„Acum nu mă mai mulțumesc cu puțin, căutarea e mai profundă.” (Nona Rapotan în dialog cu Isabela Neamțu)

Isabela Neamțu este actriță la Teatrul Nottara, dar  joacă și pe alte scene din București, Timișoara, Arad și oriunde e nevoie de talentul ei; scene ale teatrului de stat sau independent. Este managerul propriei ei companii teatrale, Doctor´s Studio, companie teatrală pe care o vrea transformată într-o adevărată platformă culturală. Ne-am găsit cu greu timpul comun atât de necesar unui dialog viu, dar și când l-am găsit… E un schimb de idei frumos precum îi e sufletul și o să descoperiți în spatele cuvintelor o sensibilitate rarisimă și o deschidere spre celălalt care vine dintr-o nevoie intimă de a ajuta, de a fi de folos celor din jurul ei. Citiți-i gândurile și mergeți la teatru să o vedeți jucând!

La primul search pe Google atunci când tastezi numele Isabela Neamțu apar cel puțin cinci linkuri pe tema procesului tău cu Metrorex. Cât de mult te mai afectează azi povestea aceasta?

De ce am vrut eu să încep cu această întrebare: într-adevăr, e dificil de vorbit despre astfel de probleme, dar ele există în continuare, iar faptul că ești persoană publică în România e cu adevărat o provocare, pentru că  toată lumea are tendința să se folosească de imaginea unui artist  fără să i se ceară în prealabil acordul. Iar asta mi se pare a fi ceva ce ține de bun-simț. De aceea, cred că a contat foarte mult ceea ce ai făcut acum niște ani.

Mă afectează în continuare exact din această cauză: dintre toate lucrurile pe care le-am făcut până acum, cel mai important pentru publicul larg rămâne că am câștigat un proces cu Metrorex pentru drepturile mele de autor încălcate și Google-ul asta face.

Din punctul de vedere al apetitului pentru cultură al românului, evident că asta spune multe.

Nu vreau să spun asta, ci doar că a fost o perioadă după ce am câștigat procesul în care m-am bucurat de euforia momentului, deși trecuseră 8 ani de când mă luptam. Am avut ceva răbdare. După care mi-am dat seama că sunt asociată doar cu asta și m-am supărat un pic; acum îmi pare bine din nou că am făcut acel demers și l-aș face oricând de la capăt, chiar dacă ar dura încă 8 ani, pentru că am colegi care mă sună să mă întrebe cum a fost, cărora li s-a întâmplat o chestie asemănătoare și care au nevoie de îndrumare (am doi colegi care au proces chiar acum și faptul că există deja această speță la care o instanță judecătorească să se poată raporta îi ajută foarte mult). Acum există un precedent.

În operă vocile se împart în funcție de ton, dar și de timbrul vocal, astfel că vorbim, de exemplu, de soprană de coloratură. Tu pe tine cum te-ai caracteriza?

Ca voce? Vocea mea nu cred că poate fi încadrată, dar de cele mai multe ori mi s-a spus că aș fi mezzosoprană, pentru că am și grave destul de multe și înalte destul de colorate. Cântul e altceva decât cuvântul rostit.

Știu că pe tine vocea te-a ajutat foarte mult.

Da, m-a susținut financiar în toți acești ani de liber profesionist. Și de aceea am grijă de ea; de exemplu, nu mănânc înghețată vara, oricât de mult mi-aș dori. E o parte din mine, da, o parte chiar foarte importantă din mine. Pentru că între timp mi-am dat seama ce forță are cuvântul și atunci grija cu care și rostești acel cuvânt potențează tot efortul.

Dar tu când ai devenit conștientă de  vocea ta, de calitățile ei? Știu că faci și voci la desene animate (asta doar pentru că fiica mea se uită la ele).

Noi nu ne auzim pe noi cum ne aud ceilalți, urechea noastră internă nu percepe și de aceea târziu am devenit conștientă de ce voce am, abia după ce am făcut primele spoturi radio și după tot episodul cu Metrorex. Ei au avut atunci o comisie când au ales vocea pentru metrou, care mi-au evaluat-o pe a mea din punct de vedere psihologic, pentru că s-a căutat ceva anume, iar ei au fost primii care mi-au dat de gândit că acolo ar fi ceva, e un dar. Vocea mea e un dar pe care l-am primit și de aceea trebuie să am grijă de ea.

Roluri vechi și noi: există o asemenea împărțire pentru tine? Sau vorbim de „roluri mănușă” și „roluri care te-au provocat”?

