Bertrand Russell, despre relativismul valorilor morale

Religie şi ştiinţă este un volum oarecum asimetric din punct de vedere valoric. O primă parte care prezintă câteva momente istorice ale „conflictului” dintre ştiinţă şi religie şi o a doua parte în care Russell analizează punctele de tensiune teoretică dintre discursul ştiinţific şi cel religios şi felul în care subversiva înaintare a ştiinţei a obligat continuu religia, de la Copernic încoace, să-şi reviziteze ideile şi să-şi nuanţeze poziţiile. Dacă prima parte e schematică, incompletă, voit părtinitoare şi aproape ideologică (chiar nu-l recomand pe Russell din acest volum în calitate de istoric al ştiinţei), cea de-a doua uimeşte şi bucură prin cunscuta combinaţie de ironie, spirit analitic şi calitate discursivă.

Pentru Russell, ştiinţa este, ca pentru mulţi seculari, nu doar un corp de cunoştinţe şi un bazin nesecat de invenţii tehnologice. Ştiinţa relevă treptat o nouă imagine a lumii, redesenează poziţia omului în Cosmos şi fundamentează premisele plecând de la care putem pune bazele unei noi etici. Ştiinţa refuză autoritatea supremă, refuză infailibilitatea dogmei si propune în schimb o etică a failibilităţii şi a fragilităţii umane. Dar pe ce se va fonda această etică? Dacă nu există autoritate ultimă, pe ce ne vom întemeia valorile? Prin ce anume un lucru poate fi declarat superior valoric, fie şi temporar? Etica ce decurge din ştiinţă pare a avea aparenţa unui turn nesfârşit de broaşte ţestoase, cocoţate una în spinarea alteia, care nu găseşte niciunde un pământ ferm pe care să stea.

Russell înfruntă cu curaj şi, bineînteles, cu ironie toate aceste probleme. Şi, îndrăznesc să spun, argumentaţia lui este sclipitoare şi convingătoare. Conştiinţa are, pentru Russell, o origine perfect naturală. Ea survine şi capătă o „voce” atunci când regulile rituale externe ale primitivului se interiorizează, se automatizează şi devin impersonale, ca însăşi zeii cei ascunşi (sau ca Supraeul feudian). Ea învaţă prin educaţie ce e rău şi ce e bine, deşi nimic nu este rău sau bun în mod absolut. Binele şi răul trebuie „inventate” înainte de ajunge în conştiinţă:

„Diversitatea verdictelor conştiinţei este un lucru de aşteptat atunci când este înţeleasă originea ei. În perioada copilăriei, anumite tipuri de acte sunt întâmpinate cu aprobare, iar altele sunt dezaprobate; iar prin procesul normal al asocierii, plăcerea şi disconfortul se ataşează treptat de acte, nu doar de aprobarea şi respectiv dezaprobarea produse de ele… Pentru introspecţie, aceste procese sunt misterioase, întrucât nu ne mai amintim circumstanţele care le-au cauzat; şi prin urmare este firesc să le atribuim vocii lui Dumnezeu din inimile noastre. Dar, de fapt, conştiinţa este un produs al educaţiei şi poate fi antrenată să aprobe sau să dezaprobe, la marea majoritate a oamenilor, după cum consideră educatorii că este potivit.”

Astfel, pentru Russell, nu există şi nici nu poate exista de principiu un test decisiv al validităţii unei teorii morale. Bătălia dintre teoriile morale nu este altceva decât un concurs de persuasiune:

„Într-o problemă ca aceea în care se stabileşte care este Binele ultim, nu există nicio dovadă, de nicio parte; fiecare participant la dispută nu poate decât să facă apel la propriile emoţii şi să folosească instrumente retorice de natură să stârnească emoţii similare în alţii…”

Rusell este desigur pregătit să admită, laolaltă cu teologii, că domeniul moralei cade în afara reglementării ştiinţifice, dar şocant este că este dispus să meargă chiar mai departe. Morala cade chiar în afara cunoaşterii:

„Atunci când afirmăm că un lucru sau altul are „valoare”, ne exprimăm propriile emoţii, nu un fapt care ar rămâne adevărat şi în cazul în care sentimentele noastre personale ar fi diferite.”

