de Diana ROTARU
[Cronica va apărea într-o variantă scurtată în Revista „Actualitatea Muzicală” a UCMR, nr. 6/2024]
În vâltoarea unui festival de muzică nouă care condensează într-o săptămână cât mai multe evenimente, în speranța de a recupera slaba reprezentare a muzicii noi în stagiunile instituțiilor specifice, îşi găsesc locul mai multe tipuri de concerte: unele, rutiniere; altele, conjunctural-obligate; unele, ludic-experimentale; altele, tradițional-prestigioase. Printre acestea, cele mai prețioase sunt acelea care se concretizează în manifestări artistice autentice, concerte-experiență unde simți pasiunea în fiecare sunet, simți sudoarea studiului şi al repetițiilor, simți măiestria interpretativă, simți bucuria comunicării cu publicul şi a scufundării în limbaje muzicale felurite – cu acelaşi respect şi drag, indiferent dacă aparțin unor compozitori afirmați sau emergenți. Recitalul de sâmbătă, 25 mai 2024, susținut de Marius Ungureanu (violă) şi Ciprian Dancu (clarinet) în Sala „Enescu” a UNMB a fost un asemenea concert-experiență – şi tare rău mi-a părut că programarea într-o oră a dimineții a însemnat că nu foarte multă lume s-a desfătat cu această experiență. Puțini dar buni, cei din public am vibrat aproape la aceeaşi intensitate cu cei doi măieştri maeştri de pe scenă, într-o atmosferă generală de entuziasm palpabil; căci acest recital a reprezentat debutul românesc al duo-ului care tare, tare ne-ar bucura să aibă viață lungă şi activă. Corifeu iconic al muzicii contemporane, capabil atât de finețuri sonore la limita audibilului, cât şi de violență animalică, Marius Ungureanu şi-a găsit un partener pe măsură în Ciprian Dancu: sunt amândoi impecabili virtuozi, în care arde acea sămânță magică de nebunie atât de necesară muzicii timpului nostru şi atât de ofertantă pentru compozitori. Carismatici şi teatrali, rafinați şi introvertiți, jucăuşi sau tragici, calzi sau agresivi, angelici sau viscerali, Ungureanu şi Dancu au demonstrat pe parcursul recitalului că posedă un arsenal expresiv impresionant şi care cu siguranță nu ne-a fost devoalat în întregimea lui. Cei doi rezonează profund unul cu celălalt în plan muzical, ca o creatură bicefală care respiră cu acelaşi set de plămâni şi simte cu aceeaşi inimă. Iar combinația timbrală clarinet-violă este superbă oricum: în mâinile unor asemenea muzicieni, devine miraculoasă. Iertat să-mi fie pogonul de laude, care pot părea excesive, dar asigur cititorii că nu sunt.
Din programul concertului, integral românesc, patru lucrări au fost scrise special pentru duo-ul Ungureanu-Dancu (Petrache, Ghinea, Iliescu şi Dinescu). Lucrarea Couple (1995) a regretatului Anatol Vieru a deschis foarte inspirat recitalul: o bijuterie profund(ă şi) bizară, tipică maestrului, de o simplitate dezarmantă, asumat „primitivă” şi aparent „necizelată”, datorită micro-patinărilor microtonale. Nişte paşi simetrici, obsesivi, din care se naşte tiptil o melodie (clarinetul), melodie care se desface apoi în polifonie şi, în final, în coral de armonii majore şi minore (stilemă a compozitorului). Discursul este muşcat din când în când de stranii „țipete de pasăre”, pulsații repetate şi rapide care țâşnesc pe neaşteptate din carnea narcotizată a muzicii. M-am convins pentru a nu-ştiu-câta oară cât de important este ca o piesă să te capteze şi să te plonjeze imediat pe tine, ascultătorul, de la primul sunet, într-un Altfel, într-un univers sonor foarte specific şi neaşteptat. (Și gândul nu mi s-a abținut să se ducă către coloana sonoră a recentului film Poor Things al lui Yorgos Lanthimos, o ciudățenie fabuloasă creată de Jerskin Fendrix.)