Roluri vechi și roluri noi? Da, există. Pentru că de câțiva ani am o nouă abordare a meseriei și atunci unele sunt din perioada veche și altele din perioada nouă. Să zicem că acum am o nouă abordare a ceea ce fac. Cred că deja se și simte asta, pentru că aprecierile celorlalți s-au schimbat. E foarte simplu: de fapt, am încetat să mai fac pentru mine, fac tot posibilul să fac pentru ceilalți, iar din punct de vedere strict tehnic mă biciui mai mult decât înainte. Înainte eram poate că nu neapărat superficială, dar îmi ieșeau repede lucrurile și le lăsam așa. Acum nu mă mai mulțumesc cu puțin, căutarea e mai profundă.

Cred că asta presupune să nu te mai grăbești.

Of, ritmul rămâne același, din păcate, dar îmi am eu timpii mei. Asta conteaă cel mai mult, să-ți iei tu timpii tăi interiori, pentru că e foarte important să-ți găsești timp pentru ceea ce faci.

Care dintre rolurile tale (în care joci sau nu mai joci azi) te-au stors precum o lămâie și te-au făcut să-ți împingi limitele dincolo de ceea ce bănuiai că poți?

Niciunul, deocamdată.

Înseamnă că mai ai ceva de spus în teatru! Dar n-ai avut niciun rol care să zici că ți-a venit mănușă?

A, mănușă? Toate.

În toate te-ai simțit foarte bine? Dar, cu toate acestea,  niciunul nu te-a provocat.

Da, a fost destul de ușor.

Când o să citească interviul oamenii de  teatru, mă refer la regizori, să facă bine să țină minte ce-ai spus tu acum! 🙂

O să-și spună: „Mamă, dar cine se crede asta?”.

Nu, din contră.

Până și în Vlaicu-Vodă, unde am fost Doamna Clara, care a avut  pe lângă personalitatea ei ca femeie și o personalitate istorică. Un text istoric în versuri, cu mult ritm, deci o provocare pentru 2018 destul de mare, să pui în vorbe moderne un text istoric care vorbește despre niște fapte istorice foarte îndepărtate. Dar asta înseamnă să adaptezi un text, iar  efortul nostru a fost ca el să fie un text poetic, în versuri. Noi l-am rupt cât am putut ca să-l ancorăm. Asta ar fi putut părea ceva foarte greu. Dar, nu știu cum, mi-a fost foarte la îndemână. Deci, la mine e o Doamnă Clara care…

… adevărul e că ți-a venit mănușă rolul, ți-a venit foarte bine.

Ca și Aneta Duduleanu, știi că eu joc Aneta Duduleanu la Teatrul Național din Timișoara. Am câțiva ani buni de când fac acest rol, în 2012 am avut premiera și stagiunea asta vor să reia Gaițele, așa că mă duc cu mare plăcere s-o joc pe Aneta.  Simți că n-ai zburat degeaba până la Timișoara după ce vezi 600 de oameni în sală. De fapt, asta e frumusețea la tot ce am făcut până acum, că de la un teatru de 600 de oameni mă duc la un teatru de 30 de oameni, și mă duc cu aceeași plăcere, și satisfacțiile sunt aceleași sau, mă rog, sunt diferite în orice caz. Părerea mea.

Provocarea pentru mine este să rămâi la fel de onest pe orice scenă te-ai afla, să fii autentic. Deși trăim într-o lume a iluziilor, a minciunilor, a măștilor, omul are încă nevoie de adevăr și sinceritate și taxează minciuna și ipocrizia.

Eu cred că asta e una dintre cheile pentru care teatrul rezistă ca artă, pentru că, până la urmă, e una dintre cele mai vechi arte și uite că ne folosim de ea în continuare.

E frumos să vezi că oamenii încă mai vor să fie, să asculte împreună o poveste sau să ia parte împreună la un act artistic. Acum venim dintr-un alt tip de proiect, am făcut o instalație performativă pe la cetăți, în Târgoviște, Neamț și Suceava, instalație performativă însemnând crearea unei atmosfere, sonor și vizual, cu o parte performativă a mea, dar un demers artistic mai special, cu care, mai ales în provincie, nu cred că publicul e obișnuit. Cu toate acestea, chiar și acolo am simțit plăcerea lor de a fi, de a fi împreună în acel context.

Vorbim despre curaj sau despre sinceritate? Care crezi că este cea mai mare calitate personală a ta care te ajută în construcția rolurilor?

Îmi plac ambele foarte mult. Îți trebuie foarte mult curaj, îmi place curajul, ca valoare morală.

