Tom Holland este istoric britanic, specializat în istoria antică, cu interes vădit pentru Roma Antică, fiind autorul mai multor lucrări de specialitate, printre care Creștinismul. Istoria unei idei și a modului în care aceasta ne-a modelat lumea, Rubicon. Triumful și tragedia Republicii Romane au fost traduse și în limba română la Editura Litera, în colecția Kronika. Volumul de față, Dinastia. Ascensiunea și căderea casei lui Cezar a fost publicat în 2015 și tradus în limba română în anul 2024 de Cristina Niculescu, la aceeași editură.
În cartea Rubicon. Triumful și tragedia Republicii Romane, Tom Holland a realizat o analiză exhaustivă a felului în care lumea romană a evoluat și a decăzut în anii Republicii, surprinzând importanța lui Iulius Cezar ca personaj istoric în destinul Romei, precum și ecourile pe care acesta le-a produs ulterior. În continuarea acestei lucrări, istoricul a scris Dinastia, care surprinde domniile primilor cinci împărați romani, începând cu Octavianus Augustus și mergând până la împăratul Nero. În demersul său istoriografic, Holland își începe cartea cu povestea începuturilor Romei, sub semnul legendei fraților Romulus și Remus, copiii hrăniți la sânul unei lupoaice, conturând valențele și semnificațiile acestui fapt, datat în 753 î.Hr. Acest an a marcat începutul calendarului roman și a rămas emblematic pentru întreaga istorie romană, până la dispariția imperiului în anul 476 d.Hr. Volumul nu este o înșiruire de fapte de vitejie, nici pe departe, ci este o analiză istorică cuprinzătoare despre lumea romană, mecanismele puterii, instituțiile romane, schimbările în planul ideilor, mentalităților de-a lungul domniilor celor cinci împărați. Ca în volumul anterior, istoricul se arată profund interesat de explicația și înțelegerea conceptelor, integrându-le în analiza istorică. Dincolo de cercetarea în sine, care este una riguroasă, un alt mare merit al cărții este maniera în care este scrisă, autorul facilitând înțelegerea acestei perioade atât de importante din civilizația romană și de către publicul cititor nespecializat în istorie, merit al istoricului ușor de identificat în toate celelalte lucrări ale sale.
Istoria romană este împărțită convențional și general în trei mari etape politice: Regalitatea, Republica și Imperiul, cu cele două etape Principatul și Dominatul. Însă această fragmentare este una mai degrabă didactică și instrumentară, necesară istoricilor pentru a putea să delimiteze segmentele de timp în vederea cercetării, dar nu ne putem imagina că de pe o zi pe alta s-au produs schimbări semnificative, ci trecerea de la o fază istorică la alta a fost o evoluție care a necesitat timp, mai ales dacă discutăm despre schimbări ale mentalităților, cu atât mai mult cu cât romanii s-au dovedit extrem de conservatori și profund reticenți la nou, mai cu seamă dacă era vorba de a le fi tulburată ordinea. În aceeași măsură, de cele mai multe ori, când facem referire la civilizația romană avem mai ușor imaginea măreției, Forului, marilor construcții, luxului, dar, în realitate, toate acestea au fost spălate în valuri de sânge și nu doar cel vărsat de adversarii romanilor, ci chiar de romani înșiși, iar perioada analizată în cartea de față, domniile primilor cinci împărați este una extrem de sângeroasă și dură atât în planul politicii interne, cât și în cel al politicii externe. Întreaga Romă era dominată de figura Cezarului, chiar și atunci când acesta nu era prezent fizic, umbra lui plana peste toate aspectele existenței romane.
