Domnule Vlad Zografi, vă mulțumesc că ați acceptat să îmi acordați acest interviu. În primul rând, aș vrea să vă felicit pentru toată activitatea, sunteți una dintre cele mai complexe personalități culturale ale momentului în România. Sunteți dramaturg, prozator, publicist, traducător, dar, în acest interviu, aș vrea să vorbim în primul rând despre activitatea dumneavoastră de coordonator al colecției de știință de la editura Humanitas.
Rentează o colecție de știință în România? Există un public stabil și consistent pentru acest tip de cărți?
Dacă un editor din România ar urmări strict rentabilitatea, n-ar publica niciodată cărți de știință cât de cât serioase, eventual s-ar rezuma la lucrări foarte accesibile despre subiecte în jurul cărora s-a creat agitație jurnalistică. La noi există, ce-i drept, un public relativ stabil interesat de știință, dar nu e atât de numeros încât publicarea unei cărți de știință valoroase să fie un succes garantat. Publicul larg, din păcate, nu e prea bine informat, în presă apar puține articole despre știință – și de regulă sunt la un nivel deplorabil: traduceri ale unor articole străine făcute de oameni care nu știu engleză, nu știu română și habar n-au de știință; pline de gafe ridicole, nimic explicat, cuvinte aruncate fără noimă pentru a-l da gata pe bietul cititor. Nu prea avem jurnalism științific – o excepție remarcabilă sunt emisiunile radio ale Corinei Negrea. Or, publicarea cărților serioase ar trebui să fie sprijinită de un bun jurnalism. Ceea ce, de altfel, e valabil și pentru științele umaniste, și pentru literatură. Cum presa tradițională, fie ea și online, e în mare suferință, rolul ei a fost luat de bloguri sau platforme, unele excelente, dar, apelând fără discernământ la internet, cititorul poate cădea ușor victimă surselor dubioase. Alegeți o temă oarecare, dați search pe Google și primele articole care apar sunt adesea inepte – sunt cele mai „populare”.
Cum selectați titlurile pe care le alegeți pentru a fi traduse?
Întâi de toate aleg acele teme relevante pentru stadiul actual al cunoașterii. Apoi aleg acei autori care au avut contribuții importante în domeniul lor. În primă instanță ești tentat să spui că riști să publici cărți mai puțin accesibile, dar nu-i așa. În general, dacă ajungi la mare altitudine vezi mai clar domeniul, și atunci explici mai clar, deosebești esențialul de neesențial, nu aglomerezi datele în stil jurnalistic-senzaționalist pentru a-ți impresiona cititorii. Printre personalitățile științifice pe care le-am publicat la Humanitas se numără Steven Weinberg, Stephen Hawking, Richard Feynman, Carlo Rovelli, Max Tegmark, Ian Stewart, Cédric Villani, Olivers Sacks, Antonio Damasio, Edward O. Wilson, Richard Dawkins, Frans de Waal, Konrad Lorenz. Leonard Susskind, unul dintre marii fizicieni ai zilelor noastre, spune că a scris Peisajului cosmic pentru a-și lămuri propriile gânduri, iar asta cred că e valabil pentru mulți dintre cei pomeniți mai sus.
Un alt criteriu este deci cel al clarității. Există autori specializați în prezentarea științei (mă feresc să spun popularizare), care au trecut prin studii serioase, au în spate cariere academice și au darul de a explica, de a povesti pasionant, aflându-se la un nivel înalt de competență. E cazul lui Simon Singh, al lui Jim Baggott sau al lui John Hands (toți trei englezi, la englezi există o bună tradiție în sensul ăsta). Ei sunt autorii unor lucrări de sinteză, de mare anvergură, la care oamenii de știință concentrați asupra cercetărilor curente nu s-ar încumeta.
Am publicat, de asemenea, cărți clasice ale marilor savanți din trecut – Einstein, Heisenberg, Bohr –, cărți-document prin care intri în laboratorul gândurilor lor. În plus, în ciuda a ceea ce suntem tentați să credem, multe dintre problemele de care s-au ciocnit ei rămân actuale.
