Bărbatul care iubea câinii – cronica unui asasinat istoric

Leonardo Padura este scriitor cubanez, a lucrat ca jurnalist, scenarist și critic literar. Romanele sale s-au bucurat de mare succes la public fiind multipremiate și apreciate în întreaga lume. În 2009 publica El hombre que amaba a los perros, roman distins cu Premiul Francesco Gelmi di Caporiaco (2010), Prix Initiales și Premiul Roger Caillos (2011), Premiul Criticii (Cuba, 2011, 2015). În 2025, cartea a fost tradusă la Editura Litera de Ileana Scipione, în colecția Folio, cu titlul Bărbatul care iubea câinii.

Romanul se constituie într-o complexă cercetare, ilustrare a unuia dintre cele mai sonore asasinate politice ale secolului al XX-lea, cel al lui Lev Davidovici Troțki, adversarul redutabil al dictatorului rus, Iosif Stalin. Fără a fi doar un roman politic, volumul lui Leonardo Padura readuce la lumină detaliile acestei morți anunțate de teroarea stalinistă, care s-a petrecut în vara anului 1940, atunci când lumea se aruncase deja în Al Doilea Război Mondial, iar pentru revoluționarul rus niciun loc de pe pământ nu îi mai putea fi casă fără a-i fi mai întâi fortăreață și mormânt. Acțiunea romanului debutează în Havana, în 2004, cu un personaj emblematic, Ivan, cel care va spune, de fapt, povestea asasinului, cât și pe cea a asasinatului, fiind vocea narativă care își portă cititorul prin ițele încurcate ale urii istorice dintre Stalin și Troțki, ură însoțită de dispariția fizică a celui din urmă din ordinul celui dintâi. Ivan, scriitorul aspirant convertit de regimul din Havana în lucrător într-o clinică veterinară, își începe istorisirea prin zugrăvirea unui tablou al Cubei la granița dintre secole, fiind conștient și trăind cu trista resemnare a faptului că idealul lui a fost învins de negura istoriei.

Asediați de foame, pene de curent, devalorizarea salariilor și transportul paralitic – printre multe alte rele -, Ana și cu mine am trăit o perioadă de extaz. Faptul că amândoi eram slabi, potențat de lungile noastre deplasări cu biciclete chinezești ce ne fuseseră vândute la locurile de muncă, ne-a transformat în ființe aproape eterice, un soi de mutanți capabili totuși să ne consumăm pentru a face dragoste, a sta la taifas ceasuri la rând și a citi ca disperații – Ana, poezie; eu, după o pauză enormă, tot romane.

Puternicului destin al lui Ivan i se vor mai alătura destinele altor două personaje cheie ale romanului, cel a lui Ramón Mercader și a lui Lev Davidovici, protagonistul întregii scrieri. Fiecare își are propriul rol clar stabilit și bine jucat. Ivan pe cel al naratorului, al scriitorului care a avut șansa sau necazul de a i se oferi povestea vieții lui în urma întâlnirii cu bărbatul care avea doi borzoi, supranumit bărbatul care iubea câinii. Ramón Mercader deține rolul făptuitorului, cel care trebuia să intre triumfal pe scena istoriei în urma asasinării celui pe care staliniștii îl detestau și îl considerau cel mai mare dușman, în timp ce Lev Troțki este ostracizatul, peregrinul, apatridul, bărbatul al cărui rol se confundă de multe ori cu misiunea istorică pe care și-o stabilise, pendulează până la final între statutul de erou și cel de martir. Mai întâi, revoluționarul rus a fost nevoit să părăsească Uniunea Sovietică împreună cu familia, mereu însoțit de soția sa, pentru ca de pe 20 februarie 1932, Lev Troțki și membrii familiei lui aflați dincolo de granițele Uniunii Sovietelor încetau să mai fie cetățeni ai țării și pierdeau atât toate drepturile constituționale, cât și protecția statului. Astfel, pentru el începea lungul exil, peregrinând prin Turcia, Franța, Norvegia, iar destinația finală avea să fie Mexicul, locul în care mâna lungă a lui Stalin i-a adus sfârșitul. Troțki nu își pierde numai statutul în aparatul de stat sovietic, ci își pierde și orizontul, identitatea, copiii. Devenea un proscris care își căra povara în fiecare loc în care ajungea, fiind privit mai degrabă ca un paria. În acest fel, într-un mod straniu, de la distanță sau din cea mai bizară proximitate, destinul acestuia va fi marcat de tânărul idealist și luptător Ramón Mercader, cel care se arată pregătit pentru orice în numele triumfului idealului său și al unei părți a lumii, triumful revoluționar, mai degrabă stalinist. Tânărul Mercader pierde tot. Mai întâi, iubirea, apoi numele, identitatea, țara, liniștea și, peste toate, inocența. Pe cea din urmă o pierde odată cu primul omor pe care se arată capabil să îl săvârșească, dovedindu-se apt de îndeplinirea marii misiuni. Din soldat devine mercenar, din revoluționar devine o rotiță în mecanismul distructiv stalinist, o piesă pe o tablă vastă de șah. Crede cu tărie în scopul său și în rolul pe care îl are într-o victorie istorică, trăiește prin acesta și pentru acesta, ceea ce implică un periplu identitar. Își schimbă numele, iar adevărata lui metamorfoză se petrece sub puterea numelui Soldatul 13.

