Basm modern pentru oameni mari – „Cartea din nufăr” de Svetlana Dorosheva

Oare pe oamenii mari îi mai interesează poveștile cu zâne? Oare cum li s-ar putea transmite unele adevăruri fără a părea pedanți și fără a plictisi, fără a le îmbrăca în lecții de viață, dezvoltare personală sau filosofie? Pentru a verifica răspunsul la prima întrebare și pentru a obține un răspuns satisfăcător la a doua, este nevoie de cartea Svetlanei Dorosheva, care mizează, în plus, pe iubirea cititorului pentru artele frumoase, întrucât paginile conțin ilustrații fastuoase – Cartea din nufăr, text și ilustrații – Svetlana Dorosheva, Editura Baroque Books & Arts, ediția a II-a, 2018, traducere Mașa Dinescu, colecția Savoir Vivre.

Citind cartea, aflăm o perspectivă răsturnată: existența oamenilor este de domeniul fantasticului pentru o populație formată din zâne, elfi și gnomi, mai mult, oricine crede în ei este obligat să urmeze terapie. Dacă există totuși mărturii despre oameni, acestea sunt puține și circulă pe ascuns, fiind de necrezut. Adunate laolaltă în cartea de față, ele alcătuiesc un tratat de omenologie, cu intenții exhaustive. Informațiile pe care le conține sunt structurate în capitole cu privire la originea și alcătuirea omului, locuință, mijloace de transport, credințe, moravuri și obiceiuri, limbaj, relațiile dintre cele două lumi.

Astfel, oamenii par a fi niște colecții de țesături, cu lumi interioare ascunse, cu ochi ce sunt „un dispozitiv ingineresc complicat”, răspunzând „chemării naturii”, „o chestie care îi face pe oameni să se împingă ca bezmeticii cu burțile unul în altul, să țipe și să facă tot soiul de nebunii”. Vârsta e un proces de metamorfoză pe care locuitorii din Țara Mar nu-l înțeleg și de la care oamenii se sustrag cu ajutorul unor hârtii numite „acte”.

Trecând în revistă ce spun oamenii despre ei înșiși, autorul manuscrisului găsit amintește fraze și definiții ale unor scriitori și gânditori precum Protagoras, Benjamin Franklin, Nietzsche, Platon, etc., cu ilustrații și fonturi sugestive: la citatul din Mark Twain în care scriitorul aseamănă părțile întunecate ale omului cu cele ale lunii, este adăugată imaginea unei Luni personificate. A nu se imagina o carte de filosofie, deși conținutul te pune pe gânduri: laudă sau persiflează complexitatea/nehotărârile specific umane? Intenția glumeață se ascunde în grafia eronată a unor nume precum Blez Paskal, iar rezultatul alăturării acestor reflecții este cel puțin absurd, după cum sugerează figura derutată a zânei de la pagina 47.

Moartea este văzută în chip poetic de către locuitorii din Țara Mar, oamenii fiind salvați în flori:

„Școala lor de gândire [a elfilor], intitulată Cinci boboci neîmbobociți, consideră că unii oameni sunt suflete de plante. Conform credinței elfilor, sufletele plantelor fierb de la începutul lumii în marele cazan al zadarnicelor vieți omenești. La o mie de clipe odată, spre unul din suflete se îndreaptă degetul divinei Sofonisba și fericitul ales iese la suprafață, se smulge din temnița corpului uman, se eliberează din ciclul etern și inutil al nașterilor și morților omenești și înflorește în lumea noastră în chip de nufăr, ca o inflorescență de liliac sau ca o hortensie superbă. Această versiune este ușor de verificat: despre viețile lor trecute ne povestesc chiar florile” (p. 53).

Orice basm, chiar și unul modern, are un substrat intenționat pedagogic, pe care îl putem ghici în subtextul părerilor pe care ființele fantastice le au despre telefonul mobil, ecrane sau forumuri de discuții de pe Internet: o cutie de citit gânduri, lăzi strălucitoare, camere de trăncănit, respectiv păianjenul hrănit cu fete dezbrăcate.

Aceeași intenție își face simțită prezența în discuția despre cele mai răspândite credințe umane, realizată prin metoda reducerii la absurd: realitatea obiectivă (elful care crede în realitatea obiectivă și într-o ordine universală în care există inclusiv oamenii, creaturi improbabile, se tratează la clinica de psihiatrie); știință/vs/superstiții; evoluționism/vs/geneza biblică.

