Un roman controversat interzis de Ministerul Educaţiei din Israel
Romanul Viaţa dincolo de graniţă, tulburătoarea poveste de dragoste a unei israeliene cu un palestinian, a atras încă de la apariţie atenţia oficialităţilor israeliene. Mai mulţi profesori din Israel au propus introducerea cărţii în programa şcolară, însă, din pricina subiectului acesteia, Ministerul Educaţiei a respins propunerea, invocînd argumentul că „relaţiile intime dintre evrei şi neevrei ameninţă identitatea naţională”.
Într-o zi friguroasă de toamnă newyorkeză, tînăra Liat îl întîlneşte întîmplător pe Hilmi. Ea e israeliană din Tel Aviv, iar el, palestinian născut în Hebron. Acolo, în America, departe de conflictele dintre popoarele lor, dar şi de soarele cald al Orientului, la care visează necontenit, cei doi se îndrăgostesc unul de altul. Îşi trăiesc iubirea pe termen scurt într-un timp suspendat şi într-un univers doar al lor, cu o înflăcărare deznădăjduită, știind că nu vor putea rămîne împreună. Din cînd în cînd, stereotipul etnic şi umbra conflictului de acasă se strecoară între ei. Dar cînd Liat revine în Tel Aviv, cu sentimentul despărţirii definitive, află că şi Hilmi urmează să se întoarcă pentru o vreme acasă, în Ramallah. Dincolo de filonul autobiografic şi de controversele politice pe care le-a declanşat în Israel, Viaţa dincolo de graniţă este un roman de o mare complexitate psihologică despre forţa nestăvilită a iubirii, dar şi despre prejudecăţile ce caracterizează societatea contemporană.
„Iată o carte care m-a impresionat… Nici măcar tragedia celor două popoare nu umbreşte povestea de dragoste din roman, construită cu eleganţă, cu precizie, cu o remarcabilă fineţe.” (Amos Oz)
„Viaţa dincolo de graniţă a fost mai întîi subiectul unor polemici şi controverse îndîrjite, apoi un simbol al libertăţii şi progresului, după care, iată, a devenit un bestseller.” (The New York Times)
„Rabinyan este o scriitoare generoasă, iar la ea personajele sînt mai importante decît orice altceva. E, evident, foarte meticuloasă, însă nimic din scrisul său nu pare forţat, ceea ce o diferenţiază de autorii pentru care scrisul nu înseamnă decît meşteşug.” (Haaretz)
Dorit Rabinyan, prozatoare şi scenaristă israeliană, s-a născut în 1972 în Kfar Saba, într-o familie evreiască emigrată din Iran.
A debutat în 1995 cu romanul Mirese persane, care a obţinut Premiul Wiener în 1996 şi Premiul Jewish Quarterly-Wingate în 1999, ulterior fiind tradus şi publicat în spaţiul occidental. De un succes similar s-a bucurat şi următoarea sa carte, Nunţile noastre (1999). În 2014, Dorit Rabinyan a publicat romanul Viaţa dincolo de graniţă, al cărui subiect este povestea de iubire dintre o tînără traducătoare israeliană şi un pictor palestinian. Cartea, foarte apreciată de critica literară şi cu un impact imediat la public, a primit, printre altele, Premiul Bernstein şi Premiul Steimatzky pentru cea mai vîndută carte a anului. Dorit Rabinyan a mai scris un scenariu pentru cinematografie, Logodnicul lui Shuli, care a primit premiul Academiei de Cinematografie din Israel, şi o carte pentru copii, Deci unde eram eu atunci?, apărută în 2006. În prezent trăieşte în Tel Aviv.
(fragment)
Bate cineva la uşă. Ciocăniturile politicoase nu au reuşit să spargă liniştea care domnea în apartament şi de‑abia după ce şi‑au pierdut răbdarea şi au devenit agresive, au ajuns să mă trezească dintr‑odată din gândurile mele.
Contribuise la asta şi combinaţia tensionantă, asurzitoare, dintre zgomotul făcut de aspirator şi muzica bubuitoare a formaţiei Nirvana, care umplea casa, revărsându‑se de pe CD la volum maxim. Era pe la mijlocul lui noiembrie, într‑o după‑amiază de sâmbătă în dimineaţa căreia mă ocupasem cu tot felul de treburi casnice, iar acum curăţam cu aspiratorul canapelele şi podeaua de lemn din living, timp în care şuieratul găunos al aerului şi reverberaţiile muzicii îmi umpleau urechile.
Şi tocmai această perdea monotonă, albă, de zgomote mă liniştea întru câtva. Am rămas câteva minute pierdută într‑un fel de uitare, trăgeam după mine ţeava aspiratorului, care trăgea praful din covor şi părul de pisică prins în firele ţesăturii, nu mă gândeam la nimic şi eram foarte calmă, concentrându‑mă cu toată fiinţa mea numai la nuanţele aspre de albastru şi roşu care se răsfirau în urzeala covorului.