De aici nu mai este decât un pas până la o definire perfect relativistă a eticii, de care ar fi fost mândru şi Gorgias însuşi:

„Etica este o încercare de a oferi o importanţă universală, nu numai personală, anumitor dorinţe ale noastre… Teoria pe care am susţinut-o este o formă a doctrinei care se numeşte „subiectivitatea valorilor”. Această doctrină constă în susţinerea faptului că, dacă doi oameni au opinii diferite despre valori, nu există niciun dezacord cu privire la vreun tip de adevăr, ci doar o diferenţă de gust… Temeiul principal pentru adoptarea acestei viziuni este imposibilitatea totală de a găsi vreun argument pentru a dovedi că un lucru sau altul are valoare intrinsecă”.

Avem impresia că am ajuns în mijlocul unui întuneric profund sau al unei lumini la fel de profunde şi de orbitoare. După ce ne-a tăiat toate crăcile teoretice şi cârligele asiguratoare, Russell ne-a adus pe marginea prăpastiei ca să vedem abisul. Să ştim că-i acolo. Şi cu această spaimă în suflet să începem să reconstruim etica. Mi se pare că avem de-a face aici cu unul dintre procedeele alea radicale din gândirea filosofică, după care se aspiră la o nouă întemeiere. Îndoiala hiperbolică a lui Descartes, epoché-ul lui Husserl sau „vălul ignoranţei” al lui Rawls nu-mi par mai radicale decât ce face Russell în cartea asta. Consecinţele unei astfel de viziuni sunt tulburătoare:

„În primul rând, nu poate exista un lucru precum „păcatul” în vreun sens absolut; ceea ce un om numeşte păcat, altul numeşte „virtute” şi, deşi se pot antipatiza unul pe altul din cauza acestui dezacord, nici unul nu-l poate convinge pe celălalt de eroare intelectuală… În al doilea rând, este imposibil de susţinut modul de a vorbi despre valori care este obişnuit printre cei care cred în scopul cosmic. Argumentul lor este că anumite lucruri care au evoluat sunt „bune” şi prin urmare lumea trebuie să fi avut un scop admirabil din punct de vedere etic. În limbajul valorilor subiective, acest argument devine: Unele lucuri din lume sunt pe placul nostru şi deci trebuie să fi fost create de o Fiinţă cu gusturile noastre, pe care, prin urmare, o plăcem de asemenea şi care, în consecinţă, este bună.”

Acesta este momentul în care, după o deconstrucţie convingătoare, Russell trebuie fie să propună un alt punct, chiar şi provizoriu, de a întemeia morala, fie să ne abandoneze de-a pururi hăului amoralităţii. Există din fercire o soluţie, un teren comun pe care fiinţele umane se pot întâlni şi pot întemeia o structură etică generală, fără a pretinde vreun moment obiectivitatea valorilor, care nici nu mai este necesară din punct de vedere teoretic. Şansa noastră stă în cultivarea acelor dorinţe prin care oamenii vizează binele (înţeles mai degrabă ca bunăstare, good life) semenilor, acea dorinţă improbabilă şi admirabilă prin care depăşim cadrul motivelor personale. Russell evită cercul vicios care se conturează şi admite, admiţând totodată paradoxul din miezul propriei teorii, că şansa noastră este să dorim fericirea umanităţii, dar că a dori fericirea umanităţii nu este în sine un scop mai „obiectiv” sau superior intrinsec celui de a dori răul umanităţii, de exemplu.

Russell e un cartezian care eşuează în acelaşi fel ca Descartes, doar că o face conştient. Desigur, acest eşec nu înseamnă că poziţia morală susţinută de el este greşită. Tocmai am argumentat că validarea eticii cade în afara epistemologiei. Înseamnă mai degrabă că trebuie să ne ducem vieţile plecând de la existenţa neliniştitoare a acestui abis:

„O dorinţă nu poate, în sine, să fie nici raţională, nici iraţională. Poate fi în conflict cu alte dorinţe şi să ducă deci la nefericire; poate stârni opoziţia în alţii şi, prin urmare, nu poate fi satisfăcută. Dar nu poate fi considerată „iraţională” doar pentru că nu putem să justificăm faptul că o simţim… De fapt, nu teoria etică, ci cultivarea dorinţelor mari şi generoase prin inteligenţă, fericire şi eliberarea de frică poate face oamenii să acţioneze mai mult decât o fac în prezent în concordanţă cu fericirea generală a omenirii. Oricare ar fi definiţia pe care o avem despre Bine şi indiferent dacă credem că acesta este subiectiv sau obiectiv, cei care nu doresc fericirea omenirii nu se vor strădui să o urmărească, în timp ce aceia care o doresc, vor face tot ce pot pentru a o realiza.”

Editura Herald;