Un interesant dicționar de ritualuri și obiceiuri explică mot-à-mot o serie de gesturi și expresii pe care le facem și le folosim zi de zi, înzestrându-le astfel un aer inedit: „a scutura de păcate” = „a face curățenie de primăvară, a scutura prin casă”, „a aburi pe cineva” = „ritual vrăjitoresc”, „a-și alege o babă dintr-un teanc de bătrâne”, etc.:

„Literatură de sertar.

Anumiți oameni pun într-un sertar cărțile scrise de ei și nu le arată imediat, fiindcă ar risca să fie internați la clinica de descâlcit gândurile filosofilor rătăciți și supuși la tratamentele cu bulbofillum birmanez.

Dacă însă nu trece destul timp de la scrierea lucrării până la schimbarea directorului clinicii, pe manuscrisele respective se pune de obicei cruce, pentru ca adevărurile și personajele din ele, ieșind din sertar, să nu facă probleme noii conduceri a spitalului” (p. 118).

Pasaje deosebit de expresive sunt dedicate muzicii și poeziei, precum și vârstei mici a omului, când încă este capabil să sesizeze frumusețea lumii. Muzica este forța ordonatoare a Universului, atât de mult încât pentru a-i ilustra puterea, scriitoarea amintește de episodul medieval legendar al „dansului morții”. Poezia și copilăria sunt singurele stări care îi mai permit omului să comunice autentic și să înțeleagă diversitatea limbajelor Universului. Dacă la începutul vieții, inocența ne permite să descifrăm mesajele înscrise pe aripile fluturilor sau în traiectoria frunzelor ce cad toamna, înaintarea în vârstă ne face opaci la frumusețe și din ce în ce mai singuri, până când, în cuvintele împrumutate de la Somerset Maugham, citate în carte, între a vorbi și a (se) comunica se instalează o ruptură totală, în care trăim ca într-o închisoare. Poetul este numit „tălmaci” fiindcă rostul lui este de a traduce limbajul universal pe înțelesul semenilor săi, deși nu toți îi înțeleg traducerile, adică poeziile. „Totuși, dacă traducerea e cu adevărat bună, poezia lasă un strat de aur pe suprafața sufletului” (p. 158). La fel de poetică este comunicarea dintre cei cu adevărat îndrăgostiți, care nu au nevoie de constrângătoarele cuvinte, ci de „atingeri întâmplătoare, de tăceri și de ochi plecați”, de taine rostite în tăcere.

Mare parte din atracția cărții provine din umor și din intenția persiflantă a scriitoarei. Aceasta din urmă prinde contur din atitudinea perplexă a locuitorilor din Țara Mar față de felul de a fi, obiceiurile și modul de a gândi și de a se purta a-l oamenilor, atitudine ce subliniază fie caracterul lor absurd/ridicol, fie scoate în evidență, prin contrast, complexitatea lumii umane, interioare și exterioare. Unele ocupații par a fi total lipsite de utilitate, precum „responsabil cu problemele externe și relațiile cu societatea civilă” sau „șef direcție elaborare strategii”, semne ale unei vieți complicate în zadar. Li se opun meserii ale ființelor fabuloase, cum ar fi „producător de hamuri pentru melci”, „aprinzător de licurici” și „magistră a trândăviei”. Enciclopedia ghinioanelor cuprinde toate tristețile omenești, reușind să banalizeze ceea ce este grav să evidențieze, dimpotrivă, ceea e este cu adevărat dramatic sau tragic – „Ți s-au ars chiftelele”, înainte de „Războaie și vărsări de sânge” – ori arătând că, în anumite zile, unele lucruri banale se pot transforma în adevărate tragedii.

O sursă inepuizabilă de umor sunt confuziile de cuvinte, în al căror succes un mare merit îl are talentul traducătoarei. Copiii sunt aduși de barză sau găsiți în varză, oamenii au greier, în loc de creier, mușchii tari devin mouches quitari.

