Boala & Războiul. Jurnal. 2020-2024

Pentru cine este interesat de portretul unei epoci, jurnalul este o sursă de adevăr. Poate nu de adevăr infailibil, ci unul subiectiv, în egală măsură interesant și necesar, cum vedem că stau lucrurile în cazul lui Radu Vancu. În privința scrierilor de tip jurnal, despre autenticitate vorbim mai curând decât despre adevăr, așadar despre stări de spirit, senzații, impresii, despre inepuizabila rețea de gânduri și de idei care solicită un loc în memoria fixată prin scris.

Se presupune că afli mai mult despre un om dacă îi citești jurnalul, în condițiile în care, prin convenție, scrisul devine formă a mărturisirii. Scriind despre tine, scrii în același timp despre ceilalți, iar această raportare permanentă la lume realizează o necesară ajustare a măsurii cu care se realizează judecata vremurilor. Cel care scrie devine, cu sau fără voia sa, asemenea tuturor celor care au un punct de vedere limpede – un fel de judecător ce ține în echilibru brațele unei balanțe, având ca reper ceea ce rămâne neschimbat, atunci când în jur multe (priorități, valori, principii) se schimbă. Scrisul tranșează lucrurile.

Încercând să prind într-o formulă succintă Jurnalul lui Radu Vancu, aș zice că paginile acestea sunt, mai întâi, este o formă de reconectare la sens. Perioada pandemiei, apoi cea a războiului solicită un moment de pauză existențială, când, pentru a continua drumul, este nevoie de redefinirea priorităților. Oprirea în loc a lumii nu înseamnă odihnă, niciodată suficientă, de vreme ce scrisul consumă din materia propriei vieți.

Jurnalul este și o ficționalizare a realității, căci realitatea există în pagină, în datele ei esențiale, însă unghiul din care este privită schimbă interpretarea. Un detaliu privit prin lentila care amplifică dimensiunile trece în prim-plan și devine important.

„30 mai. Din nou la Frâncești, după trei sau patru luni, cred. Copacii plantați anul trecut de Ovidiu sunt acum zdrăvenei, câinii sunt ceva mai îmbătrâniți, timpul îşi face treaba până în micul paradis de aici.

Plimbare lungă pe deal cu Baronii & cu copiii. Azi-noapte Sebastian & Pavel au dormit împreună în corpul vecin de casă. Sebastian a avut un coşmar pe la 1 noaptea (cu Slenderman un soi de villain uman cu tentacule ucigaşe țâşnindu-i din spate, care se poate materializa şi dematerializa după plac), a sunat-o pe Cami s-a dus la el & l-a adormit relativ repede, după 20 de minute. Dimineaţa l-am întrebat dacă mai vrea să doarmă şi noaptea următoare tot cu Pavel – spre surpriza mea, a spus liniştit că da.

Pe deal ne-am întâlnit cu o căprioară. S-a speriat de noi & a traversat în fugă un lan de graminee înalte, pierzându-se repede în el. Realul e o spaimă în care, dacă ai noroc, te pierzi.

65 de pagini la roman. Literatura e o spaimă în care, dacă ai noroc, te pierzi.” (p. 36)

Impresia de scriere ficțională este, de aceea, puternică. Diaristul este el însuși un personaj – „rotund”, îmi vine să scriu ca în lucrările de la bacalaureat -, un personaj complex, în orice caz, care-ți lasă cu generozitate ocazia să te apropii de laboratorul său de creație. Dar cu cât știi mai mult despre diarist, cu atât simți că știi mai puțin, fiindcă jurnalul deschide nenumărate paliere de existență. Miza lecturii acestui jurnal nu este, într-adevăr, să intri în spațiul privat (nici nu e cu putință!), ci să constați că viața este mai interesantă, în toate sensurile posibile, când se confundă cu literatura.

16 iunie. Azi e Bloomsday, ziua lui Leopold Bloom, enormul personaj al enormului roman al lui Joyce, Ulise – a cărui acțiune se petrece în 16 iunie 1904-, tradus minunat în română de Mircea Ivănescu.

Am citit prima dată romanul în anul 2 sau 3 de facultate, într-un fel de transă întinsă pe o săptămână întreagă. Citeam pe vremea aia foarte repede, măcar 100 de pagini pe oră (acum prefer de departe cititul încet, despre care și Nietzsche, şi Borges, şi Matei Călinescu spun că e singurul citit adevărat); dar am preferat instinctiv să încetinesc lectura cât am putut de tare şi citeam în paralel cartea în română & în engleză (chiar pe exemplarul lui Mircea Ivănescu).