Minusul lui care este? Să fii laș, să te sperii, să-ți fie frică, să te îndoiești, să n-ai încredere! Curajul înseamnă toate aceste lucruri pe plus. Și să fii sincer în vremea noastră e un curaj. Și simți, te întâlnești cu oamenii din breaslă, simți că nu ești din același film, incredibil.

Bănuiesc că ai avut, apropo de asta, parteneri de scenă care îi simțeai că nu sunt sinceri, că nu sunt acolo. Cât de greu ți-a fost în astfel de momente?

E o provocare pentru ei să joace cu mine. Deci îi anunț pe toți viitorii mei parteneri de scenă că îi voi provoca! 🙂  Îmi place să-i provoc, să-i scot din zona de confort, să mă joc. Eu mă joc la repetiții, sunt foarte jucăușă, chiar dacă rolul e o dramă. Sper să rămân așa! Doamne, te rog să mă lași așa să rămân așa! Am poftă de ludic, așa mă conectez eu cu oamenii, de fapt mă joc.

Pentru  tine teatrul e o formă de a te conecta cu oamenii. Se leagă cu ce spuneai mai devreme, că nu mai joci pentru tine, ci joci pentru ceilalți.

Da, da. Cam atunci a început să devină un mod de a mă conecta. Pentru că ajunsesem într-un dead end, ego-ul meu era complet satisfăcut, iar eu eram goală și izolată în lumea mea. Și am avut  un moment….

… de  șoc sau…?

Șoc, șoc. Am primit două încercări și mulțumesc lui Dumnezeu că le-am descifrat ca atare, că știu actrițe care adună frustrări când primesc șuturi asemănătoare. Dar poate și pentru ele va veni momentul de revelație. Se face cu ego meseria asta, din păcate.

Și se construiește pe ego.

Acolo e lupta, tu să rămâi tot om, modest, cuminte. Cu picioarele pe pământ și cu capul jos, să-ți faci treaba bine.

La ora actuală joci în independent (și o să vreau să-mi spui câte ceva despre proiectele de viitor ale companiei tale) și în teatrele de stat. Roluri de mare întindere sau, din contră. Când devine alternanța asta mai mult decât o simplă joacă? De ce crezi tu că doar așa poți să te arăți lumii?  Chiar, te arăți sau doar arăți ceea ce poți?

Încerc, am niște gânduri și niște vise, dar încerc să las orizontul deschis. Fiindcă mi-am dat seama că sunt mai valoroase rolurile care îți sunt dăruite decât cele pe care vrei tu să le faci. Deci, rolurile care te aleg ele pe tine îți aduc un alt tip de satisfacție și de căutare, decât acelea pe care ți le dorești tu neapărat. Așa s-a întâmplat și cu rolul din Grounded, eu am tradus textul și Ligia Ciornei a fost cea care care a dorit să și joc; ea a zis „Hai să facem” și atunci am luat-o pe ea, dar proiectul a fost, cumva, al meu, pentur că eu am primit textul și  l-am tradus. Visez la niște lucruri, dar las orizontul deschis, să vină lucruri.

Ultima  și  cea mai mare bucurie a mea este că la Nottara joc în niște comedii. Mi-a lipsit comedia, eu sunt o actriță de comedie. Chiar, tu tu ai văzut Hamlet în sos picant, pentru că acolo tot comedie e? Am descoperit frumusețea meseriei din postura unui spectacol la care lumea râde și se bucură și la sfârșit zice: „Doamne, n-am mai râs de jumătate de an așa!”. Știi, în zona aceea de divertisment de calitate în care prin râs câțiva, niște oameni, un public mai mult sau mai puțin divers, pleacă cu o altă stare de spirit, l-ai scos din dintr-ale lui, ceea ce e mare lucru în ziua de azi, pentru că trăim într-o societate așa cum e, haotică.

Alternanța asta dintre roluri din teatrul independent și teatrul de stat se transformă vreodată în ceva serios? Adică e ceva mai mult decât o simplă joacă?

Eu nu mă joc cu alternanțele astea, sunt cât se poate de serioasă, și într-o parte și în alta.

Știi că cineva venit din afară (și care nu știe cum stă treaba) ar putea zice că se duce în independent pentru că acolo poate să facă ea ce vrea.

Nu,  cred că e sănătos să păstrezi legătura și cu zona de proiecte personale. Fiindcă la teatru ți se dau rolurile (sau, mă rog, sunt colegi care le cer, eu încă nu am acel statut), dar în zona de independent, proiectele sunt ale tale, devin personale și atunci, dacă există diversitate în meseria ta, ești mai interesant, mai bogat.

