„Alcătuiri” de Ramona Băluţescu

În Alcături (Emma, Cluj-Napoca, 2016), poeta Ramona Băluţescu ne aşteaptă cu aceeaşi combinaţie lingvistică şi stilistică pe care a transformat-o deja in marcă înregistrată, aceea care provine dintr-un patos (mai bine sau mai rău) temperat, trecut printr-o cultură literară solidă şi o disponibilitate atentă spre analiză a lumii şi a propriilor articulări interioare. Agresivitatea delicată a versurilor Ramonei Băluţescu, cu acea înclinaţie duioasă spre savurarea suferinţei pe care o întâlnim la moderni (cu care are numeroase afinităţi şi din care are numeroase influenţe), apelarea înfiorată a timpului pierdut, melancolia bine distilată, nostalgia neîntâmplatului, toate sunt mărcile scrisului Ramonei Băluţescu şi toate trimit către configurarea unui spaţiu metafizic şi erotic, (metafizic pentru că erotic), în care cuvintele spun deopotrivă speranţa neobosită şi renunţarea resemnată la visul unei împliniri viitoare, ca în poemul Revelaţie, de pildă: „Aproape uitasem că exiști./ Era ca o durere de dinți, ce te sîcîie, dar nu tare,/ Ca o boare în spatele gîndurilor./ Planetele tindeau să se alinieze altfel,/ Venea primăvara spre oase, spre baza oaselor,/ Și începusem chiar să mă tem/ Că o să mă bucur să constat, în curînd,/ Că nu te mai iubesc.” În celebrul său studiu cu privire la joc, Johan Huizinga spunea, în chip memorabil, că poezia „se află în acea parte mai originară în care îşi au locul copilul, animalul, sălbaticul, vizionarul” şi că, pentru a înţelege poezia „trebuie să te înveşmânţi în sufletul copilului, ca într-o cămaşă fermecată, şi să admiţi că înţelepciunea copilului este mai presus decât aceea a bărbatului.” Dacă aşa stau lucrurile, atunci putem spune că versurile Ramonei Băluţescu provin fără rest din acest jurământ ludic de neseriozitate din care provine poiesis. Traversate totodată de erotism şi de eretism, versurile poetei mustesc de acea religiozitate păgână imposibil de cuprins în forme instituţionale. De altfel, fiorul proscris este spus explicit în anumite locuri: „Noi nu prea știam să fim copiii faptelor:/ Ne ascundeam fărădelegile-n visuri, fedeleș,/ Și tăceam cînd cineva bătea la ușă,/Cu potera.”(Haiduc sfios). Ramona Băluţescu creează intense geografii sentimentale, cu răbdare, minuţie şi, îndrăznesc să spun, cu un anumit masochism, peisaje selenare în mijlocul aglomeraţiei urbane, într-o căutare, mereu reînnoită, mereu ineficace, a liniştii. Astfel, ea face parte din tagma acelor lucizi condamnaţi la dor pentru care mântuirea nu poate veni decât în urma unor lungi perioade de ispăşire, în care disperarea să aibă timp să se distileze în destin: „Coboram, dinspre o serie de dorințe neinspirate,/ Spre liniște./ O cale tristă, în care era, mereu, un timp nepotrivit/ Pentru înflorirea rododendronilor,/ Pentru covrigii calzi, de simigerie acreditată,/ Și pentru un taximetru care să vină, nechemat, din spate,/ A speranță.”(Urban) Alteori, metaforizarea capătă sclipiri manieriste, sibilinice, livrându-se în concentrate expresive în care, în spatele formei minimale, se simte, pulsând, excesul: „Am învățat să te dezbrac cu privirile./ Nu încep niciodată cu nasturii hainei,/ Ci cu ai funcției/ În care te încotoșmănezi, ca și rusul,/ Cînd luptă cu spatele la zid,/ Pentru întinderi polare.”(Epoleţi). Evident, o astfel de poezie intens ludică şi profund erotică nu putea să nu aibă o bază agonală. De aceea, geografiile dorinţei sunt simultan peisaje de după bătălie. Ca mai toţi eroticii, Ramona Băluţescu nu mizează nici un moment pe promisiunea platonică a unităţii. Nu există nici o liniştire sintetică la finalul luptei, nici o reducere a dualităţii la unu, ci doar familiaritatea cu destinul, cu ceea ce nu poate fi nici depăşit, nici obţinut, nici evitat, ca în remarcabilul poem Laşitate: „Se fac disponibilizări în guberniile de carne-ale dragostei noastre./ Se renunță la lucruri de sinteză, la înălțimi/- doar eu mă încăpățînez să nu schimb perdelele, locul,/ Și, la recenzarea blocului, să mă declar încă dorindu-te,/ După atîția ani de tăceri,/ După atîtea măcinări, întinse pe ani./ După atîtea micimi.” După cum s-a mai remarcat, în poezia Ramonei Băluţescu trece nestingherită şi înnobilată acuitatea privirii fotografice. Privirea poetei, inevitabil profundă, nu este prin aceasta mai puţin survolantă, predispusă spre montaj: „Azi am adormit iar cu o pasăre-n brațe./ Nici măcar nu e poem să-ți spun asta,/ Ci doar decupare a realității,/ Din vîrf de foarfeci,/ Unde conturul păsării adormite/ Se lipise de sufletul meu,/ Cum coca viitorilor biscuiți,/ De sucitor.”(Schiţă) Există, în miezul oricărei poezii dispuse să meargă până la capăt în confesiune, un punct de nerostit, incadescent, în care se suprimă distincţiile logice şi carnalul nu e despărţit de spirit, teama de râs, jocul de seriozitate, iar miezul acesta este vizat în permanenţă în poetica Ramonei Băluţescu. Starea aceea în care cuvintele sunt încă nedistilate în concepte abstracte, sâgele şiroind al realităţii nu s-a uscat după ruperea originară, imaginile hoinăresc, fulgurant şi copilăresc precum duhul deasupra pământului netocmit şi gol. În spatele sobrietăţii jucate a anumitor versuri, există o desfătare (în sens barthian) propusă în permanenţă, ca prim pariu estetic. Căderea în realitate s-a produs însă, e prea târziu ca sângele să mai plece din corp, să se mai declare, obosit, sătul: „Îmi deschid fermoarul cărnii,/ Îmi aerisesc venele năvalnice / Nu e ce crezi,/ E că sîngele mi-e murdar de atîta durere/ Și bate, tare, cu pumnii în vase,/ Să fie lăsat să iasă,/ Să plece,/ Să nu mai vadă,/ Să nu se mai dea implicat/ În toată mizeria asta”(Curăţire).

