Autobiografie și literaritate în „Scrisoare către tata” de Franz Kafka

Scrisoarea lui Kafka pentru tatăl său este relevantă pentru cititori nu numai din perspectivă biografică, ci și pentru că relevă germenii unei multitudini de elemente constitutive pentru opera sa literară. Citind scrisoarea unui fiu, ajuns la maturitate, către tatăl său, regăsim economia din spatele personajelor fiului (devenit scriitor), din spatele lumilor sale ficționale și ale aparatelor care le guvernează. Dintr-o identitate proprie în criză, Kafka ajunge să plaseze identitățile propriilor sale personaje în crize succesive, acestea ajungând să trăiască, la rândul lor, experiențe generative de o angoasă similară cu cea trăită de autor în copilărie.

Epistola este, în primul rând, un răspuns de o sinceritate viscerală la întrebarea tatălui: „Iubite tată, / M-ai întrebat odată, acum de curând, de ce susțin că mi-e frică de tine”[1]. Textul a fost dactilografiat în 45 de pagini, completate cu 2 pagini de mână, în toamna anului 1919. Franz Kafka avea 36 de ani, iar inițiativa scrisorii a fost declanșată de un scandal cu familia sa, în ceea ce privește intenția lui de a se căsători cu o fată pe care tatăl (Hermann) o dezagrea. Discursul trădează arhetipalul conflict dintre tată și fiu, atât de familiar majorității dintre noi, și reprezintă poate cea mai curajoasă și lucidă tentativă a lui Kafka de a-și înfrunta figura paternă. De-a lungul paginilor, scriitorul se psihanalizează atât pe el însuși, cât și pe tatăl său, într-o manieră care împletește înțelegerea și toleranța cu reproșul, vina cu iertarea.

Citind scrisoarea, este lesne de remarcat că personalitatea nocivă a tatălui a născut în fiu o serie de complexe, care s-au răsfrânt asupra vocației sale de scriitor mai târziu: complexul de inferioritate, de vinovăție, de autosabotaj, anxietate, o încredere de sine la pământ, până și ipohondrie („când era vorba să mă judec pe mine însumi și să mă apreciez valoric, depindeam în mult mai mare măsură de tine decât de orice altceva, de pildă, de vreun succes exterior”[2]). În lumina acestor aspecte, este mult mai ușor de înțeles cum, copleșit de îndoială de sine, Kafka și-a ars o mulțime de lucrări și, la finele vieții sale, și-a rugat bunul prieten, Max Brod, să îi ardă restul scrierilor. Dacă i-ar fi dat ascultare, astăzi nu am mai fi avut acces la operele sale, procesul autodistructiv al autorului fiind complet.

Lipsa de încredere în sine a lui Kafka este, în fapt, o simplă perpetuare și apropriere a perspectivei prin care fiul se simțea văzut de tată („în ochii lui, eu nu însemnam nimic”[3]). Trăind în preajma unei personalități puternice, dominante, tiranice chiar, tânărul Franz își raporta întreaga existență la cea a tatălui („tu erai pentru mine măsura tuturor lucrurilor”[4]). Complexul de inferioritate al fiului vine în contraponderea complexului de superioritate al tatălui („aveai o încredere nelimitată în părerile tale”[5]). De altfel, Franz copilul și-a plasat figura paternă pe un piedestal de sub umbra căreia a încercat să iasă toată viața, dar prea puțin a simțit că a reușit. Orice tentativă de exercitare a independenței era sugrumată, conștient sau inconștient, de tată („toate gândurile mele în aparență independente de tine erau de la început apăsate de judecata ta minimalizatoare”[6]).