Există o diferență între publicul din independent și publicul din teatrul de stat?

Da, există. Cred că publicul de la Nottara de exemplu este educat și învățat cu un anumit tip de spectacol și vine pentru acel tip, deși acum meritul Marinelei Țepuș (managerul teatrului)  că încearcă să lărgească această arie și eu sunt într-unul din spectacolele acestea. Și acești spectatori, cumva, sunt fideli acelui loc. Adică vin periodic, sunt prezenți la toate premierele, și asta-i foarte frumos să ai un public fidel. La teatrele independente e fluctuant.

Care public e mai critic, mai exigent?

Eu îmi doresc ca toate publicurile să fie exigente. Îmi doresc asta. Noi nu avem un control imediat asupra calității acelui moment, acelui act artistic din acea seară, adică publicul e cald, publicul te aplaudă indiferent de prestație, dar mi-ar plăcea să fie mai critic, mi-ar plăcea să taxeze o reprezentație care nu s-a ridicat la un anumit nivel; din fericire, există și  asemenea reprezentații.

Putem să legăm ce spui aici și de ce ziceai mai devreme cu ritmul, faptul că, totuși, actorii au o viață destul de agitată, îmi permit să zic că cei buni.

Toți au/avem vieți agitate, cine nu are salariu de undeva trebuie să mai aibă  un job, cine are și familie… pentru mine e mai simplu că sunt singură, dar am colegi care au familii de întreținut și nu le ușor deloc. Pentru mine ei rămân un mister: cum reușesc să crească și copii (mă refer acum la colege), să gătească, să fie mame ( știu că fac asta!),  sunt foarte tari.

 

Ai acceptat să joci în Vlaicu Vodă, unul dintre cele mai controversate proiecte ale stagiunii 2017-2018. Cum a fost să o joci pe Doamna Clara?

A fost o nebunie. Am acceptat, fiindcă propunerea a venit de la regizorul Horia Suru, cu care eu mă știu de la Piatra Neamț, unde am fost colegi. Suntem prieteni buni, am mers pe mâna lui. A fost cam o lun de zile în care noi am parcurs toți pașii care se fac, am desfăcut text, am stat pe text, am vorbit despre personaje, despre relații, despre situații, apoi ne-am mutat într-o hală unde am schițat mișcarea la dimensiunile aproximative ale Pieței Constituției; a fost un demers extraordinar și de la care nu s-a făcut rabat profesional. Am muncit foarte serios.

S-a văzut asta.

Sper, pentru că  îmi pare rău că în puținele cronici care au apărut n-a observat nimeni cum sute de oameni funcționează perfect, ca rotițele dintr-un ceas, într-un spațiu atât de mare. Tu ești una dintre cei care au observat asta, dar sunt care nu au găsit nimic, au vorbit despre alte lucruri și au trecut peste profesionalismul atâtor oameni prezenți pe acel set, pentru că eu așa o să-i spun până la capăt, e un set, un platou de film, și mă bucur că TVR a preluat și, cumva, e o încununare a muncii mele.

E un spectacol foarte bun, iar eu nu judec spectacolele în funcție de  partea financiară, deși pot să zic când se aruncă banii pe fereastră și când nu (când e nevoie, chiar o spun!),  dar acum  n-a fost cazul.

Acum s-a cheltuit foarte înțelept o sumă de bani cu care teatrul românesc poate nu e obișnuit, dar de ce să nu se obișnuiască? De ce să faci în aceeași Piață a Constituției concerte cu vedetele momentului, care să primească aceleași sume de bani, și să nu faci un act teatral cu aceeași sumă?

Un act teatral cu sute de oameni.

Exact, cu artiști din mai multe domenii, și actori, cor profesionist, taraf profesionist, călăreți profesioniști, serios acum, cârcoteala asta e specifică nouă, dar….

Cum e să faci parte dintr-o distribuție de sute de oameni? Ai simțit vreodată în timpul repetițiilor presiunea „numărului”?

Mi-a fost teamă de prima noastră repetiție în piață, cu toată lumea, am avut o emoție, pentru că e o responsabilitate uriașă să ai scenă cu Vlaicu, una de înfruntare și practic martorii la scena asta să fie sute de oameni. Dar mă bucur că i-am convins. Că i-am convins că fac chestia asta cât se poate de serios și ei au apreciat seriozitatea mea și a noastră, pe a mea și a lui Gavril Pătru, au apreciat și am primit mesaje tot timpul, de felicitare, de încurajare. Și s-a mai întâmplat ceva  chestie extraordinar: ne-am unit, am simțit susținere din toate părțile, căldură…

Cred că aici e meritul lui Horia Suru.