Există și o categorie de cărți care mi se par binevenite, mai ales la noi, mai ales acum: cărțile-vaccin, cărțile care denunță pseudoștiința, te ajută să separi cunoașterea reală de aberație. De aceea i-am publicat pe Robert Park (Știința voodoo), Georges Charpak (Lecții de vrăjitorie) și Michael Shermer (De ce cred oamenii în bazaconii). Iar acum am publicat cartea unui autor român, Alex Doppelgänger, Pământul este plat!. Și, pentru că l-am pomenit, mă bucur să avem în serie autori români. Este cazul lui Cristian Presură – Fizica povestită a fost un mare succes. Vom publica de asemenea Fizica vieții de Adrian Bejan, un cercetător cu o frumoasă carieră în America.
Una peste alta, criteriul suprem e valoarea intrinsecă. Am conștiința împăcată: cu nici una dintre cărțile din seria de știință de la Humanitas nu ne-am păcălit cititorii – și cred că publicul a perceput asta.
La cel mai recent târg Gaudeamus, a apărut cel puțin un titlu complex și voluminos. Mă refer, desigur, la Cosmosapiens, cartea lui John Hands, care spune o istorie critică și exhaustivă a principalelor teorii fizice și biologice ale momentului. Nu este riscantă apariția unui astfel de volum din punct de vedere al rentabilității editoriale?
Orice carte de știință pe care o publicăm e un pariu. În principiu, cu cât cartea e mai voluminoasă (adică presupune costuri mai mari), cu atât riscul financiar e mai mare. Ca să eviți riscurile, ar trebui să scoți numai acele cărți despre care vorbeam în răspunsul la prima dumneavoastră întrebare – și te-ai cantona într-o situație confortabilă. Dar atunci ai rata esențialul, n-ai mai avea o veritabilă serie de știință, care să ofere cititorului o imagine cuprinzătoare, fidelă și pregnantă asupra stadiului actual al cunoașterii. Când am ales să publicăm Cosmosapiens, hotărâtoare au fost valoarea în sine a cărții și caracterul ei inedit – așa ceva nu s-a mai scris, e un tur de forță. O carte care n-ar trebui să lipsească din biblioteca oricui vrea să afle ce știm despre apariția universului, a vieții și a omului.
Pe de altă parte, în seria de știință funcționează un fel de principiu al vaselor comunicante. Mi s-a întâmplat să traduc Big bang a lui Simon Singh. Și am constatat că imensa majoritate a cărților trecute la bibliografie fuseseră deja publicate în seria noastră. Cu alte cuvinte, seria e articulată după un plan coerent, bine conceput, cărțile comunică între ele, trimit unele la altele, se explică, se completează reciproc, nu sunt aruncate pe piață la întâmplare doar pentru a da lovitura cu un titlu, două. Un exemplu: am publicat o carte a lui Brian Greene despre teoria corzilor, dar și o carte a lui Rovelli despre o teorie complementară, gravitația cuantică cu bucle. L-am publicat pe Damasio, dar și pe Sacks, l-am publicat pe Dawkins, dar și pe Mayr. Or, cu Cosmosapiens, avem o carte care se leagă de toate cărțile publicate până acum în seria de știință. Cosmosapiens intră perfect în tabloul coerent al seriei. Iar coerența de ansamblu a seriei cred că diminuează riscurile financiare.
Ce ați spune potențialului cumpărător pentru a-l convinge să cumpere această carte?
Trei lucruri mi se par semnificative la Cosmosapiens. Întâi, e o panoramă aproape exhaustivă a cunoașterii în fizică, biologie și antropologie, care nu se limitează la niște trăsături generale, ci intră în subtilitățile teoriilor. Și e o panoramă unitară, nu sunt date culese de ici, de colo și îngrămădite laolaltă. Asumându-și misiunea de a intra în amănunte, Hands reușește să explice clar lucrurile, iar rezultatul e un tablou copleșitor prin măreție și finețea detaliului.
Apoi, și poate încă mai interesant, Cosmosapiens ne spune cea mai realistă poveste a științei din câte am întâlnit. De regulă, avem impresia că avansul științei e un marș triumfal, se înaintează liniar din succes în succes și urmează să descoperim lucrurile pe care ne așteptăm să le descoperim. Or, nu e deloc așa. De pildă, o echipă de savanți maghiari se pare că a pus în evidență existența unei a cincea forțe fundamentale din natură. Asta ar da peste cap toate încercările actuale de unificare a interacțiunilor. Poate că ne aflăm într-un moment asemănător celui de la sfârșitul secolului XIX, când tânărul Max Planck era sfătuit să nu studieze fizica, pentru că în fizică totul era lămurit, mai rămâneau de determinat doar câțiva parametri. Numai că Planck a descoperit existența cuantelor și a aruncat totul în aer. Cunoașterea evoluează, cum spune Kuhn, prin revoluții care schimbă radical paradigma, iar morala e să nu ne încredem prea tare în predicțiile care se fac la un moment dat. Marea virtute a cărții lui Hands e că prezintă un spectru foarte larg de teorii, de căi posibile, unele pe care nimeni n-ar paria acum, și prezintă cu spirit critic punctele delicate ale teoriilor acceptate în prezent, dar și punctele delicate ale alternativelor. E un tablou atât de complex pentru că în realitate evoluția științei nu-i deloc simplă, nu se supune exigențelor literare ale unui roman cu intrigă liniară.
În fine, cartea vorbește deschis și tranșant despre limitele științei. Despre limitele domeniului (ce are rost să supunem examenului științific) și despre limitele în cadrul științei (ce putem spera să aflăm, cum, în ce condiții). Asemenea lucruri nu sunt discutate prea des. Fie ne facem iluzii, închipuindu-ne că știința răspunde la orice întrebare, fie o descalificăm, punând sub semnul îndoielii tot ce ne spune. Cosmosapiens e cel mai realist tablou al științei – al datelor ei actuale și al statutului ei. Într-un fel, e complementară unei alte cărți publicate recent la Humanitas, Origini de Jim Baggott. Cum spuneam, principiul vaselor comunicante…
Cunoscându-vă, îndrăznesc să vă întreb dacă proiectul colecției de știință este unul pur comercial sau vă propuneți, de fapt, mai mult? Este și un proiect de educare a publicului cititor? Sau de atragere a celor mai tineri spre știință?
Hotărât lucru, proiectul seriei de știință nu e unul comercial, deși, desigur, trebuie să reziste din punct de vedere financiar – e condiția supraviețuirii lui. Humanitas a apărut acum 30 de ani ca o editură de științe umaniste. Inutil să pomenesc numeroasele lucrări de referință din filozofie, istorie, sociologie, psihologie etc. pe care Humanitas le-a publicat în anii ăștia. Dar cultura umanistă are drept complement firesc cultura științifică, mai ales acum când atâtea întrebări din filozofie se leagă de probleme fundamentale din fizică, matematică sau biologie, când granița dintre psihologie și neuroștiințe s-a șters. Devine tot mai limpede că nu avem de-a face cu două culturi, cum spunea C.P. Snow într-un text celebru, ci cu una singură. Publicând cărți de știință mă gândesc că umaniștii vor căpăta o imagine mai corectă, mai puțin inhibantă asupra științei, voi îmblânzi știința pentru ei. Pe de altă parte, cei pasionați de știință se vor apropia de lumea umaniștilor. Mulți dintre autorii seriei sunt oameni cu o cultură solidă, fac trimiteri subtile la literatură, muzică sau arte – Weinberg, Sacks, Rovelli, Damasio –, sunt umaniști în toată puterea cuvântului.
Și, bineînțeles, mă gândesc la atragerea tinerilor spre știință. Vreau să le stimulez curiozitatea nu apelând la trucuri, nu amețindu-i cu lucruri pe care nu le pricep, ci ajutându-i să înțeleagă ce înseamnă cu adevărat cunoașterea, dezvoltându-le spiritul critic. Dacă aș fi jucat pe cartea senzaționalului și a pseudoștiințelor, câștigul financiar al seriei ar fi fost mai mare, dar ar fi fost un dezastru – în loc să luminez niște minți, le-aș fi întunecat. Desigur, știința în sine e pasionantă – și am văzut mulți tineri entuziasmați de explicațiile date de Cristian Presură –, dar mai cred și că, absorbind morala științei, dincolo de întrebări tulburătoare și rezultate spectaculoase, ne putem forma o minte care să judece mai liber și mai corect, iar în ultimă instanță, primind și o educație umanistă, putem deveni oameni întregi, autonomi în gândire, ceva mai greu de păcălit. Îmi dau seama că sună cam idealist.
Vlad Zografi și Cristian Presură – Gaudeamus 2019
Deși în România există în trunchiul comun școlar preuniversitar un mare număr de ore alocate științei, elevii încă percep disciplinele științifice ca fiind solicitante și aride, iar la nivelul societății există o mare apetență pentru superstiție și pseudoștiințific. Cum explicați asta?
Prin comoditate. Nu cred într-o piramidă a inteligenței, cu puțini deștepți și mulți proști, dar cred într-o piramidă a dorinței și capacității de a depune efort intelectual: puțini sunt dispuși să facă un efort mare, mulți preferă efortul minim. Dacă apelezi la superstiții și pseudoștiințe e foarte simplu, n-ai nevoie de nimic altceva. Aici e avantajul devastator al teoriilor conspirației – ce să ne mai batem capul să înțelegem niște lucruri complicate, când avem la-ndemână o soluție care ne răsfață lenea? Dacă disciplinele științifice sunt solicitante, ele dau totuși satisfacția înțelegerii autentice – or, ăsta e lucrul de care învățământul ar trebui să se folosească, făcând din știință ceva pasionant, nu arid. Lucrurile nu stau, din păcate, foarte diferit în cazul literaturii, istoriei sau filozofiei. Depindem de calitatea educației – iată o constatare banală, toți o fac, dar mare lucru nu se întâmplă.
Sunteți fizician, aveți o formație științifică. Sunteți, în același timp, un intelectual umanist pur sânge. Deși intuiesc răspunsul, vă voi întreba totuși: există un potențial umanist al științei?
Mi-e imposibil să separ ferm ce le datorez lui Platon, Kant, Nietzsche, Cervantes, Shakespeare și Dostoievski de ce le datorez lui Newton, Einstein, Heisenberg Gödel și Feynman. Bine sau rău, pur și simplu așa m-am format. Nu am un fond schizoid. Pe de altă parte, sunt conștient de limitele intrinseci ale științei, nu-mi faci iluzii, nu aștept ca știința să-mi vindece temerile sau angoasele. Cred că dincolo de detalii ale cunoașterii, unele revelatoare, potențialul umanist stă în spiritul ei, în imaginația, exuberanța, ludicul și tragismul ei – în condiția ei atât de omenească.
Există un conflict între știință și credință?
Da și nu. Da, în măsura în care credința ne procură certitudini privind data la care Dumnezeu a făcut lumea și altele asemenea. Nu, în măsura în care credința e ceva intim care ne articulează viața.
Alex Doppelgänger și Cristian Presură- Gaudeamus 2019
Cum vedeți impactul științei și tehnologiei asupra umanității în următoarele decenii?
Aici se întâmplă ceva ciudat. Avem o știință care a căpătat de o sută și ceva de ani nuanțe sceptice, aproape fataliste – știm că există limite pe care nu le putem depăși, știm că există lucruri pe care nu le vom putea niciodată cunoaște –, în schimb, tehnologia care se bazează pe știința asta pare să ne spună în fiecare zi că totul e posibil, nu există limite. E comic. În esența lor, știința și tehnologia sunt lucruri complet diferite. Impactul științei ca atare e în plan teoretic. Impactul tehnologiei e în primul rând în plan social: succesele ei duc la infantilizarea noastră accelerată. Nu spun că tehnologia nu joacă un rol minunat în multe privințe – și susține știința –, nu la sănătate, economie, finanțe și celelalte mă refer, ci la mutația produsă asupra noastră ca ființe care se gândesc la locul și rostul nostru în lume și încearcă să înțeleagă ce se întâmplă cu lumea și cu semenii. Cred că mutația va fi violentă și radicală – o spun cu melancolie umanistă. Mai cred că e abia primul pas către ceva complet diferit. Omul așa cum îl cunoaștem va deveni un exponat de interes eventual antropologic pentru noile entități. Cum însă totul mi s-a părut dintotdeauna tragicomic, pot concepe ideea asta. Deocamdată, măcar să pricepem cât de cât ce se întâmplă. Și – cine știe? – poate se găsește o soluție isteață care să-mi infirme catastrofismul amuzat.
Ce apariții urmează în colecția de știință?
Cărțile la care lucrez în prezent sunt: Acum: Fizica timpului, de Richard Muller, un celebru fizician experimentator; Masa, de Jim Baggott, căruia i-am mai publicat Higgs și Origini, a fost și invitat la conferințele de la Ateneu; Pierduți printre formule, de Sabine Hossenfelder, o carte care pune în discuție situația de azi a fizicii teoretice. Dar despre ele și alte cărți din seria de știință o să vorbim după ce apar.
Nu în ultimul rând, ce proiecte personale aveți?
Scriu. Poate că peste un an și jumătate am să public al treilea roman. În rest, trăiesc.
Vă mulțumesc și vă urez mult succes pe mai departe!