Totuși, chiar și în cele mai îndepărtate zone ale imperiului, Cezarul rămânea o prezență constantă […] Doar el deținea monopolul violenței în Roma: legiunile și întregul aparat represiv al guvernării provinciale, care exista pentru a se asigura că taxele erau plătite, rebelii uciși și răufăcătorii aruncați ca hrană la animale sau răstigniți pe cruci. Nu era nevoia ca un împărat să-și facă simțită prezența în mod constant, deoarece teama de puterea sa arbitrară atinsese aceeași intensitate în toată lumea. Nu e de mirare atunci că pentru mulți chipul lui Cezar devenise chipul Romei. Puține erau orașele în care să nu existe o reprezentare a acestuia: o statuie, un bust, o frescă. Chiar și în cele mai izolate regiuni provinciale, dacă foloseai monede însemna că erai familiarizat cu profilul lui Cezar.
Ipoteza de la care pornește demersul istoricului este aceea că, în perioada imperiului, a studia dinastia lui Augustus, titlu pe care Octavianus îl primește din partea Senatului roman, este, de fapt, un portret al poporului roman însuși. Astfel că prin analiza celor cinci membri ai dinastiei avem și o analiză explicită a felului în care arăta și funcționa lumea romană. Cei cinci împărați supuși studiului sunt: Octavianus, Tiberius, Caligula, Claudius și Nero. Fiecare diferit în felul lui, dar fiecare în parte supus aceleiași dorințe arzătoare: puterea absolută și măreția.
După mai bine de două secole, în anul 509 î.Hr., regalitatea avea să se sfârșească prin revolta pricinuită și condusă de Brutus, unul dintre verii lui Tarquinius, cel care a făcut poporul roman să jure că niciodată nu vor mai permite ca un singur om să dețină întreaga putere în stat. Termenul de „rege” avea să fie repudiat, iar supușii căpătau numele de cives, adică cetățeni. Aceștia aveau libertatea să se arate dornici de glorie și să își dezvăluie virtus, virtutea, calitatea unui vir era cel mai înalt ideal roman, acea îngemănare strălucitoare de curaj și energie pe care romanii o considerau cea dintâi calitate a lor. Chiar și zeii erau de acord. Astfel, era primită cu entuziasm noua formă de guvernare, res publica, unde puterea era deținută de doi consuli, conform promisiunii de a nu a mai acorda puterea supremă unuia singur. Republica a fost traversată de numeroase conflicte interne și externe, sfârșitul său culminând cu războiul civil, triumviratele și asasinatul lui Iulius Cezar, cuceritorul Galiei. Spre sfârșitul secolului I î.Hr. se impunea o nouă schimbare, care a fost întruchipată sub moștenitorul dictatorului roman, Octavianus, devenit Augustus. Acesta nu era fiul lui Cezar, ci un nepot de soră, dar pe care îl adoptă și îi lasă întreaga sa moștenire.
Tânărul era nepotul surorii dictatorului – dar era, de asemenea, ceva mai spectaculos de atât. Cezar, care avea ochi în descoperirea talentelor, fără să aibă un fiu legitim, mutase și munții pentru a-l adopta pe Octavian și a-l face moștenitorul său.
De la început, tânărul succesor a înțeles foarte clar ce va purta pe umeri și s-a arătat cu totul entuziasmat. Imediat a nutrit dorința să câștige supremația, unică și permanentă, pentru sine. Această atitudine s-a manifestat, în primul rând, prin pretenția titlului. Fără să fi fost Cezar, a insistat să fie cunoscut drept Cezar Divi Filius – Fiul Divin. Și era doar începutul. Poziția sa avea să se consolideze rapid, mai ales în urma succeselor militare din Orient, fiind receptat ca Cezar, generalul victorios, dar și cel restaurator al păcii. Se întoarce din campania orientală într-un car decorat cu aur și fildeș, tras de patru cai și urmat de armata sa. Întreaga procesiune purta numele de triumf, care în acea perioadă avea semnificația unui ritual, iar filosofii antici susțineau că data chiar de la începuturile Romei, de pe vremea lui Romulus. Reprezenta o etapă semnificativă atât pentru poporul roman, cât și pentru a mulțumi zeilor.