Provenind dintr-o estetică a dorului şi a (ne)împlinirii, erotică şi religioasă, confesivă şi ludic-abstractă, poezia Ramonei Băluţescu strânge, improbabil, în acelaşi loc, daruri dintre cele mai diverse. În miezul ei, ghicim, la final, natura orgolioasă a femeii conştiente de abilitatea ei milenară de a suferi fără ca prin aceasta să-şi ştirbească ceva din statură, aşa cum vedem în superbul poem Prietenul vârcolac, de pildă: „Nu neg: poate mai sînt greșeli/ Cînd, scuturată de importanța faptului că te iubesc,/ Plec ochii,/ De prea mare rușine să cer,/ Plec ochii,/ Cu-atîta frică de-a nu te-auzi refuzîndu-mă,/ Că, pe moment, amintirea vederii cu ochii în sus,/ Împlîntați în ai tăi,/ Pare-o religie veche, uitată,/ Pe-aceleași baze de necontestat/ Ca vîrcolacul nopții ce-am plîns-o ieri,/Și-nainte de ieri,/ De cînd te știu.”

Pe universul Ramonei Băluţescu se pune urechea, inima şi privirea, deopotrivă, ca pe tempul unei religii străvechi. Înăuntru, veţi auzi murmurul înfiorat al unei litanii. Înăuntru, poetul e vates, şa`ir, thulr[1], posedat, entuziast, furios, demagog, preot, orator, palavragiu, războinic. Îndrăzniţi să intraţi, jocul la care veţi lua parte nu lasă pe nimeni neschimbat.

[1] Termeni străvechi pentru “poet”, provenind din diferite tradiţii. vezi J. Huizinga, Humo ludens, Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 206