În acele luni Ramón n-a mai fost cu adevărat Ramón, și avea să redevină el doar când bărbatul în care aveau să-l transforme se asfixia și, ca să-l salveze, trebuia să iasă la suprafață vechiul Ramón Mercader. Sau ori de câte ori îi ordonau să-l scoată pe acesta la soare. Dar n-a mai fost nicicând Ramón Mercader del Rio…

L-a urmărit până la finalul vieții crima comisă, dar, și mai pregnant, zbieretul celuia pentru care a devenit călău. Și-a îndeplinit destinul, dar acesta i s-a dezvăluit neîndurător. A omorât sub identitatea Jacques Mornanrd, și-a urmărit victima și a premeditat fiecare mișcare. Nu i-a fost niciodată clar impactul pe care fapta sa a avut-o decât foarte târziu, la maturitate, atunci când a avut răgazul necesar reflecției. Iuțeala tinereții i-a promis culmile succesului, dar avea să cadă în derizoriul istoriei. Portretul acestui personaj este conturat, dintr-o altă perspectivă, și de Jaime Lopez, bărbatul care iubea câinii, misteriosul bătrân care îi încredințează lui Ivan aceste fapte, având perspectiva timpului, a rememorării, a jocului măștilor la finalul marelui spectacol al vieții. Existențele tuturor bărbaților implicați în acțiunea romanului se complică și se sfârșesc nefericit, dar deasupra lor planează o lume întreagă care își caută rostul și caută să se așeze.

Romanul lui Leonardo Padura, dincolo de magistrala poveste a destinului lui Lev Troțki și a asasinului său, este și o amplă reflexie asupra sistemelor politice totalitare ale secolului trecut, pornind din Uniunea Sovietică până în Cuba. Așa cum aprecia Mario Vargas Llosa, acest roman magnific este, în același timp, un roman despre ororile provocate de utopia în politică, o căutare de a înțelege unde și de ce a eșuat poate cea mai mare utopie a secolului XX, comunismul? Astfel, în partea de final a cărții, intitulată Apocalipsa, personajele, cele care au mai rămas în viață, aruncă o privire înapoi, cu alți ochi, cu o altă memorie și conștiință, reflectând asupra următorului aspect: dar nu știu, într-adevăr, cine era mai bolnav: Stalin sau societatea care i-a îngăduit să crească? În ce măsură o societate întreagă ajunge să se subjuge megalomaniei criminale a unui dictator rămânând paralizată, urmându-l orbește fără posibilitatea unei conștiințe critice? În acest punct al rememorării, Ramón, ajuns deja la o vârstă avansată, afirmă:

Și ai dreptate, în ziua în care l-am, lichidat eram un cinic. Asta făcuserăți din mine. Am fost o marionetă, un nefericit care credea și a crezut tot ce i-au zis indivizi ca tine și Caridad.

Cea din urmă fiindu-i mamă. În regatul terorii, chiar și Stalin trăia cu teamă, psihoza atinsese cele mai înalte culmi, nebunia stăpânea mințile celor în ale căror mâini zăcea puterea. De aici se naște și întrebarea cheie a acestei părți a romanului: Îți dai seama ce poate face teama ca formă de viață? Satrapul s-a dublat prin numeroase statui, dar și ele și-au aflat sfârșitul, îi trecuse și le trecuseră timpul, mai ales după 1956, după celebrul Congres al XX-lea al PCUS și demascarea crimelor staliniste de către Nikita Hrușciov. Aparent, povestea încredințată de Jaime Lopez lui Ivan părea a fi doar a lui, dar, în realitate, istoria a dovedit că este povestea fiecărui om care a trăit frica sub cele mai monstruoase chipuri ale sale, care a răbdat privațiunile unui regim totalitar, care a crezut orbește într-o fantomă, este povestea lumii celei de-a doua jumătăți a secolului trecut.

Fără a pica în efluviul superlativelor, romanul lui Leonardo Padura se constituie într-una dintre cele mai vaste și poetice fresce literare a monstruozității politice și sociale a regimului comunist din Uniunea Sovietică și din Cuba. Cu o profundă luciditate și responsabilitate, volumul Bărbatul care iubea câinii întruchipează tenebrele unei utopii, poate celei mai distructive din istorie.

Bărbatul care iubea câinii de Leonardo Padura