Bestia obișnuinței – Radu Găvan

Au trecut mai bine de 4 ani de când am devenit o cititoare fidelă a lui Radu Găvan, o dată cu romanul Exorcizat, care mi-a arătat o fațetă inedită a literaturii. A urmat Neverland și atunci am perceput cu adevărat universul scriiturii lui Radu, iar Diavoli fragili a întregit imaginea. Și eu nu am mai avut nicio șansă să evadez din pânza țesută minuțios în jurul meu. Ori poate că mă aflam deja acolo cu mult înainte să-mi dau seama. În urmă cu câteva luni, a apărut Bestia obișnuinței, un volum de versuri care vine parcă să desăvârșească acest univers literar. Citesc rar poezie și atunci când citesc, nu mă încumet să comentez în vreun fel ceea ce am citit. Dar volumul de față nu este unul obișnuit, este unul în care granița dintre poezie și proză dispare, pentru că acele versuri nu sunt decât o altă formă de expresie a acelui univers pe care Radu îl scoate la lumină, cu tot întunericul din el, dar și cu umbrele care nu ar putea exista în absența luminii.

Din iad

Uneori, un poem
e doar un mod mai laș de a mă sinucide
De a vorbi despre anumite lucruri
Fără a le numi
Fără a coborî prea mult în mine.

Există anumite lucruri
Despre care nu poți vorbi
Nu le poți scrie într-un roman
Nici măcar într-o povestire
Le poți, poate, arunca într-un fel de poem
Și apoi să fugi
Să fugi.”

Bestia obișnuinței poate fi considerată o ars poetica. Are o structură bine definită, fiecare capitol cu poeziile din el, în ordinea în care apar, conturează o poveste – povestea literaturii pe care autorul o slujește, care îl subjugă pe acesta, căreia tot el îi dă viață-, de aceea ideal ar fi să fie citită cap-coadă și abia apoi, dacă v-au plăcut mai mult unele poezii, puteți reveni asupra lor. Dar pentru a percepe ansamblul viziunii, trebuie să parcurgeți textele în ordine. Nu-mi vine deloc ușor să scriu despre cartea aceasta care îmi provoacă trăiri cărora nu le pot da glas și îmi transmite mai mult decât pot reda în cuvinte. M-am bucurat să regăsesc un text despre care nici nu știu cum să mă exprim fără teama de a greși cuvântul – aș putea spune că e închinat lui Bolaño, dar nu numai lui și magistralului său roman, 2666, însă mai degrabă aș spune că surprinde esența lumii noastre, așa cum ne-au dezvăluit-o, la vremea lor, „ (…) Bolaño/ Poe, Sabato, Bukowski și alți câțiva” și cum o face acum Radu Găvan, fără a fi un epigon al acestor titani. R.G. are propriul său stil, acel ceva care îi conferă originalitate și savoare, scriitura sa are nurii unei ispite întunecate. Fiecare cuvânt concentrează în jurul său mii de imagini care, împreună, sugerează mult mai mult decât ar părea la o primă privire/citire. Niciun cuvânt nu este pus acolo doar ca să fie, până și semnele de punctuație au rolurile lor în acest peisaj în care întunericul și lumina își dau mâna, în care macabrul și duioșia par să conviețuiască fără să se împiedice una de alta. Este și iubire, acolo, printre slove, printre șiroaie de sânge, printre fălcile gata să sfâșie, pentru că „Nu există scăpare/ Va veni o vreme în care nu vor mai exista/ Decât câini ai cuvintelor/ Și cățelușii lor.” (pag. 98)

Titlul însuși merită mai multă atenție, la fel și poemul care îl poartă, pe care vă las plăcerea de a-l descoperi singuri (căci, de-ar fi să cedez tuturor impulsurilor, aș cita aici cel puțin jumătate din volum). Bestia obișnuinței devorează, uneori o vedem, alteori doar o simțim, dar e aici, cu noi, lângă noi și am putea reflecta mai mult asupra ei, dar asta ar însemna să o validăm, să-i recunoaștem existența și apoi ne-ar rămâne fie să o acceptăm și să-i permitem să ne înghită, fie să luptăm cumva cu ea. Nu se știe care dintre variante ar fi mai dureroasă.

„În ziua de mâine
Zace cea mai adâncă frică
Nu în pierdere, nu în ratare
Ci în felul în care îmi voi petrece sfârșitul.”

(Frica cea mai mare, pag. 109)

Dar, chiar de-am aduna laolaltă Toți diavolii din lume (pag. 102), nu vom putea uita de…

Povestea noastră

În ultima zi a vieții
Ultima dorință
Cea mai egoistă dintre toate
Ar fi să îți ating obrazul
Zbârcit
Sau poate moale
Totuna
Și în vârful degetelor
Pielea ta să îmi amintească încă o dată
Povestea noastră.

Bestia obișnuinței de Radu Găvan