L-am vizitat de două ori în săptămâna aia. Ca de obicei, m-a întrebat încă din poartă ce mai citeam; de cele mai multe ori îi spuneam trei-patru titluri, citeam mai ales după metoda sandviş. Atunci, ca de puține ori, i-am spus un singur titlu:

– Ulise.

A ridicat brusc capul, emoționat.

– Şi cum ți se pare?

– E evident cea mai mare carte din lume!

Aproape am strigat. Genul de propoziție pe care numai la 20 de ani o poți spune fără să roşeşti. Şi gata să îi aperi adevărul fanatic până la capătul lumii.

A zâmbit (un zâmbet cât o gnoză) – a dat din cap într-un fel care putea fi și dezaprobare, și acord absolut (şi probabil că era amândouă deodată). Apoi am intrat în casă.

La a doua vizită din săptămâna aia m-a întrebat, tot din poartă:

– Ce citeşti?

– Tot Ulise.

– Tot cea mai mare carte din lume ți se pare?

– Nu, i-am răspuns. Acum mi se pare şi mai mare.

A zâmbit (cu zâmbetul ludic & dureros & înţelept din toată poezia lui) şi am intrat în casă.

Azi cred că aş putea înşira zeci după zeci de autori ai celei-mai-mari-cărți-din-lume. Şi aş avea de fiecare dată dreptate.

Fiindcă orice carte care îți arată că literatura e mai mult decât literatura e cea-mai-mare-carte-din-lume. Aşa cum fiecare om sau personaj (nu prea fac diferențe între ele) care-ți arată că omul e mai mult decât omul (Leopold Bloom face asta cu asupra de măsură) face lumea să merite să existe.

De la omenesc-prea-omenescul Bloom am învățat ceva ce ar putea fi mottoul literaturii întregi: Umanizați, umanizați, tot rămâne ceva.” (pp. 39-40)

Diversitatea subiectelor din Jurnal este doar la prima vedere derutantă – pandemia, mentorii și modelele, familia, insomniile, cărțile esențiale, școala și farmacia, durerea fizică și munca până la epuizare, întâlnirile cu scriitorii și despărțirile, călătoriile literare, proiectele, problema traducerilor, războiul, războaiele de tot felul etc. Destul de repede îți dai seama că există un singur mare subiect al acestui jurnal: literatura și funcția ei salvatoare, literatura și problema legitimității ei, în contextul crizei valorilor.

„18 noiembrie (2021). Să scrii ca și când lași un sânge rău să iasă.” (p. 165)

„O elevă a Teodorei Coman, cam de clasa a opta, la o întâlnire de acum câteva zile:

– E OK dacă, atunci când scriu, simt că scrie altcineva în locul meu?” (235)

Mi-au atras atenția însemnările făcute pe marginea olimpiadei de literatură organizate la Sibiu, în 2023 – un prilej pentru a relua discuția despre cititorul ideal, pasionat de literatură în mai mare măsură chiar decât autorul. Cum se vede din consemnarea atentă, amfiteatrul arhiplin freamătă în așteptarea dezbaterilor. Lumea tânără se arată interesată de teme culturale, dovedind că literatura iese la lumină prin schimbul revelator de întrebări și răspunsuri. În sală se comunică intens și vital. Răspund întrebărilor Svetlana Cârstean, Elena Vlădăreanu, Dan Coman, Claudiu Komartin, Andrei Terian.

„A doua zi după deschidere am avut o întâlnire având drept temă poezia post-2000, moderată de Andrei. Aula Universității din Sibiu are vreo 300 de locuri. Au încăput în ea, cred, vreo 400 de oameni. Plus poezia. Fiindcă intensitatea întrebărilor venite din sală, dinspre olimpice & olimpici, a fost tot poezie. Ca şi intensitatea răspunsurilor date de Svetlana Cârstean, Elena Vlădăreanu, Dan Coman & Claudiu Komartin. Şi, uneori, de Andrei Terian care nu mai rezista să facă pe moderatorul & voia să participe la discuție. Se țin criticii obiectivi & reci, dar uite că nu-s. (Și bine că nu-s.)

