Arta în șase emoții. O analiză

Constantino DʼOrazio este critic de artă, autor de articole și cărți în domeniul artei. De asemenea, este cunoscut și pentru participările sale la emisiuni radio și de televiziune pe teme dedicate artei vechi și contemporane. În 2024 a publicat lucrarea Lʼarte in sei emozioni, tradusă în limba română de Mircea Vasilescu, cu titlul Arta în șase emoții, la Editura Baroque Books & Arts.

Cartea este structurată în șase mari părți, fiecare fiind dedicată câte unei emoții pe care autorul le găsește esențiale în domeniul artei din toate timpurile: dorința, delirul, bucuria, chinul, uimirea și îndoiala. Pentru fiecare emoție, Constantino DʼOrazio analizează picturi sau sculpturi care se încadrează în spectrul ales, pornind de la o analiză generală la una de detaliu. Volumul, dincolo de conținutul propriu-zis, beneficiază și de o grafică excepțională, iar în cuprinsul său, cititorii pot admira imagini ale operelor de artă puse sub lupă de autor. Astfel, experiența lecturii se transformă într-o imaginară vizită la cele mai mari muzee de artă ale lumii. Cele șase capitole sunt însoțite de o introducere esențială în această istorie a artei, Arta, emoțiile noi, dar și de o postfață care realizează o legătură între secolele de artă ale omenirii și noi, cei de azi, Fața întunecată a emoțiilor azi. La final, cartea are și o bibliografie vastă, care cuprinde atât operele clasice din care autorul a preluat fragmente, cât și recomandări de lectură pentru cei interesați să aprofundeze temele tratate în cartea de față.

Prima dintre emoțiile analizate este dorința, prezentă în opere de artă încă de la apariția lor, iar autorul aduce în centrul atenției un personaj clasic al Antichității, pe poeta Sappho, care, căzută pradă unei dorințe neînfrânate, ajunge să se sinucidă. Ceea ce dovedește că dorința, sub complexele sale forme, poate duce la gesturi extreme. Sentimentele puternice ale acesteia erau exprimate în versuri, dar manifestări profunde ale dorinței se regăsesc și în artă, iar printre exemplele date de autor este sculptura „Eros și Psyche”, o reproducere de secolul I d.Hr. după originalul grec din secolul II î.Hr., care se găsește la Museipr Capitolini din Roma. O reprezentare armonioasă a corpurilor omenești, a gesturilor realizate din ordinul unei dorințe de neoprit. Cele două personaje reprezentate își au rădăcinile în frumoasele legende grecești. În Evul Mediu, reprezentarea dorinței capătă noi forme sub directivele autoritare ale viziunii bisericești. Se conturează dihotomia iubire sacră – iubire carnală, iar nudurile încep să se rărească sau chiar să dispară. Astfel, din secolele XV-XVI, reprezentarea acestei emoții se face sub toate formele și chipurile sale: dorința carnală încorsetată de erotismul de tip antic sau dorința spirituală, o înălțare pe cele mai înalte culmi a sufletului.

De-a lungul secolelor, dorința a fost evocată și aproape niciodată consumată, a fost motiv pentru mari porniri sufletești și dezamăgiri crunte; în schimb, în secolul al XIX-lea artiștii calcă din nou dincolo de pragul pudorii și apropie buzele îndrăgostiților în calde îmbrățișări. Există săruturi emblematice care ne permit să explorăm mai profund reprezentarea dorinței în acel interval revoluționar care a fost trecerea între secolul al XIX-lea și XX.

O altă emoție puternică în artă este delirul, iar unul dintre cele mai puternice modele de reprezentare artistică a delirului este „Schimbarea la față” a lui Rafael Sanzio, realizată la comanda nepotului lui Lorenzo Magnificul, Giulio deʼ Medici. Episodul biblic surprins este extrem de complex, ceea ce îi provoacă lui Sanzio episoade de angoasă. După patru ani de la primirea comenzii, pictura mai avea nevoie de câteva retușuri pe care pictorul nu le mai putea trasa confruntându-se cu o degradare rapidă a stării sale de sănătate. Rafael Sanzio a murit în plin delir cu opera sa la cap. Delirul încă este asociat în secolul al XVI-lea cu nevoia exorcizării, fapt evidențiat de numeroasele reproduceri artistice ale vremii. Chipurile chinuite, încordarea corpurilor și a musculaturii trădează o ieșire din tipar și nevoia unei salvări de ordin divin. Conform mentalității medievale, cele care erau mai predispuse la astfel de episoade psihotice erau femeile. Matthias Grünewald a pictat între 1512-1516 „Crucificarea”, în care o surprinde pe Maria Magdalena în plin delir la picioarele lui Hristos. Delirul poate fi și exclusiv o problemă socială în această perioadă, fapt evidențiat și de „Corabia nebunilor”, marea operă a lui Hieronymus Bosch, care este o evidentă alegorie a viciilor care duc ființa umană la pierzanie. Această reprezentare surprinde, de fapt, și raportarea la nebunie în epocă. Nebunii erau lăsați în voia sorții, abandonați și se puteau salva doar dacă alături de ei era o forță divină. Însă una dintre cele mai grave conturări ale delirului este „Meduza” lui Caravaggio, 1598, unde

