Cronică de Diana Rotaru
Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi, Bucureşti. Am ajuns acasă în seara de 22 mai de la spectacolul lui Irinel Anghel de la Apolo111 cu următoarele obiecte în braţe: zar gigantic, ciocan de 10.000 de tone şi mască de lebădă neagră. Acest fapt în sine este o „lebădă neagră”: un eveniment insolit, foarte puţin probabil, de un impact extrem (pentru psihicul şoferului de Uber, cu siguranţă) şi care demonstrează că suntem foarte limitaţi în ceea ce priveşte capacitatea noastră de a anticipa neanticipabilul. Este tema explorată de Nassim Nicholas Taleb în cartea sa, The Black Swan: The Impact of the Highly Improbable, sursa de inspiraţie pentru „Black Swan: un non-balet foarte puțin probabil”, dar şi pentru TOATE evenimentele născocite de Irinel Anghel.
Ce mai au în comun aceste evenimente profund improbabile este că le căutăm cu disperare explicaţii, vrem să le identificăm empiric cauza. Dacă m-ar fi întrebat ceva şoferul de Uber, i-aş fi explicat că şutesc întotdeauna ceva de la spectacolele-unicat şi irepetabile ale lui Irinel Anghel, pentru că artista, în momentul în care se decojeşte de o creaţie, o abandonează – şi asta implică inclusiv elementele de scenografie (care se mută la mine acasă). I-aş mai fi explicat că Irinel Anghel este ea însăşi o „lebădă neagră” care dinamitează scena cam (prea) convenţională a muzicii noi româneşti – şi că, prin brutalitatea imaginaţiei şi a inteligenţei ei, ne modifică şi nouă perspectiva, ca un buldozer mic şi foarte colorat. I-aş mai fi explicat faptul că formaţia hiper-tradiţională a lui Irinel Anghel (de compozitor versat în tradiţia occidentală şi de muzicolog acribic până la sânge în analize şi radiografii culturale) este cea care imprimă coerenţa desăvârşită a celor mai năstruşnice idei, controlul impecabil temporal şi arhitectura solidă şi convingătoare, mereu ancorată într-un concept puternic.
I-aş mai fi povestit şoferului de Uber despre structura jucăuşă a acestui spectacol care porneşte de la momentele clasice ale unui balet, aplicând în cadrul acestora reacţia de devorare a corpurilor străine pe care le are un sistem: după fiecare scenă, este anihilat încă un „negru mititel” (negru-lebădă, fireşte), adică încă un performer. Cine sunt aceştia: Juan Negretti, un percuţionist minunat şi o (z)văpaie de om, un bulgăre de energie tonică; Darie Nemeș Bota, omul bonom care face muzică din orice tub şi care imprimă energie blândă şi sensibilă chiar şi momentelor violente; Alexandru Claudiu Maxim, vrăjitor al vizualului care şi-a utilizat energia hâtră doar la începutul spectacolului, fiind primul eliminat; și, foarte important, grupul The Mad Hatterpillars (Vlad Ciocoiu, Ana Creangă, Mihnea Dragne, Ariadna Ene Iliescu, Sofia de la Hoz, Irina Perneș), tineri compozitori şi muzicieni şcoliţi pe băncile Conservatorului dar Deloc conservatori, din ce în ce mai buni, din ce în ce mai coagulaţi, din ce în ce mai maturi, plini de energie vitală. S-au remarcat în acest spectacol în mod deosebit Ana Creangă – o micro-zână fascinantă, graţioasă în mişcări şi puţin înfricoşătoare prin visceralitatea improbabilă, Vlad Ciocoiu – ultimul eliminat, cel mai biciuit de creatoare (la propriu), care a realizat foarte expresiv un fel de auto-exorcizare pe scenă şi Irina Perneş – care şi-a pus la bătaie vioara şi talentul improvizatoric.