Kafka rememorează dinamica și evenimentele care i-au marcat copilăria cu luciditatea omului ce întrezărește determinismul dintre experiențele fragede și constituția actuală a propriului caracter. Observăm cum se instaurează un raport de puteri, încă din primii ani, în care tatăl este factorul dominant, puternic, iar fiul este instanța dominată, percepută ca slabă prin comparație:

„Așa cum sunt, eu sunt […] produsul educației tale și al ascultării mele. […] Tu însă erai confruntat cu rezultatul acesta și totul ți se părea a fi «contra» ta, pe când, în realitate, era doar urmarea de la sine înțeleasă a forței tale și a slăbiciunii mele.”[7]

Relația tată – fiu a fost marcată de o neîncredere permanentă a tatălui în deciziile fiului. În fapt, aceasta venea dintr-o neîncredere paternă în oameni, în general, și o nădejde direcționată în mod exclusiv înspre propria persoană. De cealaltă parte, Franz nu punea la îndoială deciziile sau luările de poziție ale tatălui, nici chiar atunci când erau în detrimentul lui. Ca atare, fiul nu a găsit resursele interioare să se autosusțină, atâta timp cât nici propria figură paternă nu l-a susținut în vreun fel („Mi-am pierdut încrederea în propriile mele fapte”[8]).

În urma lecturii Scrisorii către tata, putem specula că portretul tatălui din conștiința kafkiană a fost cel care a determinat construcția sistemului ce guvernează existența personajelor sale literare. Hermann și-a terorizat fiul, așa că mașinăria socială din universul ficțional kafkian își terorizează, la rândul ei, indivizii („Acolo unde trăiam eu eram respins, condamnat, reprimat”[9]). Într-o anumită măsură, tatăl era văzut tot ca un fel de mașinărie față de care tânărului Franz îi era imposibil să se adecveze („[Lumea] în care trăiam eu, sclavul, supus unor legi care fuseseră inventate numai pentru mine și pe care de altfel – nu știam de ce – nu puteam niciodată să le respect”[10]). Lipsit de afecte constructive, de umanitate, de căldură părintească, Hermann își supunea copiii unor reguli în fața cărora el însuși se sustrăgea. Dacă o anumită conduită le era impusă, tatăl nu trebuia să o respecte la rândul lui („La masă toată lumea trebuia să se ocupe doar de mâncare, tu însă îți curățai și îți tăiai unghiile, ascuțeai creioane, îți curățai urechile cu scobitori”[11]).

Hermann impunea un sistem de trai care îl respingea pe Franz, în același mod în care convențiile mașinăriei sociale în care sunt aruncate personajelele eludează („În scrisul meu era vorba despre tine”[12]). Într-o manieră sau alta, și Joseph K. (Procesul), și Gregor Samsa (Metamorfoza), și Karl Roßmann (Amerika) sunt expulzați din mediul de care încearcă să aparțină. Joseph K. este eternul condamnat fără vină, amintind de complexul de vinovăție al autorului, în relație cu tatăl său. Protagonistul Procesului nici măcar nu are acces la instanța care îl condamnă sau la motivul de care este acuzat. În momentul în care încearcă să găsească informații despre culpa sa, ușile i se închid în față, oamenii îi întorc spatele și este scos din clădire. Felul în care Gregor Samsa este văzut de către familia sa, odată metamorfozat în gândac, aduce în mod vădit cu felul în care Kafka fiul se simțea în ochii tatălui. Karl Roßmann se confruntă cu o perpetuă inadecvare la așteptările unchiului său, găsindu-se vinovat chiar și atunci când cerințele nu i-au fost comunicate decât post factum. Unchiul taie conexiunile cu nepotul său cu aceeași răceală pe care Franz o resimțise din partea propriului tată. De altfel, până și felul în care Franz se autoportretizează amintește de protagoniștii săi („Eu, slăbănog, numai piele și os, firav; tu, puternic, mare, corpolent”[13] – antiteza în raport cu tatăl este vădită).