în acest foarte original tablou nu povestește mitul, ci doar îi reprezintă momentul emoțional de vârf, singurul care merită să fie amintit și retrăit prin intermediul operei sale.

Bucuria este una dintre cele mai profunde și căutate emoții din artă. În reprezentările artistice seculare, dar mai ales cele medievale, bucuria este asociată cu chipul copilului. Copilul este întruchiparea lipsei de griji și chipul său angelic este capabil să redea un sentiment puternic cum este bucuria. În multe picturi medievale, copiii și îngerii se confundă și devin reprezentări similare. În „Madonna del roseto”, atribuit lui Michelino da Besozzo, este evidențiat clar contrastul dintre chipurile adulților – preocupate, triste – și cel al pruncului, caracterizat prin inocență, gingășie. În același timp, însă, „Portret de copil cu desen”, Giovanni Francesco Caroto, surprinde o altă perspectivă asupra bucuriei copilăriei. Copilul cu părul roșu este un chip enigmatic, iar în perioada respectivă, cine are părul roșcat este victima exceselor de umori, predispus la râsul isteric, purtător al unei veselii anormale și periculoase. Bucuria este surprinsă și pe chipurile adulților în pictura de secol al XIX-lea. Pierre-Auguste Renoir, în „Bal de la Galette”, urmărește chipurile de pe colina Montmartre, de la Moulin de la Galette și le reprezintă, construind un grup de personaje perfect, și totuși aparent spontan.

Chinul, uimirea, îndoiala sunt alte trei emoții puternice omniprezente în artă. Chinul capătă două chipuri aproape distincte: cel public, prezent mai ales în pictura religioasă, și cel personal, drama fiecărui individ în parte. Până târziu în Evul Mediu, flagelarea era o modalitate de căință. Mai mult, se organizau flagelări colective, în interiorul bisericilor. Chinul la care se supuneau oamenii era asociat cu iertarea. În secolul al XIX-lea, mult mai evident devine chinul personal, iar reprezentativă este „Amintirea unei dureri”, Giuseppe Pellizza da Volpedo, în care se regăsește o femeie în plină suferință existențială, fapt trădat de chip și slăbiciunea corpului, o reflectare a suferinței pictorului însuși care își pierduse una dintre surori. Uimirea este una dintre cele mai importante capacități ale rațiunii umane. În artă, uimirea este regăsită în mai multe opere cu subiect religios, printre care „Incredulitatea Sfântului Toma” (Caravaggio), „Cina cea de taină” (Leonardo da Vinci) și „Bunavestire” (Lorenzo Lotto), care surprind secvențe esențiale ale creștinismului.

Îndoiala își face loc mai ales în arta modernă și contemporană. Asociată scepticismului, îndoiala depășește barierele uimirii și începe să pună sub semnul întrebării canonul. De la „Trădarea imaginilor” a lui René Magritte („Ceci nʼest pas une pipe…”) până la arta Marinei Abramović, care evidențiază chinurile suportate de o națiune întreagă în secolul XX, transpunându-le, într-o altă manieră, asupra propriei persoane, arta începe să capete noi chipuri.

Dacă până în anii ʼ50 ai secolului XX arta a avut întotdeauna de-a face cu reprezentarea – figurativă sau abstractă, dar în orice caz un conținut manifestat prin medierea unui obiect -, mai târziu opera de artă a fost înlocuită chiar de o simplă acțiune sau de un gând, care nu totdeauna au nevoie de o concretizare pentru a ajunge la public.

Volumul Arta în șase emoții de Constantino DʼOrazio propune o perspectivă originală asupra istoriei artei, analizând marile opere ale umanității prin prisma emoțiilor fundamentale care le-au inspirat. Dorința, delirul, bucuria, chinul, uimirea și îndoiala devin repere esențiale pentru înțelegerea evoluției expresiei artistice de-a lungul secolelor, demonstrând că arta nu este doar o reflectare a realității, ci și o oglindă a universului interior al omului.

Arta în șase emoții de Constantino DʼOrazio