Mi‑am revenit la ultimul geamăt al aspiratorului. În clipa aceea s‑au auzit şi ultimele acorduri ale melodiei. Iar atunci, în cele vreo patru‑cinci secunde dinainte de primele sunete ale următorului cântec, când încă mai eram şocată de linişte, de liniştea goală care îmi răsuna în urechi, s‑a auzit brusc o bătaie puternică în uşa de la intrare. — Nuummm… am strigat, bâlbâindu‑mă şi pornind spre uşă. Numai o clipă ! m‑am repliat imediat, aruncând o privire neliniştită la ceasul de pe perete. Just a moment !
Era unu şi jumătate după prânz, dar din cauza luminii cenuşii de afară părea că deja începe să se însereze. Prin ceaţa care se îngroşa dincolo de ferestrele de la etajul al doisprezecelea, ce dădeau spre colţul de la 9th Street cu University Place, se ghiceau vag siluetele clădirilor de pe Fifth Avenue şi cerul jos, strălucind ca oţelul aproape de coşurile fumegânde.
Zgomotul reîncepu, umplu apartamentul, apoi încetă după o clipă sau două, când am redus volumul muzicii.
— One minute, please…
Am aruncat o privire fugară în oglinda de la intrare – un coc ciufulit, tricou şi trening pline de praf, tenişi – şi am deschis grăbită uşa.
În prag stăteau doi bărbaţi de vreo patruzeci de ani, în costum şi cu cravate de culoare închisă. Cel din dreapta, care ducea sub braţ o mapă neagră, era mai înalt cu un cap decât cel din stânga, care stătea în faţa mea într‑o poziţie de cowboy gata să scoată pistolul sau de parcă ţinea mânerul unei serviete invizibile. Nerăbdarea cu care cel din dreapta bătea cu degetele lui osoase şi îngrijite în mapa neagră din piele şi uşurarea apărută pe faţa cărnoasă a cowboy‑ului m‑au făcut să‑mi dau seama de minutele lungi pe care le petrecuseră în faţa uşii.
— Bună ziua, am spus aproape fără voce.
— Bună ziua, doamnă. Ne cerem scuze pentru deranj. Eu sunt agentul Roberts, iar acesta este partenerul meu, agentul Nelson. Suntem de la Biroul Federal de Investigaţii al Statelor Unite. Ne permiteţi să intrăm pentru câteva minute. Am vrea să vă rugăm să ne răspundeţi la câteva întrebări ?
Vorbise cel din stânga, pistolarul. Era masiv şi îndesat, costumul îi părea cu două numere mai mic, iar vocea sa avea un accent alunecos, care lăbărţa cuvintele şi prelungea sfârşitul frazelor, de parcă îşi mesteca limba în gură. Eu păream bătută în cuie în locul unde stăteam, nu m‑am simţit în stare să le
reţin numele şi funcţiile, iar semnificaţia spuselor insului nu am înţeles‑o decât atunci când, cu o nerăbdare vădită, partenerul lui mai înalt, cu o privire cenuşie, uscată şi lipsită de expresie, şi‑a vârât mâna într‑un buzunar interior al hainei şi a extras de acolo ceva ce până în clipa aceea nu văzusem decât în filme şi în serialele de acţiune de la televizor : o insignă aurie, în relief – o legitimaţie oficială.
Probabil că am bâiguit ceva, un fel de scuză – uluită, jenată, clipind din ochi –, şi această reacţie şocată, de surdomută, i‑a făcut să creadă că am probleme cu engleza. Cel înalt şi‑a înălţat privirea peste capul meu, cercetând apartamentul, iar eu i‑am suspectat o clipă că mă cred doar o menajeră care face curăţenie în apartament, suspiciune ce mi‑a fost întărită când bărbatul mai scund, cu un aer de huligan, a continuat, ridicând puţin vocea :
— Numai câteva întrebări, vă rog. Nu vrem decât să vă punem câteva întrebări, a accentuat el excesiv cuvintele, aşa cum faci când vorbeşti cu un copil mic, rostogolind vorbele una după alta. E în regulă dacă intrăm ?
Jena, poate şi umilinţa, mi‑au gâtuit glasul. Mi‑am auzit tremurul din voce.
— Mi‑aţi putea spune, vă rog… ?
Am tuşit din gât.
— Îmi pare rău, dar aş putea afla, vă rog, care este motivul ?
Am zărit uşurare în ochii cowboy‑ului.
— Veţi înţelege foarte curând, a revenit el la tonul autoritar. Nu va dura mult, doamnă.