I-aş mai fi spus şoferului că „Black Swan” utilizează tehnica despieliţării, fiind un spectacol cu bucătăria la vedere, expusă (semnale sonore care marchează sfârşitul unei scene şi începutul alteia, instrucţiuni preînregistrate ale regizoarei către actori) şi care începe într-o cheie ludică şi se termină într-una tragică, care pe mine m-a emoţionat până la lacrimi. Spectacolul este bântuit de un citat muzical („lebădă în lebădă”, precum „teatrul în teatru” din Hamlet) devenit deja memă în spaţiul cultural, tema principală din baletul Lacul Lebedelor de Ceaicovski, care apare la început blurată, ascunsă, apoi din ce în ce mai pregnantă – şi, precum o catastrofă pe un traseu formal morfogenetic (Aurel Stroe este unul din eroii lui Irinel), dinamitează previzibilul şi începe să fie atacat de anticorpi.
I-aş fi povestit niţel despre fiecare scenă în parte, fiecare cu un titlu extras din cartea lui Taleb:
1. Where is the Show? [Pas de dix] – totul începe cu sfârşitul, adică cu aplauze (frenetice, pe bandă), în timp ce artiştii aşteaptă cuminţi să înceapă spectacolul, iar publicul din sală, nedumerit, abia respiră (pa, Alex).
credit foto Roza Zah
2. Confirmation Shmonfirmation [Pas de neuf] – grupul de performeri aduce ritualic, cântând soldăţeşte, o gigantică lebădă neagră gonflabilă în mijlocul scenei; urmează un mockup la celebrul film Fight Club(„prima regulă a Clubului Black Swan este: nu vorbim despre Clubul Black Swan!”), pe fundal de cotcodăceli groteşti de lebădă; apoi, solista vocală vocalizează pe vocale, acompaniată de un cor ţicnit de muzicuţe (pa, Mihnea).
credit foto Roza Zah
3. How many Wittgensteins can dance on the head of a pin? [Pas de huit] – suprapunere de structuri ostinate (improvizaţii de voci şi percuţie), Turn Babel slash Galaxie Planetară, unde performerii încep să graviteze lent în jurul lui Irinel (pa, Sofia).
credit foto Roza Zah
4. Gambling with the wrong dice [Pas de sept] – ne apropiem de zona financiară vizată de Taleb: pe un fundal de linişte, performerii construiesc un strat discontinuu de percuţii prin aruncarea de monede în găleţi, în timp ce solista vocală utilizează emisii fragile şi delicate, sonorităţi percutante şi respiraţii; treptat, găleţile cu monede se transformă într-un tremolo continuu (în final, devenit ploaie „spirituală” prin care se purifică micii aşi de pe Wall Street), iar fineţea vocală, în belcanto impetuos (pa, Ariadna).
credit foto Roza Zah
5. Empty Suits [Pas de six] – scena mea preferată. Pe un fundal de vioară şi percuţie, care improvizează lent în stil Morton Feldman, performerii dansează hipnotic cu parteneri invizibili, adică cu pantofi-marionete. Minunat moment, atât vizual, cât şi sonor, pur, bizar şi profund emoţionant – şi a fost fascinant să urmăresc diversitatea mişcărilor, unele unghiulare, unele rotunde, unele mecanice, unele imprevizibile. Transă suprarealistă (pa, Juan).
credit foto Roza Zah
6. Zoogles are not all Boogles [Pas de cinque] – superb. Suntem aruncaţi într-un întuneric profund, luminat doar de lanterne intermitente. Pe un fundal muzical pe cât de „creepy”, pe atât de rafinat (marca I.A.), la fiecare semnal „Black Swan Detected”, emis atunci când apare intruziunea sonoră din Ceaicovski, performerii luminează cu lanterna gigantica lebădă neagră din centrul scenei, a cărei umbră este proiectată pe pereţi (pa, Irina).
