat de Casa numelor (House of Names, 2017; Humanitas Fiction 2023). Romanul Magicianul (The Magician, 2021; Humanitas Fiction, 2022), pentru care s-a documentat 15 ani, a primit, în 2022, Rathbones Folio Prize, fiind finalist la Prix Femina Étranger și Prix Médicis Étranger. În 2022 îi apare prima culegere de poezii, Vinegar Hill, iar în 2023, volumul de eseuri A Guest at the Feast. Long Island, continuarea romanului Brooklyn, va fi publicat în 2024. Tóibín a semnat și volume de proză scurtă și critică literară, publică regulat în periodice culturale importante și este deseori visiting professor în mari universități. În anul 2021 i s-a decernat David Cohen Prize for Literature, pentru întreaga sa operă. Actualmente este profesor la Columbia University și cancelar al Liverpool University. O parte din însemnările sale personale și arhiva sa de lucru se află în custodia Bibliotecii Naționale a Irlandei.

Las mai jos alte fragmente:

„O auzi pe maică-sa întorcându-se și urcând încetișor scara până în odaia ei și se gândi să meargă după ea, să o roage să stea cu ea cât timp îşi face bagajul și să mai vorbească. Se gândi însă că fusese ceva atât de rece, de implacabil în felul în care maică-sa insistase că vrea să-și ia rămas-bun doar o singură dată, încât Eilis știu că ar fi fost inutil să-i ceară acum binecuvântarea sau orice o fi fost ceea ce-şi dorea de la ea înainte să plece din casa asta.” (p. 297)

„Tony era încântat de lucruri, la fel cum era încântat de ea şi niciodată nu făcuse nimic altceva decât să arate clar asta. Şi totuşi, încântarea aceea părea să vină la pachet cu un soi de umbră, de întunecare, şi se întrebă, în timp ce îl privea, dacă nu cumva chiar ea era umbra aceea nimic altceva -, cu toată nesiguranța ei şi distanţarea de el. Îi trecu prin minte că Tony chiar era aşa cum îl vedea ea; nu exista o altă față a lui. Brusc, se cutremură de teamă și se răsuci pe călcâie, croindu-şi drum în jos pe scări și îndreptându-se spre el, cât de repede putu. Tony îi povesti despre serviciul lui, o istorioară despre două surori evreice care voiau să-l hrănească cu o tonă de mâncare gata pregătită pentru el pentru când le termina de reparat apa caldă, deși era numai trei după-masa. Le imită accentul. Chiar dacă vorbea de parcă nu se întâmplase nimic între ei vinerea de dinainte, Eilis ştia că vorbăria lui, alertă şi amuzantă, istorisire după istorisire în drumul lor spre troleu, era ceva neobişnuit pentru o seară de joi și era, în parte, un fel de a se preface că nici atunci nu fusese vreo problemă și nici acum nu ar fi vreuna. Când se apropiară de strada ei, Eilis se întoarse spre el.

– Trebuie să îți spun ceva. Ştiu asta. Îţi mai aminteşti când mi-ai spus că mă iubești?

El încuviinţă, dând uşor din cap. Pe faţă, i se citea tristețea.

– Ei bine, nu prea știam ce să spun. Așa că poate ar trebui să spun că m-am gândit la tine și că te plac, îmi place să ne vedem, îmi pasă de tine și poate că te iubesc și eu.” (p. 175)

„– Ar trebui să ştii un lucru, îi zise el. Nu sunt irlandez.

– Nu ai accent de irlandez, spuse ea. Vreau să spun că n-am sânge irlandez.

– Deloc, deloc?

Pe Eilis o apucă râsul.

– Nici măcar un strop.

– Şi atunci de unde eşti?

– Din Brooklyn, însă mama şi tata sunt din Italia.

– Şi atunci ce căutai…

– Ştiu, o întrerupse el. Am auzit de dansurile irlandeze şi m-am gândit să vin să văd despre ce-i vorba și mi-a plăcut.

– Italienii nu au dansuri?

– Ştiam că o să întrebi asta.

– Sunt convinsă că sunt minunate.

– Aş putea să te duc într-o seară, dar trebuie să te avertizez. Se poartă ca niște italieni get-beget cât e noaptea de lungă.

– Asta-i de bine sau de rău?