Triumfurile au servit romanilor drept repere în drumul lor spre imperiu. Scipio, Pompei și Iuliu Cezar, toți le celebraseră. Niciunul însă nu se putea compara cu strălucirea spectacolului desfășurat acum de Imperator Cezar. Au fost necesare trei zile pentru a sărbători importanța victoriilor sale.
Împăratul știa cât de important era sprijinul a două instituții la Roma: armata și Senatul. Drept pentru care aplică o politică în favoarea amândurora. Soldații erau recompensați cu terenuri generoase și au realizat că promisiunile acestuia nu fuseseră în van, iar Senatul avea să redevină ce fusese înainte de războaiele civile: cea mai sigură cale către funcțiile înalte. Magistraturile se alocau și după simpatii, concurența nu avea să fie îngrădită, Senatul recăpăta locul pe care îl avusese înainte de războaiele civile. Interesant în timpul domniei lui Augustus este să ne uităm la felul în care arăta Roma și societatea romană. Contrar așteptărilor, Roma era o întindere urbană neîngrijită și monocromă. Clădiri de apartamente înalte și fragile, susținute de stâlpi, se agățau de pantele colinelor orașului. Templele înnegrite se prăbușeau printre labirinturile de străzi întortocheate și murdare. Fapt pentru care se impunea o schimbare care să reflecte statutul avut de Roma. Ruinele se transformau în monumente impecabile, iar cărămizile de lut în marmură, prioritate aveau, în mod evident, templele. Aceste modificări erau susținute activ și de soția împăratului, de Livia, care sponsorizase amenajarea unui sanctuar de pe Colina Aventină. La vârsta de 60 de ani, Augustus încă avea respectul celei mai mari părți a romanilor, iar dovada stătea în dorința acestora de a-i mai acorda un titlu – „Părinte al Patriei”, dar pe care acesta îl refuză. După numeroase insistențe și după ce poporul a început să i se adreseze cu acest titlu, Augustus a fost nevoit să îl accepte, cu lacrimi în ochi. În peste 40 de ani de domnie demonstrase suficient, reușise să îl răzbune și pe Iulius Cezar, redase măreția Romei, adusese bogății inestimabile din Orient, dar, cel mai important, adusese pacea concetățenilor săi, îi împăcase cu zeii și le redase speranța.
Din punct de vedere social, Roma era orașul contrastelor. Deși existau norme morale clare, nu puțini erau cei care le contestau și le încălcau, printre aceștia numărându-se și celebrul poet roman Ovidius, care avea să sfârșească exilat la Tomis unde își va deplânge soarta până la moarte. În timpul lui Augustus s-au realizat două recensăminte ale căror consecințe au marcat privilegiații. De asemenea, tot el a fost cel care a reinstaurat libertatea de exprimare, alături de alte libertăți sistate pe durata tulburărilor războaielor civile, dar nu tolera toate injuriile care i se aduceau, mai ales dacă veneau din partea unor oameni cu statut social. De asemenea, nu se tolerau gesturile tandre sau intime în public, nici măcar între cupluri căsătorite și erau condamnate și aspru pedepsite adulterul, infidelitatea. Rușinea unui astfel de gest avea să fie făcută publică, femeile fiind obligate să poarte haine care să arate întregii societăți cele de care se fac vinovate.
Celibatul, mezalianța, lipsa urmașilor: toate erau aspru pedepsite […] Adulterul devenise oficial un delict. Încornorații erau obligați prin lege să divorțeze de nevestele care îi înșelaseră […] Cei care se făceau vinovați de adulter aveau să primească amenzi financiare exorbitante și să fie exilați pe o insulă. La fel și femeile vinovate de adulter – la care se adăuga faptul că nu mai aveau voie să se căsătorească cu cetățeni liberi niciodată. Chiar și veșmintele aveau să vorbească despre rușinea lor. Nu mai aveau voie să poarte stola, acea emblemă a moralității feminine.