Ne-au întrebat ce muzici ascultăm, cum facem să ținem revolta vie, de ce se înjură în literatură, ce va face AI din poezie, de ce se întorc poeții la suferință mai degrabă decât la fericire (ceea ce mie mi-a amintit de ma tu perché ritorni a tanta noia?, întrebarea adresată de Vergiliu lui Dante atunci când se întâlnesc) & tot aşa. Întrebările esențiale despre literatură – directe ca fandările pe viață & pe moarte.” (p. 305)

Numele proprii trecute în jurnal se proiectează deplin pe un „perete” care le reține în memoria sa literară. Radu Vancu mărturisește că Mircea Ivănescu l-a sfătuit să nu folosească numele reale în jurnal. S-ar pierde ceva din efectul de sinceritate dacă s-ar întâmpla asta, s-ar diminua din adevărul trăit și atât de greu de prins, în toată intensitatea lui, în câteva cuvinte. Nu l-a ascultat. Senzația pe care o am citind în jurnal numele unor persoane pe care le cunosc și eu este neobișnuită, mă face mai atentă, îmi confirmă intuițiile și creează legături implicite. Respectarea identității reale a celor menționați ține de esența jurnalului, o scriere mai curând îndreptată, la nivel de intenție, către sine decât către ceilalți.

„4 mai. Azi, întâlnire cu elevii de la colegiul Lazăr din Sibiu – unde am terminat și eu secția de mate-fizică acum, ăăă, 27 de ani. Mă invitase profesoara Ana Bedreagă, prietena & colega mea de an de la Literele din Sibiu. Ni s-a alăturat și profesoara Marcela Ciobănuc.

Mă pregătisem pentru o discuţie de vreo oră, o oră şi jumătate. După două ore nu se mai dădeau duşi. Cu exact întrebările alea radicale & aproape crude ale adolescenților îndrăgostiți de literatură: ce poate salva poezia? Ce poate face pentru viețile noastre? M-am gândit vreodată să mă las de scris? Ce m-ar putea face să abandonez scrisul? Ce e mai dispensabil pentru literatură: frumusețea sau adevărul?” (p. 310)

O întrebare frecventă în legătură cu scrierea jurnalului se referă la raportul dintre dezvăluirile despre sine și dezvăluirile despre ceilalți. Am folosit termenul dezvăluire pentru că am impresia că un jurnal induce ideea de miez secret revelat odată cu ieșirea din spațiul personal și intrarea sa, prin publicare, în spațiul public. Găsim un răspuns indirect, la un moment dat – paradoxal sau nu, poți scrie despre tine scriind în aparență despre ceilalți.

Unul dintre pericolele care îl pândește pe cititorul de jurnale este plictiseala. Nu este deloc cazul lui Radu Vancu, a cărui scriitură se arată mereu proaspătă, autentică, uneori fluidă și acaparatoare ca un roman, alteori succintă, scurtcircuitată de evenimente imprevizibile, constatativă, când nu devine reflecție pură sau eseu despre orbire, ca la Saramago. Fără să știi când și cum, îți vine să deschizi un jurnal de lectură ca să poți asimila lumina ce vine către tine dispre paginile lui Radu Vancu.

Câteva date despre scriitor găsim în prezentarea editurii:

Radu VANCU (Sibiu, 1978) e profesor la Facultatea de Litere și Arte a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, redactor-șef al revistei Transilvania și redactor al revistei Poesis Internațional. Între 2019 și 2023 a fost președintele PEN România. A coordonat secțiunea română a site-ului Poetry International. Începând cu anul 2002, a publicat nouă cărți de poezie, pentru care a primit mai multe premii. Poezia lui a fost tradusă în aproximativ 20 de limbi, atât în antologii și reviste, cât și în cărți individuale. A publicat și un roman, Transparența (2018), trei volume de jurnal (2017, 2021, 2024), două cărți pentru copii și o culegere de texte civice. E traducătorul ediției Ezra Pound coordonate de H.-R. Patapievici la Editura Humanitas. Publicațiile lui academice includ două cărți-eseu despre Mihai Eminescu și Mircea Ivănescu și un volum privind relația modernității poetice cu umanul. A realizat câteva antologii de poezie, fie singur, fie în colaborare cu Mircea Ivănescu, Claudiu Komartin sau Marius Chivu. Este președintele Festivalului Internațional de Poezie din Sibiu „Poets in Transylvania” (2013 – prezent).

Las mai jos alte fragmente:

„Facebookul poate face şi asta: îi strânge la un loc pe cei care cred că frumusețea există), am ascultat pe repeat, în buclă obsesivă, Insan Insan al lui Fazıl Say & Holm a lui Emel Mathlouthi. N-a diferit cu nimic, niciodată nu diferă.” (p. 143)

„19 mai. De fiecare dată când m-am aflat în fața unuia dintre eroii mei, timiditatea mea provincială m-a împiedicat să-i pot adresa vreo întrebare. De regulă, eroii mei sunt oameni care au trăit totul; care au mers până la capătul spaimei; care au văzut dincolo. Celan e unul dintre ei. Ce poți să-l întrebi pe un astfel de om?

