Andrea Bajani, Aniversarea

Publicat în anul 2026, la Humanitas Fiction, în Colecția Raftul Denisei – traducere din limba italiană și note de Smaranda Bratu Elian – romanul Aniversarea de Andrea Bajani a obținut Premiul Strega pe anul 2025. Paginile sale cuprind o poveste despre familie și violență și, mai ales, despre luptele dintre părinți și copii, dezlănțuite de percepțiile deformate ale celor dintâi în legătură cu iubirea pe care le-o datorează ceilalți.

Rândurile care compun această carte greu de asimilat sunt scrise pentru a marca o dublă aniversare pentru povestitorul protagonist. Pe de o parte, a șaizeci și cincea aniversare a tatălui său, ocazie cu care prezența fiului este solicitată, indiferent de dureroasa realitate pe care acesta o trăiește:

„Ultima dată i-am auzit glasul la moartea aceleia care pe atunci era una dintre ființele cele mai apropiate mie.

(…) La telefon, mama, după ce tăcuse câtă vreme îi povestisem prin ce treceam în acele zile, mi-a cerut să merg la ei ca să sărbătorim a șaizeci și cincea aniversare a tatei. Nu sunt sigur că reușise să asculte cu adevărat ce îi povesteam eu, despre agonia aceea pe un pat de spital, despre metastazele care o făceau să plângă de durere pe prietena mea. Cred că n-a ascultat nici un cuvânt de-al meu, și nu doar pentru că ținea să-mi ceară să vin la ei, ci pentru că, renunțând de mult timp la viață, moartea nu mai avea, nici ea, vreo culoare. A repetat că tata ținea mult, că s-ar fi bucurat” (p. 144).

Pe de altă parte, aniversarea eliberării din universul concentraționar al familiei, creat de tată și susținut de neputința mamei de a fi prezentă și de a se împotrivi:

„Din ziua aceea de decembrie au trecut zece ani. Scriu acum, la o lună de la această stranie aniversare, în care, laolaltă cu dezmembrarea unei întregi familii – care nu prea e de sărbătorit – sărbătoresc eliberarea mea” (p. 146).

Protagonistul rememorează și analizează pentru a explica nu neapărat mecanismele motivaționale și actanțiale ale tatălui, cât mai degrabă pentru a-și găsi mama în tot peisajul acesta al mediului domestic toxic. Mama efectiv nu este prezentă decât mecanic, este mai puțin decât nimic, trăind fără a lăsa vreo urmă în memoria celor de față, a fiului, mai ales. Dacă la început, actul de a deveni absentă pare a fi fost conștient, îndeplinit în scopul supraviețuirii în siguranță, cu timpul, mecanicitatea reacțiilor s-a transformat într-o a doua natură, ce a urmat celei originare, demult dispărută. Că așa este o dovedesc cele două acte de curaj ale mamei, cele două prilejuri ale ei de materializare, de ființare independentă: prietenia pe care o leagă cu altă mamă și slujba pe care o solicită și pe care o primește la magazin. Până la urmă, din acestea nu mai rămâne decât un vid, iar mama nu face decât să repete ceea ce soțul îi spune, fiindcă din ea nu a mai rămas decât un rol:

„Fapt este că, în acea ultimă vizită în casa părinților mei, oricare va fi fost reacția mea – oficială, provocatoare, poate chiar agresivă – totul avea să rămână în limitele unui scenariu mereu același. Orice, chiar și o ceartă care ar fi degenerat în violență fizică, ar fi fost o a mia repetare. Nu exista altă opțiune decât repetarea continuă, mecanică, a acelorași roluri. Călăul, victima, fiul laș care încearcă să medieze. Și fiica antagonistă, dacă ar fi fost de față” (p. 136).

Naratorul nu pune la îndoială tiparul disfuncționalității familiale, determinată de narcisismul tatălui – ale cărui rădăcini sunt destul de ușor de decelat în copilăria petrecută alături de o mamă ce-și revarsă complexele asupra fiului. Așa cum rezumă la un moment dat, dinamica acestui cuplu este simplu de observat:

„Pe scurt, tata, pentru a se simți iubit, avea nevoie să inspire frică, deși instinctiv știa că nici o spaimă n-ar fi fost de ajuns ca să-l facă iubit pe cât voia el și că, dimpotrivă, va provoca numai teamă, nesinceritate și, la urma urmei, absența iubirii. Pe mama o alesese fiindcă i se părea perfectă: văzând-o că sosește la întâlnire cu un ceas deșteptător în mână, ca să nu aibă parte de reproșurile sau de furia lui, trebuie să fi fost, îmi imaginez, confirmarea originară că lucrurile aveau să funcționeze” (p. 100).