Partea a cincea a cărții stabilește raporturile și proporțiile dintre lumea oamenilor sau Țara florilor de piatră și lumea zânelor și a elfilor, respectiv Scânteietoarea Țară Mar – zăpada din lumea oamenilor reprezintă de fapt „petalele vișinilor noștri cerești” (p. 198), iar ferestrele înghețate sunt tablourile unei zâne, de exemplu. Cu alte cuvinte, ceea ce este real într-unul dintre universuri devine metaforă, alegorie, simbol și poveste în cealaltă.

Că sistemul de referință al cărții se adresează doar aparent copiilor o demonstrează dialogul pe care îl deschide cu texte și opere de artă dintre cele mai diverse, de la filosofi, gânditori și scriitori, la poeți și creatori de artă plastică, fără însă a ocoli literatura dedicată lui Peter Pan și zânei Clopoțica și basmele fraților Grimm. Unii filosofi și scriitori sunt citați direct, alții au prezențe ficționalizate (frații Grimm corespund fraților Gromm, ce se dedică folclorului omenologic, oamenii se nasc din râsul unei zâne), iar alte elemente sunt polemizate, precum arta contemporană la final.

Dialogul există nu numai între textul acesta și alte opere literare, artistice și filosofice, nu numai între cei doi poli ai universului ficțional creat, ci și între cuvântul scris și ilustrație, între diverse maniere de dispunere a textului în pagină, de a-l transmite cititorului (tehnica falsului colaj), între diverșii autori ficționali, între tehnici narative (evidențiere prin contrast, colajul) sau, la nivelul ilustrației, între autoarea reală și diferitele epoci ale istoriei artelor vizuale care au interesat-o de-a lungul timpului. În plus, se manifestă corespondență între a se încadra în obiceiuri și reguli general acceptate și a fi diferit, la un nivel mai profund al conținutului acestei cărți, dat fiind că autorii manuscrisului găsit subliniază aspectele neobișnuite ale oamenilor, atât de diferiți încât simpla lor existență este pusă sub semnul întrebării; pe de altă parte, cititorul află că tot ce cunoaște și crede că este de la sine înțeles poate să pară ciudat în ochii altcuiva.

Există de asemenea dialog între vârstele omului – Dorosheva invită lectorul să privească lumea și pe sine cu ochi de copil, nu în sensul naivității, ci în sensul de a fi sincer și de a pune întrebări, de a se debarasa de amănunte inutile pentru a vedea/accepta numai ce este semnificativ. Unul dintre elementele fundamentale pe care se bazează autoarea este felul celor mici de a înțelege lumea reală în comparație cu lumea poveștilor cu zâne. Așa cum afirmă pe site-ul propriu (https://www.svetadorosheva.com/about-me), pentru ei nu e nicio diferență, totul este la fel de plin de minunății, pentru că iau totul de-a gata. Că iese soarele după ploaie sau că broasca se transformă în prinț reprezintă același tip de metamorfoză care face lumea un loc atât de interesant.

Celălalt element fundamental pe care îl amintește Dorosheva este juxtapunerea – contrastul fiind însăși esența naturii umane, condiția armoniei acesteia.

Cartea din nufăr se înscrie într-o lungă tradiție, din care mai fac parte Călătoriile lui Guliver, Scrisorile persane sau, într-o epocă mai apropiată și un registru total diferit, Trilogia furnicilor lui Bernard Weber – privirea străinului asupra localnicilor, străinul care vine din altă țară, din altă specie sau chiar din altă realitate, străinul care observă ceea ce localnicii nu mai bagă de mult în seamă, care are ocazia și îndrăzneala nou-venitului de a pune sub semnul întrebării obiceiuri, ticuri, stereotipuri, moravuri împământenite, fără a i se putea reproșa nimic, dat fiind că nu cunoaște, deci nu respectă, normele și ierarhiile. La aceasta se adaugă motivul manuscrisului găsit, ce plasează responsabilitatea conținutului asupra unui autor necunoscut.

Deși aduce în discuție anumite contradicții ale naturii umane, cartea Svetlanei Dorosheva nu are intenție moralizatoare, ci doar malițioasă, de amuzament și de atragere a atenției. De conștientizare a cuvintelor pe care le rostim și a gesturilor pe care le facem, a deciziilor pe care le luăm, a lucrurilor pe care le credem a fi cele mai importante și care, de fapt, nu înseamnă nimic. De a sublinia că omul este subiectul celui mai interesant basm, al său.

Cartea din nufăr de Svetlana Dorosheva