credit foto Roza Hah
7. Dear Diary [Pas de quatre] – al treilea moment preferat al meu. În timp ce Irinel îşi citeşte jurnalul creaţiei spectacolului pe care îl urmărim, pe scenă se coagulează un grup de trei Matrioşce, cea din faţă declanşând mişcări (Ana), cea din mijloc imitând-o pe cea din faţă (Vlad) şi cea din spate imitând-o pe cea din mijloc (Darie). Acest mic stol de lebede în care toate urmează orbeşte liderul, fără a-şi pune nicio întrebare, este spart de Irinel, care le dă instrucţiuni de mişcare diferite „ca să le dezveţe de comportamentul de cârd”. Citatul din Ceaicosvki este deja foarte pregnant (pa, Darie).
credit foto Roza Zah
8. A little more Dopamine [Pas de trois] – jumătate de scenă este ludică: Irinel care citeşte acum dintr-un jurnal aviatic, unde termenii specifici codifică elemente din spectacol – şi anunţă continuarea lui. Jumătate este tragică: Vlad şi Ana, încercând din ce în ce mai disperaţi şi urlând, să spargă zidul din faţa lor şi să îşi ia zborul, fugă repetitivă, absurdă, disociată şi dureroasă (pa, Ana).
credit foto Roza Zah
9. I don’t want to be a turkey [Pas de deux] – pe un fundal în care sunt recitate robotic informaţii despre Cygnus (constelație din emisfera nordică a cerului situată în planul Căii Lactee), Vlad, cântând operă, este fugărit de Irinel de la un microfon la altul cu un bici roşu şi un fluier de poliţist – imitat antifonic de un cor de fluiere din sală (ceilalţi performeri), ca într-un concerto grosso suprarealist. Vocea devine din ce în ce mai distorsionată; performerul, din ce în ce mai obosit, colapsează. Textul de pe fundal se transformă, prin dinamizare şi multiplicare, în textură neinteligibilă (pa, Vlad, R.I.P.).
credit foto Roza Zah
10. How to have the Last Laugh [Solo] – al doilea moment al meu preferat. Rămasă singură pe scenă, Irinel Anghel face o demonstraţie de virtuozitate vocală în zona noise-punk, intrând în luptă directă cu citatul din Ceaicovski, pe care îl dublează cu un contrapunct visceral şi terifiant de urlete: nu întâmplător poartă colacul de lebădă neagră din centru în jurul taliei, ca o armură. Citatul este întrerupt, la început de pauze scurte, apoi acestea devin din ce în ce mai lungi şi mai stranii – această găurire, în care totul îngheaţă, fiind o aluzie la desonorizarea bruscă a lumii explorată de personajul din romanul lui Haruki Murakami, Hard-Boiled Wonderland and the End of the World. Coda delicată, care se termină din nou cu citatul ceaicovskian, transformat în cutie muzicală, reprezintă uciderea finală a lebedei instruse, căreia Irinel îi scoate dopul (iar obiectul gonflabil se micşorează şi moare treptat).
credit foto Roza Zah
11. It was just a Black Swan [final]– pe fundalul piesei formaţiei Rolling Stones, Paint It, Black, difuzată la o viteză de 20 de ori mai lentă (chitara părând căsăpită de pumnale), performerii, cu ciocane de 10.000 de tone pe umăr, se apropie foarte lent de lebădă, în mişcare retrogradă, cu spatele (spectacolul se împătureşte peste sine): îi vor da lovitura finală? Nu, le depun pe jos în jurul ei şi se organizează într-o ultimă „poză de familie”. Aplauze (de această dată reale şi extrem de entuziasmate).
credit foto Roza Zah
Din păcate, şoferul de Uber nu m-a întrebat nimic – şi am rămas cu problema zarului imens pe care nu ştiu unde să îl pun în micul meu apartament şi cu o dorinţă acerbă a de a retrăi experienţa prin înregistrările video „furate” cu telefonul. Dorinţa am rezolvat-o, în mod repetat, repetat, repetat. Să văd ce fac cu zarul.