Lucrurile aveau să se schimbe radical în timpul conducerii următorilor împărați de la Roma, începând chiar cu succesorul lui Augustus, Tiberius. De la început, misiunea noului împărat era aceea de a ieși din umbra lui Augustus, nefiind înzestrat cu o personalitate asemănătoare, acesta avea de luptat cu așteptările apăsătoare și cu numeroasele zvonuri despre originile și rădăcinile sale. Situația nu era cu nimic mai ușoară nici în planul politicii externe, acesta confruntându-se cu pericole pe Rin, în Pannonia și teritoriile germane, ajungând până în Balcani. În plan intern, ținea la disciplina și controlul poporului, fiind conștient că opusul acestora putea cauza haos.
Tiberius avea amintiri dureroase despre iresponsabilitatea maselor: despre disprețul lor față de disciplină și autocontrol, care erau virtuțile poporului roman; despre entuziasmul lor pentru cei tineri, strălucitori și plini de voință […] Și cu atât mai alarmantă era ideea că această tumoare a nesupunerii ar fi putut să se răspândească printre soldații pe care chiar el îi pregătise, în taberele pe care el însuși le întărise.
Nu va mai rămâne mult timp în lumina scenei, încă îi apăsa pe umeri greutatea moștenită de la Augustus și copleșit de solicitările acestei sarcini, Tiberius începuse să trăiască în umbră. Deși alege să se retragă spre Capri, cu toate acestea nu renunță la tron, dimpotrivă, de la distanță este puternic implicat în ceea ce se întâmplă la Roma. Știa care îi sunt fideli și care doar pretind, fiind însetați de putere. Așa cum a fost și cazul lui Sejanus pentru care Tiberius, ca o dovadă de favoare, a aranjat ca el să devină consul. Însă tot el va fi cel care printr-o scrisoare trimisă prin Macro îl condamnă pe Sejanus în fața Senatului, aducându-i critici grave care îi vor marca sfârșitul. Aruncat în Tibru, omul care aspirase să conducă lumea a sfârșit ca mâncare pentru pești. Nimeni nu era în siguranță și era abia începutul.
La bătrânețe, Tiberius avea să rămână cu imaginea unui om înrăit, paranoic, sângeros […] Sub conducerea lui, orașul devenise mutilat și sângera până la os. Tot el era capabil de cele mai grave încălcări ale normelor morale, lucruri pe care le condamna în tinerețe. Astfel, nu a fost de mirare că Tiberius Iulius Cezar Augustus murise singur. Urmașul său avea să fie și cel care a ținut discursul funerar, Caligula, care devenit împărat a început să își cumpere popularitatea, profitând de trezoreria plină.
Donații au fost împărțite cu generozitate cetățenilor capitalei, legiunilor și – cele mai generoase dintre toate – pretorienilor. Nici Senatul nu a fost neglijat. Caligula s-a arătat receptiv la sensibilitățile sale. Consulilor în funcție li s-a permis să depășească durata mandatului. Repudiază vehement toate părțile rele ale domniei predecesorului său, lucru care părea prea frumos să fie și adevărat. Caligula plăcea și înspăimânta, în aceeași măsură. Era tânăr, o imagine de lider de care romanii aveau nevoie, știa cum să stăpânească o mulțime, era ahtiat după lux, ajunsese să își trăiască visul de a fi primul dintre romani. Prioritatea lui a fost să curețe scena politică, militară și civilă, ba chiar și pe cea a propriei familii de toți cei care i-ar fi stat în cale. Toți încep să se teamă de ceea ce devenise regimul de la Roma, unul al terorii, al batjocorii, al nesiguranței.
Chiar și în cercul cel mai apropiat al lui Caligula, chiar și printre puținii oameni pe care îi iubea cu adevărat, exista o anxietate crescândă legată de viitor. Senatorii nu erau singurii a căror stimă de sine împăratul fusese fericit să o calce în picioare.