A urmat lucrarea lui Andrei Petrache, Trandafirul libertății (2024), inspirată de teribila operațiune de muşamalizare a masacrului din 1989 de la Timişoara prin incinerarea a 43 de cadavre ale manifestanților. Numele acestora au fost recitate, ca o psalmodiere funebră, în trei momente: cumplită repetarea finală a sintagmei „cadavru neidentificat”. Muzica părăseşte în mod fericit şi inspirat strategia polifonică inițială, destul de neutră emoțional, pentru a insera semnale dramatice, bătăi din picior, invocații vocale, un marş sardonic acompaniat de viola a la guitarra sau triste diatonizări – şi devine din ce în ce mai „vie”. Petrache este deja un nume afirmat pe scena jazz-ului şi nu mai lipseşte mult să devina şi unul afirmat pe scena muzicii noi.
Fundul mării mă atrage şi mă înspăimântă (2024) este titlul lucrării Ariadnei Ene-Iliescu, tânără muziciană interesată în mod egal de compoziție, dirijat şi improvizație performativă – şi a cărei muzică conține deja semințele unui stil personal, de o fragilitate şuie şi subtilă, atipică pentru spațiul românesc. Pornind de la două poezii cu acelaşi titlu, Scoica (Marin Sorescu şi Lucian Blaga), lucrarea explorează ideea căutării de sine, căteodată confuză, alteori tragică, prin alternanța unor momente de dans visceral cu iz folcloric şi a unor pasaje static-claustrofobice. Ungureanu cântă din voce, mormăie, urlă, contrapunctat de jerbele figurative sau comentariile delicate ale lui Dancu.
Miniatura lui Dan Dediu, Viermi de măr II (2004) este absolut delicioasă – şi deja un hit al muzicii româneşti contemporane. Delicatețea şugubeață, undeva la granița dintre folclor imaginar şi muzică de salon suprarealist, este construită ca o spirală repetitivă mereu variată. Coda, un dans asimetric, în minor, de slap-tongue-uri şi pizzicato-uri care se dezintegrează treptat prin mici blocaje, ca o cutie muzicală defectă, este un adevărat „vierme de urechi”. În sfârşit am auzit lucrarea asta interpretată aşa cum merită – cu şvung teatral dublat de rafinament al sunetului.
Al treilea tânăr muzician cuprins în program, şi el de dublă formare – compozitor şi muzicolog –, Vlad Ghineaa fost inspirat de oroarea războaielor din prezent. În Song for the Lost Ones (2024), discursul sonor de factură neoclasică (incluzând la un moment dat un dans aksak şi chiar un fugato), simplu dar simțit, deviază către surprize stilistice cu impact emoțional: fie că este vorba de tema „copilărească” ce apare hodoronc-tronc pentru a fi distorsionată, de tema de la început a clarinetului bruiată de glisări pe armonice ale violei, sau de superbul bocet din final, „şoptit” la unison de cele două instrumente şi de vocea lui Ungureanu.
În sfârşit, spectaculoasa lucrare a Violetei Dinescu, Lytaniae IV (2024), îşi trage seva, aşa cum o fac multe din creațiile compozitoarei, din paradigma parlando-rubato a muzicii tradiționale româneşti – la care din când în când se face aluzie chiar direct şi diatonic (şi chiar prin fragmente de text autohton). Începând foarte convigător, cu o doinire forțoasă, cromatică şi viscerală, lucrarea se pierde pe parcurs în meandre episodice – dar rămâne remarcabilă expresivitatea celor doi interpreți, care aici sunt şi actori. De altfel, piesa muzicală poate fi percepută şi ca o mini-piesă de teatru, pornind de la celebrul text al poetului expresionist Jakob von Hoddis, Weltende [Sfârşitul lumii], pe care Ungureanu şi Dancu îl rostesc, declamă, răcnesc sau şoptesc, fie către public, fie unul către celălalt. Am mai remarcat pasagerele țipete de creatură ale clarinetului şi onomatopeele isteric-ludice ale violistului.
Sper ca acest „sfârşit al lumii” din finalul concertului să însemne, pentru duo-ul Marius Ungureanu şi Ciprian Dancu, un „început”. Colaborare lungă le doresc, dornică de noi experiențe fascinante.