Kafka aduce în discuție și profesia sa de funcționar. Din perspectiva fiului, această postură profesională se numără printre efectele educației sale parentale. Tatăl i-a sugrumat ambiția și voința de putere prin lipsa de susținere, prin frecventele practici umilitoare, chiar și prin încrederea de neegalat în sine, ce nu lăsa loc altora. Astfel, absolvent de Drept, Franz s-a plafonat în munca de birou, pe care a ajuns să o surprindă în toate subterfugiile ei, cu o semnătură originală, astăzi recunoscută mondial. Funcționarii săi amintesc de funcționarii scriitorilor ruși (cum ar fi cel din Mantaua lui Gogol sau cel din Ouăle fatale de Bulgakov). Protagoniștii lui Kafka, de o poziție socială măruntă, s-ar încadra ușor în tipologia tipic est-europeană, de factură rusească, a omului neînsemnat. Biografia sa îl apropie de un alt prozator absurdist, autohton nouă, Demetru Dem. Demetrescu-Buzău. Cunoscut sub pseudonimul Urmuz, acesta a lucrat, la rândul lui, ca grefier la Înalta Curte de Casație și Justiție, nu din vocație, ci din necesitate.

Un alt aspect al copilăriei lui, care transpare ulterior în proza sa, este experiența de martor în fața abuzurilor pe care Hermann le făcea asupra angajaților săi. Proprietar de prăvălie, el își trata lucrătorii cu un dispreț vădit, căutând să îi umilească și să îi persecute cu orice pretext. În fața unor astfel de abuzuri, Franz se identifică cu umilința angajaților și caută să o amelioreze, cerându-și frecvent scuze în numele tatălui și încercând să îi împace (adesea, spre nedumerirea lor): „Și dacă eu, o persoană cu totul lipsită de importanță, le-aș fi lins lor picioarele, asta tot n-ar fi însemnat o compensație pentru felul în care tu, stăpânul, îi tiranizai”[14]. Din postura de martor, tânărul fiu dezvoltă empatie față de oamenii abuzați, ajungând să reprezinte ulterior, în proza sa, personaje ce se încadrează în astfel de tipologii. Dacă Joseph K. este victima abuzurilor unui sistem judiciar desemantizat de propriile-i protocoale, Karl Roßmann este aruncat într-o societate a căror reguli nu le cunoaște și care nu dorește să-l asimileze, Gregor Samsa este personajul kafkian care stârnește cea mai puternică empatie în cititor. El nu și-a ales condiția de gândac, însă transfigurarea îi va releva cât de utilitarist îl percepe propria familie, și cât de pregătită este să-l pedepsească și să-l expulzese, odată ce nu le mai poate satisface necesitățile (la fel cum un angajator abuziv, ca Hermann, ar fi făcut cu lucrătorii săi).

În ceea ce privește raportul lui Kafka cu ideea de căsătorie, aversiunea față de această instituție naște din experiența vieții de familie sub guvernarea tatălui („am pierdut sentimentul vieții de familie”[15]). Într-o anumită măsură, Franz și-a dorit căsătoria, ca dovadă ultimă a desprinderii sale ireversibile de sub tutela parentală. Ar fi devenit egalul tatălui, prin reușita de a întemeia o familie, una din marile „reușite” ale lui Hermann. Pe de altă parte, ar fi însemnat să cedeze doleanțelor paterne în ceea ce privește cum să-și construiască existența. Între Franz și căsătorie s-a creat o legătură care atrăgea polii în aceeași măsură în care îi respingea:

„În tentativele mele de căsătorie se strânseseră, pe de o parte, toate forțele pozitive care-mi mai stăteau la dispoziție, iar pe de altă parte aici s-au concentrat cu furie toate forțele negative pe care ți le-am descris drept rezultate parțiale ale metodelor tale de educație, adică slăbiciunea, lipsa de încredere în mine însumi, conștiința vinovăției, și au format, în adevăratul sens al cuvântului, un cordon între mine și însurătoare.”[16]

Concluzia la care Franz a ajuns era că, în definitiv, el este incapabil să se însoare. Această incapacitate nu este, însă, determinată exclusiv de experiența familială anterioară, ci și de vocația creatoare aleasă. Gândul că mariajul ar fi putut să constituie, sub orice formă, un impediment în calea principalei preocupări de care se agăța, scrisul, îl paraliza („din clipa în care mă hotărăsc să mă căsătoresc, nu mai pot dormi, capul îmi arde zi și noapte, pentru mine nu mai e viață, mă târăsc, clătinându-mă pe picioare, de colo-colo, pradă deznădejdii”[17]). Experiența kafkiană premergătoare angajamentului marital amintește de piesa de teatru gogoliană intitulată Căsătoria, în care protagonistul trăiește un puternic conflict interior generat de lupta dintre dorința de căsătorie și aversiunea față de aceasta, ridicată la rangul de frică patologică. Abandonul protagonistului gogolian, cu o noapte înainte de cununie, este reluat în viața concretă de Kafka în repetate rânduri.