Însă își va afla sfârșitul tocmai din cauza batjocurii la adresa celorlalți, fiind asasinat cu furie de Cassius Chaerea, cel de care nu contenise să râdă din cauza vocii sale. Răpus la pământ, avea să fie străpuns de furia săbiilor celor care suferiseră ani în șir umilința. Caligula lăsa în urmă o Romă însângerată, un tărâm al unora dintre cele mai teribile uneltiri. Locul avea să îi revină lui Claudius, bărbat trecut de 50 de ani, care nu avea prestanța predecesorilor săi, dar avea dorința de a stabili pacea și ordinea în lume. Mai mult, avea obiectivul de a aduce în stăpânirea poporului roman insula Britanniei, invadând-o la începutul verii anului 43. Era diferit de toți ceilalți și prin statutul și profilul său. Până să fie numit împărat fusese un cetățean normal, care toată tinerețea și-o dedicase studiului. Cunoștea istoria Romei, chiar avusese inițiativa scrierii unei istorii a acesteia, cunoștea faptul că nu era agreat de Senat și că era de multe ori luat în râs, văzut de unii ca o marionetă, jucăria femeilor și a sclavilor. S-a arătat preocupat de bunăstarea poporului roman și de asigurarea unui succesor, în persoana lui Nero Claudius Caesar Drusus Germanicus, pe scurt viitorul împărat Nero. Mai mult, îi alege și un tutore de elită, pe Seneca. Însă dispariția din scena politică a lui Claudius a fost una neobișnuită, succesorul său asigurând poporul că a murit de boală și bătrânețe, existând suspiciunile că i-a fost grăbit sfârșitul. Sub domnia lui Nero, romanii își amintesc de teroarea de pe vreme lui Caligula, noul împărat fiind capabil de monstruozități cel puțin asemănătoare. Scapă de mama sa căreia îi ordonă asasinarea, fiind cea care îi amintea de fiecare dată că datorită ei a ajuns pe tron, se voia mereu adorat, transformând spațiile publice ale Romei în scene pentru banchete pantagruelice. De asemenea, era dornic să își etaleze talentele cu fiecare ocazie, cântatul la liră pentru care făcea mari sacrificii, ajungând până în Grecia unde dorea să impresioneze cu talentele sale muzicale. În aceeași măsură, reconstruiește Roma, având ca obiectiv redesenarea hărții, în centrul orașului lumii ordonând construcția unei case din aur pentru el.
Așa cum nimeni nu mai făcuse de secole, Nero își dorea să redeseneze harta. În capitala lui nu avea să mai existe loc pentru urâțenie, construcții ieftine și mizerie. Bulevarde largi și spațioase; blocuri de locuit care nu ajungeau până la cer, ci construite la o scară umană; fațade din piatră decorate cu colonade: acestea erau planurile sale pentru o Romă renăscută.
Măreția sa internă avea să fie dublată de cea externă. În anul 66 d.Hr., o mare flotă de corăbii care îi transporta pe Cezar și anturajul său intra în portul Corint. Jocurile Olimpice au fost amânate, programul trebuia să se muleze pe dorințele împăratului. Totul era un joc de teatru. Realitatea avea să fie îmbrăcată în hainele disimulării. Doi ani mai târziu, în 68 d.Hr., scena lumii sale se întorsese împotriva sa. Actul ajunsese la final, un final adus de un pumnal pe care Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus și l-a înfipt în gât. Murise împăratul Romei și ultimul dintre Cezari. Linia cezarilor era menită să se încheie cu Nero – și așa s-a întâmplat.
Cercetând domniile celor cinci împărați romani, schimbările politice, sociale, culturale, economice, militare, cartea Dinastia. Ascensiunea și căderea casei lui Cezar devine o lucrare de referință în studiul istoriei antice romane. Cu un talent scriitoricesc desăvârșit și cu rigurozitatea istoricului, Tom Holland a reușit o contribuție istoriografică esențială, atât pentru specialiști, cât și pentru publicul larg.
Dinastia. Ascensiunea și căderea casei lui Cezar de Tom Holland
Editura: Litera
Colecția: Kronika
Traducerea: Cristina Niculescu
Anul apariției: 2024
Nr. de pagini: 416
ISBN: 978-630-342-216-9
Cartea poate fi cumpărată de aici.