Discreția înnăscută a mamei se transformă însă în timiditate la presiunea soțului, iar mai târziu, ea înțelege instinctiv că salvarea și supraviețuirea nu sunt posibile decât dacă dispare din sine însăși, într-o zonă în care nu există nici voință, nici sentimente și, prin urmare, nici iubirea pe care o caută bărbatul, ducând, așadar, la înăsprirea regimului opresiv pe care acesta i-l impune:

„Tata a făcut praf și pulbere orice relație, fie ea de familie sau nu. A transformat viața soției lui într-un pustiu fără viață la orizont. Numai că ea era singura în stare să-l locuiască, să ființeze în acel pustiu, singura care exprimase o renunțare atât de totală, atât de definitivă, la orice” (p. 100).

În consecință, descriind universul familial, naratorul trasează drumul de la aneantizarea mamei până la propria salvare. Nu sunt omise manipulările, violențele, abuzurile, reacțiile copiilor la diferite vârste, istoriile personale ale părinților, încercările de desprindere ale fiului, care crede că are un rol esențial de pacificator, revolta deschisă a fiicei, care se vede singură în această luptă, abandonată de fratele ei. Episoadele de violență fizică sunt rare, este subliniat în carte, și mama pare a fi învingătorul moral al acestora. În schimb, manifestările verbale sunt uluitoare.

„Era cu adevărat ceva de spus? – chiar dacă fiecare cuvânt al meu se izbea de furia lui verbală, el strigând doar: „Culcat, câine! Nu lătra!” În culmea apelului, a început să imite în receptor lătratul unui câine, drept comentariu la fiecare cuvânt rostit de mine. „Ham-ham! Taci, câine, nu lătra! Ham-ham!” Și după ce a urlat, ca ieșit din minți, „Eu te-am făcut, eu te omor!”, a izbucnit într-un plâns nesfârșit, dinaintea căruia eu tăceam, tăcea iarna, tăcea zăpada” (p. 106-107).

Povestitorul pune mai întâi geografia între el și familie, așa cum singur se exprimă, apoi, când reacțiile fizice la atmosfera violentă devin prea puternice, când el este deja adult la o anumită vârstă și când, mai ales, se convinge că din mama lui nu a mai rămas decât o cochilie goală, se desprinde definitiv de ei.

Ideea din fundal este aceea că familii precum a protagonistului nu sunt rare, dimpotrivă, și că aparențele păstrate din frică sau din lipsa de cunoaștere a unei alternative nu ne permit să ne dăm seama, în cotidianul nostru autocentrat, câtă lume are nevoie de ajutor. De aceea cartea aceasta mi se pare atât de greu de citit și de asimilat – acest univers casnic în particular nu constituie o excepție, ci este, de fapt, prin frecvență, regula.

Protagonistul dezvăluie că rândurile pe care le scrie vor alcătui un roman, dat fiind că episoadele pe care le rememorează și din care mama lui lipsește – nu fizic – nu pot fi reconstituite decât ficțional.

Enunțurile aparent neutre, scrise cu detașare și cu obiectivitatea unei analize clinice, redau cu atât mai mult tensiunea pe care o trăiesc membrii acestei familii, supuse abuzurilor narcisiste ale tatălui dominator.

„Erau unele zile, de când îmi promisesem ruptura, când nu puteam dormi, tremuram în pat pradă unui soi de panică continuă. Inelele lanțului acelei boli psihice care ținea unit nucleul nostru familial mă făceau încă să sângerez” (p. 147).

Stilul acesta este, de altfel, unul dintre marile merite ale cărții, fiindcă provoacă, o dată în plus, un șoc cititorului, în raport cu faptele expuse, și accentuează, pe de altă parte, faptul că frecvența cu care se întâmplă episoadele de violență domestică de toate felurile desensibilizează și induce ideea de banalitate a acestora.

Aniversarea de Andrea Bajani