– Habar n-am, dar de rău pentru că, dacă m-aș fi dus la un dans de-al italienilor, nu te-aş mai fi condus acasă acum.” (p. 159)

„Joi, după ce ieși de la curs, îl văzu în timp ce cobora scările, însă el nu o observă; erau mulţi studenți acolo care treceau grăbiți. Eilis se opri o secundă și îşi dădu seama că încă tot nu știe ce o să-i spună lui Tony. Urcă înapoi, cu grijă, și descoperi că, dacă se mișca de-a lungul primului palier, putea să-l vadă de sus. Se gândi că, dacă îl privea, dacă îl studia atunci când nu încerca să o amuze sau să o impresioneze, poate se va întâmpla ceva, poate o să-i vină vreo idee, o să înțeleagă ori poate o să reușească să ia o decizie. Găsi un punct de observaţie de unde putea fi văzută numai dacă el ar fi privit drept în sus şi la stânga. Se gândi că era puțin probabil să se uite în direcția ei, părând absorbit de studenţii care intrau şi ieşeau din hol. Când se uită în jos, îl văzu că nu zâmbea; cu toate astea, părea pe deplin în largul lui.” (p. 174)

„– Ei bine, atunci vă potriviţi, pentru că și tu ești toate astea. Şi o să-mi fie dor de tine. Dar sigur că și lui îi e dor de tine.

Eilis aştepta ca maică-sa să mai spună şi altceva când se duse spre uşă și se opri în prag. Însă maică-sa doar o privi, fără să mai adauge altceva.

– Şi o să-mi scrii despre el după ce te întorci? întrebă ea în cele din urmă. O să-mi zici tot ce e nou?

– O să-ţi scriu despre el imediat ce mă întorc, spuse Eilis.

– Dacă zic mai multe, doar o să încep să plâng. Așa că mă duc la familia Dempsey şi o să aranjez să vină o maşină după tine, spuse maică-sa, ieşind din încăpere, încet, demn şi atent studiat.

Eilis rămase în bucătărie, în tăcere. Se întrebă dacă maică-sa știuse tot timpul că are un iubit în Brooklyn. Scrisorile pe care Eilis i le scrisese lui Rose nu fuseseră niciodată aduse în discuție și totuşi trebuie să fi fost pe undeva. Maică-sa se ocupase de lucrurile lui Rose cu atât de multă grijă! Se întrebă dacă nu cumva maică-sa pregătise de mult timp ce să spună dacă Eilis o anunţa că pleacă înapoi, fiindcă are un iubit. Aproape că îşi dori ca maică-sa să fi fost furioasă pe ea ori măcar să-şi fi arătat dezamăgirea. Reacția ei o făcuse pe Eilis să simtă că ultimul lucru din toată lumea asta pe care voia să-l facă era să-şi petreacă seara de una singură, făcându-şi valiza în tăcere, cu mama ei ascultând din dormitor.” (p. 296)

„Rose îşi luă o zi liberă de la serviciu și merse cu ea în Dublin. Luară prânzul împreună la Gresham Hotel înainte să ia taxiul spre vaporul de Liverpool, unde Jack fusese de acord să se întâlnească cu ea și să petreacă ziua împreună înainte să pornească în lunga ei călătorie spre New York. În ziua aceea în Dublin, Eilis era conștientă de faptul că plecarea la muncă în America era diferită de a lua, pur și simplu, vaporul spre Anglia; o fi fost America mai departe, atât de străină cu toate sistemele ei și felul de a fi al oamenilor, însă avea un farmec anume care mai că ar compensa pentru toate. Până și faptul că avea o slujbă în Brooklyn, cazare la câteva străzi mai încolo şi un preot care se ocupase de toate dădeau lucrurilor o aură de romantism.” (p. 43)

„Doar mai târziu, când va ajunge acasă și se va întinde în pat după masa de seară, ziua pe care tocmai o petrecuse va ajunge să i se pară una dintre cele mai lungi din viața ei, retrăind-o scenă cu scenă. Chiar și micile detalii îi rămâneau în minte. Când încerca să se gândească la altceva sau să nu se mai gândească la nimic, îi reveneau rapid în minte întâmplări din timpul zilei. Se gândi că pentru fiecare zi avea nevoie de încă o zi, ca să revadă toate câte se întâmplaseră și să le arhiveze în memorie, să și le scoată din sistem ca să nu o țină trează noaptea sau să-i umple visele de secvențe cu ceea ce se petrecuse în realitate sau altele care nu aveau nimic de-a face cu ceva familiar ei, dar erau pline de culori.” (p. 73)

„Era destulă tristețe în casă, poate chiar mai multă decât îşi dădea seama. O să încerce din toate puterile să nu facă tristeţea și mai grea. Mama ei și Rose nu puteau fi păcălite, era sigură de asta, dar i se părea că există un motiv și mai important pentru care nu ar trebui să se verse lacrimi înainte de plecarea ei. Nu o să fie nevoie de ele. Ceea ce avea de făcut în zilele de dinainte să plece şi în dimineaţa plecării e să zâmbească, astfel încât ele să şi-o amintească zâmbind.” (p. 43)

Brooklyn de Colm Tóibín