Decizia consecventă de a abandona ideea căsătoriei nu este asumată de Kafka cu seninătate, din păcate. Ea aduce regrete, generează sentimente de vinovăție în raport cu femeile părăsite, naște „în sine apăsarea generală a fricii, a slăbiciunii, a disprețului față de mine însumi”[18]. Concluzia la care Franz ajunge este că pentru el, căsătoria era exclusă, „tocmai prin faptul că ea este de domeniul tău [al tatălui]exclusiv”[19]. Izolarea la care se va supune pe parcursul vieții este tot produsul unui complex de inferioritate în raport cu tatăl, după cum vedem („Obstacolul cel mai important însă în calea căsătoriei este convingerea, de acum cu neputință de dezrădăcinat, că pentru întreținerea unei familii, și mai ales pentru îndrumarea ei, sunt necesare, la modul absolut, calitățile pe care ți le-am recunoscut ție”[20]). Nu în cele din urmă, experiențele amoroase din viața lui Kafka (sau mai degrabă absența ori disfuncția lor, sugrumarea lor în etape incipiente) se reflectă în proza autorului. În aceste lumi ficționale ostile față de protagoniști, nu există iubire propriu-zisă: ea este substituită prin erotism.

Kafka nu a găsit în el tăria de a îi înmâna tatălui scrisoarea în mod nemijlocit. Atunci când era mic, nu avea nici măcar curajul de a-și întreba tatăl, care stătea lângă el la masă, cum i-a mers ziua, ci prefera să se întoarcă spre mama și s-o întrebe pe ea („Cum i-a mers tatălui ziua?”[21]).Ani mai târziu, face esențialmente același lucru, odată ce redactează scrisoarea și i-o dă mamei, în speranța că i-o va transmitelui („Mama juca fără să-și dea seama rolul hăitașului într-o vânătoare”; „mama mă apăra de tine”[22]). Practica din copilărie, la care Franz recurge acum, este întâmpinată cu același gen de reacție din partea mamei: protectoare. Ea nu îi va transmite niciodată scrisoarea tatălui, preferând să i-o returneze peste câteva zile fiului, „cu câteva cuvinte liniștitoare” (după cum relateaxă Brod[23]).

Scrisoarea către tata a fost primită cu entuziasm de cititori și mai ales de critici, care au văzut în ea, dincolo de conținutul biografic, valențe de-a dreptul literare. Într-adevăr, literaritatea transpare în această epistolă de natură confesivă, dar nu neapărat din intenția autorului în acest sens, cât din faptul că înseși personajele sale vor fi construite pe fondul propriei existențe. Într-un anumit sens, nu literarultranspare prin scrisoarea adresată tatălui, ci biografia lui Franz este cea care se citește printre rândurile operelor sale ficționale. Prototipul din spatele protagoniștilor săi îl regăsim în persoana autorului. Valențele distructive, absurde și tiranice ale sistemului social în care ei sunt plasați se pot identifica în personalitatea lui Hermann și în sistemul pe care acesta l-a impus copiilor săi. O anumită latură a personajelor, generată de persecuția prin care trec, naște din abuzurile prin care treceau, la rândul lor, angajații de la prăvălie ai tatălui. Relația ingrată pe care Kafka o are cu instituția căsătoriei se traduce prin absența dimensiunii amoroase în prozele sale (care este, în cel mai bun caz, substituită cu erotism). Nu în cele din urmă, personajele kafkiene trec prin intense crize identitare, atât de familiare autorului. Rămâne greu de negociat în ce măsură produsul final al identității lui Franz Kafka este suma determinărilor de factură paternă, și în ce măsură artistul reușește să se desprindă de ele, construind o identitate autonomă, independentă, intrinsecă.

Scrisoare către tata de Franz Kafka