Îmi aduc aminte, din Caietele lui Cioran, că până și pe el îl intimida Celan. Când îl vedea prin Paris, scurgându-şi pe lângă zidurile oraşului-lumină tristețea venită direct de dincolo, din marile întinderi de întuneric, Cioran era paralizat. Doi erau oamenii care-l intimidau: Celan, prin tristețea lui inumană, supraumană şi tocmai prin asta monstruos de umană, atât de definitoriu umană. O tristețe cât pentru toată specia. Purtată în cârcă de câțiva aleşi ai disperării pentru ca noi, ceilalți, să putem supraviețui.

Al doilea era Beckett. Îl întâlneşte o dată întâmplător prin Jardin du Luxembourg, irlandezul citea ziarul – iar Cioran, arhicinicul, cel dezvrăjit de tot umanul, nu are curaj să-l deranjeze. Beckett i se părea singurul om nobil pe care-l întâlnise. De fiecare dată când notează ceva în Caiete despre el, apare referința asta la un tip de noblețe naturală.

Tristeţea excesivă – şi noblețea excesivă: iată cele două calități care-l intimidau pe Cioran. Și care, cu atât mai mult, m-ar intimida pe mine, care cred încă în oameni cu o naivitate provincială de care Cioran ar fi râs în hohote. Așa că ştiu sigur că n-aş îndrăzni să-l întreb nimic. Poate doar dacă ar vrea să-i recomand un loc unde să poată să bea cafea în linişte.” (p. 35)

„18 mai. Fix acum 99 de ani a avut loc întâlnirea dintre Proust & Joyce. Iar Proust a murit fix la 6 luni după întâlnirea lor, pe 18 noiembrie 1922.

La întâlnirea lor din mai, la un party în onoarea unui balet Stravinski-Diaghilev, nimeriseră unul lângă altul la masă. Proust se plânsese întruna de stomac, Joyce de ochi & de cap. Și s-au asigurat unul pe celălalt că nu se citiseră.

(În altă relatare, Joyce zice că, în ce-l priveşte, toată conversația cu Proust s-a redus la cuvântul Nu: Proust îl întreba:

– Ai cunoscut-o pe ducesa Cutare?

– Nu.

– Dar pe marchiza Aşa-şi-pe-dincolo?

– Nu. Etc.) (În aceeaşi altă relatare, pe care am găsit-o cu o altă viaţă în urmă în biografia lui Ellmann, îmi aduc aminte că Joyce ricanase că mantoul de blană al lui Proust îl făcea să arate like the hero of The Sorrows of Satan.) (Au luat acelaşi taxi la plecare. Joyce a deschis geamul, Proust – evident – l-a închis înspăimântat imediat.) (Joyce s-a dus la înmormântarea lui Proust.)” (pp. 108-109)

„Asta a crezut dintotdeauna japonezul din mine: că poezia e factuală. Tot ce scriem va fi cândva adevărat.” (p. 34)

„Am citit aseară despre Eminescu ceva ce nu ştiam & m-a emoționat. La 10 ani, înscris de tatăl lui la Gimnaziul din Cernăuți, trebuia să completeze un formular cu naționalitatea, părinții etc. La ultima rubrică trebuia să scrie ce vrea să devină.

Iar Eminescu, la 10 ani, repet, scrie: Dichter. Ştia de la 10 ani că va fi poet.

Colegul lui de gimnaziu care-şi aminteşte asta, Ion Şahin, spune că au râs teribil colegii de el. Nu-i bai. Sunt sigur că tot asta ar fi scris şi la 20, și la 30.

(La 40 nu mai sunt aşa de sigur.)” (p. 30)

„Ăsta-i rostul literaturii: să-ți halucineze viața. Şi, abia astfel, să reverse peste viața ta cantități de lumină care zăceau undeva în tine, dar pe care nu le-ai fi putut elibera dacă nu le-ar fi descoperit literatura. Dacă nu te-ar fi descoperit literatura.

Pe scurt, literatura e ceea ce deblochează toată lumina captivă în noi.

25 ianuarie. Poezia poate veni în lume în infinite modalități – dar, în măsura în care ea trebuie să fie ceva, atunci trebuie să fie intensitate. Uneori, citind anumite versuri, ai impresia că intensitatea lor e pe cale să aprindă pagina. Spre asta trebuie să tinzi când scrii. Evident că eu n-am reușit asta. Dar măcar am încercat. În apărarea mea, atât am de zis: nici nu merită să începi să scrii dacă nu încerci asta.” (pp. 183-184)

4 februarie. Discuție între doi tipi în Confiteorul lui Jaume Cabré: