Acum un secol și jumătate, blândul și onestul Charles Darwin ne aducea o veste răvășitoare. Suntem animale. Nu suntem ca animalele. Suntem animale. Nici o cezură divină nu desparte lumea vie între uman și non-uman. Nimic din ceea ce este admirabil în noi nu este lipsit de precedent sau de origini mai umile. Nu există facultate superioară care să nu fi fost construită pas cu pas, eroare după eroare, cadavru după cadavru, pe temelii biologice mai puțin impozante. Între noi și animale nu există decât diferențe de grad, și nu de natură, ca să folosim expresiile lui Lucian Blaga. Omul nu are nici un motiv să se considere centrul creației. Viziunea antropocentrică este nejustificată. Astfel, Darwin însuși scria în Descendența omului și selecția sexuală:
„Concluzia principală la care am ajuns în această lucrare, anume că omul se trage dintr-o formă inferior organizată, va fi, spre regretul meu, extrem de neplăcută multora…Omul poate fi scuzat pentru a resimți o oarecare mândrie de a se fi ridicat, deși nu prin eforturile sale proprii, până la vârful scării organice, și faptul de a se fi ridicat în acest fel în loc de a fi fost așezat inițial acolo îi poate da speranța pentru un destin și mai înalt în viitorul îndepărtat… Trebuie totuși să recunoaștem, după părerea mea, că omul, cu toate nobilele sale calități, cu simpatia pe care o resimte pentru ființele cele mai inferioare, cu bunăvoința pe care o extinde nu numai la alți oameni, ci și la cele mai umile ființe, cu intelectul său divin cu care a pătruns în mișcările și constituția sistemului solar, cu toate aceste calități înălțătoare, el încă mai poartă în structura sa corporală pecetea de neșters a originii sale inferioare.”
John Gray nu face decât să ia în serios și să ducă la ultimele consecințe această idee radicală, nicicând acceptată pe deplin, nicicând desfășurată până la capăt. Câini de paie este o alcătuire hibridă, stranie, dar vie și pulsatilă, de gânduri brodate în jurul acestei revelații șocante. Înarmat cu toată forța epistemică a argumentelor evoluționiste, Gray demontează cu o acribie aproape inumană resturile gândirii umaniste, deghizate azi în progresismul umanist, care nu este decât o formă seculară a pretențiilor creștine. Cu forța sa asertivă radicală, creștinismul a plantat în spiritul păgân al lumii pre-creștine ideea unui sens al timpului (necunoscută lumii greco-romane), al unui caracter special al ființei umane, făcută după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (ceea ce Gray numește „eroarea fundamentală a creștinismului”) și a unei stări finale, trans-mundane, în care răul și hazardul se vor fi absorbit în pacea regatului ceresc. Promisiunea făcută de creștinism omului este, ca în cazul tuturor marilor religii, eliberarea de întâmplare și suferință.
În lumea postcreștină, mitul creștin se dezmembrează, însă memele asociate se prelungesc încă în mințile celor care i-au supraviețuit și care cred, adeseori, că i se opun. Astfel, din punctul de vedere al lui Gray, creștinismul, prin pretențiile sale radicale și nerezonabile, ne-a îngropat adânc în iluzie și a ascuns, de asemenea, iluzia adânc în mințile noastre. Nominalismul radical al cărții duce adeseori la formulări radicale, de o duritate sub care nu e greu totuși să ghicești o sensibilitate hiperactivă, anxioasă chiar:
„Moștenirea pe care Platon a lăsat-o gândirii europene a fost un trio scris cu majuscule – Binele, Frumosul și Adevărul. În numele acestor noțiuni abstracte au izbucnit războaie, au fost instaurate tiranii au fost distruse culturi și exterminate popoare întregi. Europa datorează o mare parte a sângeroasei sale istorii erorilor de judecată generate de alfabet.”
Gray pare hotărât să spulbere toate iluziile provenite din mitul antropocentrismului și să dea locul corect, prin nimic special, acestei ființe cu o conștiință ce filtrează în fiecare clipă optsprezece biți din cele aproximativ paisprezece milioane care-i asaltează mintea. Luând în serios ideea darwinistă a omului ca animal, Gray ne face să simțim, cu subtilitate și cruzime, tumultul inform care pulsează sub picioarele noastre și indiferența imperială a cerurilor inumane de deasupra noastră. De fapt, Gray nu crede că omul poate supraviețui proceselor pe care le-a declanșat, cum este, de exemplu, răspândirea tehnologiei. Tehnologia, ne spune filosoful britanic, „nu este ceva ce poate fi controlat”. „Genocidul”, aflăm, „este un atribut al omului, la fel ca arta și rugăciunea.” Acest hibridism interior rezultat din evoluție, fracturile insurmontabile care definesc ființa umană, sunt irezolvabile dialectic. Acestor prăpăstii care-l despart pe om de el însuși în fiecare clipă trebuie să le facem față azi. Iar Gray nu este deloc optimist în privința posibilităților animalului uman de a-și gestiona propria sălbăticie.
Dacă există ceva ce nu poate fi reproșat acestei cărți este lipsa de curaj. Lui Gray nu-i este teamă să tragă concluziile cele mai ferme din premisele sale, așa că volumul este plin de aprecieri anxiogene, paradoxale și, nu mă feresc s-o spun, sclipitoare: „Intuițiile pe care le avem în privința chestiunilor morale sunt foarte intense, dar, în același timp, lipsite de profunzime și trecătoare”, „oamenii prosperă în condiții pe care moralitatea le condamnă” sau „filosofia morală este o ramură a ficțiunii.”
Aș putea să-i reproșez lui Gray că pesimismul lui profund cu privire la posibilitățile de autodeterminare a omului sunt, la rândul lor, un act de credință. Dar nu este, în niciun caz, o credință neargumentată sau contrafactuală. Împărtășesc opinia lui că măcar unii oameni vor trebui să privească în anii ce vin, cu curaj și luciditate, figura animalului din spatele măștii divine. Cred, de asemenea, că, așa cum argumenta Gray în altă parte, va trebui să încercăm imposibilul pentru a supraviețui: aceea de a găsi instituții care să renunțe la a impune o viziune morală și legală unică și care să acționeze pentru a ne permite să conviețuim, cu credințele și pasiunile noastre diverse. Acest „politeism” politic al viitorului pare să fie singura noastră șansă, dar și în privința lui filosoful este sceptic:
„E plăcut să visăm la o lume fără credințe militante, religioase sau politice. Plăcut, dar inutil. Politeismul este un mod de gândire prea tolerant pentru a fi înțeles de mințile moderne.”
Raționamentele lui John Gray rezistă arareori la un examen logic foarte riguros. Asta nu pentru că spiritul analitic i-ar lipsi filosofului englez. Ci pentru că ele vizează permanent și provin totodată dintr-un sentiment al lumii care nu poate fi integral empiric. Afirmațiile lui cutremurătoare au izul abisului. Enunțurile lui descriptive tac despre ceea ce nu poate fi spus și sunt mai elocvente prin ceea ce nu spun. Cartea lui uimește, înfricoșează, amuză, trezește. Este o colecție de „silogisme ale amărăciunii” scrise de un ins cu angoasele unui Cioran, dar cu temperament de Oxford. Și, dacă e să-l credem pe autor, oamenii au structural nevoie de iluzie și de autoamăgire. Probabil că această carte nu trebuie citită de oricine.
John Gray, Câini de paie. Gânduri despre oameni și alte animale
Editura: Humanitas
Colecție: Zeitgeist
Traducerea: Mirela Munteanu
Anul apariției: 2009
Nr. de pagini: 240
ISBN: 978-973-50-2495-6
Cartea poate fi cumpărată de aici.
Sursa foto: newhumanist.org.uk