Da, este. Horia și Ligia Ciornei, regizorul secund, ei au contribuit din plin la crearea acestui sentiment. Ligia a fost cea care a lucrat cu planurile  doi. Horia a montat spectacolul din planul întâi și ea a condus și coordonat planul doi;  ea este cea care a avut un aport mare la crearea acestei atmosfere și-mi place să-i amintesc numele. O merită. ȘI ei doi s-au înțeles foarte bine, au comunicat.

Fiindcă l-am pomenit (din nou) pe Horia Suru: nu ești la primul rol, primul proiect cu el, și cred că nici la ultimul. Cum e să lucrezi noi proiecte cu oameni pe care îi știi?

Mai plăcut, chiar e plăcut. Te ajută să te cunoști, să fi fost deja echipă în alte proiecte, te ajută foarte mult. Dar este și o provocare. Nici să rămân în aceeași echipă toată viața nu cred că e ofertant. E bine să le ai pe amândouă, să le poți îmbina.

Acesta  e unul dintre motivele pentru care ți-ai înființat compania ta?

Da, din nevoia de echipă și de a exista într-un fel. LSD Theatre Show, tot în regia lui Horia Suru, a fost primul spectacol al companiei mele, Doctor´s Studio, așa am deschis eu ușa mea! A făcut Horia o comedie acolo de zile mari. Și a avut succes!

Știu că a avut succes foarte mult, și la public și la critică, ceea ce e rar. Oricum, pe zona de independent e ceva să ai un succes atât de îndelungat.

Bine, eu vin din altă bucată de independent, dinainte de Piatra Neamț, bucata cu Ana Mărgineanu și cu Ștefan Peca. Cu ei atunci am avut o ofertă de la un teatru și n-am vrut să mă angajez, ca să rămân liberă și să pot aduna semnături fără să am conștiința încărcată.. Acei ani m-au format, mi-au trezit gustul pentru proiecte personale și teatru independent.

Hai să revenim la compania ta. Vrei s-o dezvolți, vrei ceva mai mult de la ea?

Da, vreau. Mi-a venit o idee bună.. știi, de fapt nu e o companie de teatru, este o asociație culturală. Am observat o chestie în orașele prin care am fost cu Citadela, oamenii încântați că suntem acolo, încântați, cred că este foarte mare nevoie  de cultură, de lucruri valoroase, de lucruri cu sens mult; au nevoie de sens, se fac destule lucruri, nu știu cum să le spun, n-aș vrea să le taxez eu acum ca fiind  fără sens… Stând de vorbă cu Ligia Ciornei mi-a venit o idee: noi suntem doar două și mai putem strânge niște oameni, dar câte proiece putem face într-un an, dat fiind că eu sunt angajatăea face și film?. Și cred că aș vrea ca prin această asociație să ajut  oamei mai tineri pe care să-i încurajez, să-i îndrum, să le stârnim dorința de a face ei lucrurile astea, trebuie să fim mai mulți care să facă acte culturale.

E o idee faină, apropo, că ție îți place să lucrezi în echipă, se vede clar. E o idee bună să-ți faci echipa ta și să le stimulezi creativitatea, în aceeași măsură.

Simt nevoia să investesc. Și lucrurile pe care le-am aflat și pe care poate nu pot să le duc la capăt, să le predau, să insuflu, să entuziasmez pe alții să le facă. Asta parcă mi-aș dori acum. Că singură n-am cum să le fac pe toate, asta mi-e clar, și am descoperit și la Târgoviște și la Neamț și la Suceava, un public atât de avid de nou, de lucruri noi. Publicul din Piatra-Neamț este obișnuit cu teatrul, numai că noi am jucat la Târgu Neamț, deci un orășel mai mic; tocmai mi-am adus aminte că Geanina Cărbunariu (managerul Tetrului din Piara-Neamț) are o idee foarte tare, la anul să facă festivalul în mai multe orașe din județ.

Îți mai dorești roluri în piese istorice?

Da, de ce nu?

Eu cred că e una dintre provocările teatrului la ora actuală, să faci piese istorice.

Nu știu dacă ai observat cât public are Game of Thrones sau Dinastia Tudorilor.

Ceea ce teatrul românesc nu știe să speculeze.

O parte din explicație este dată de faptul că ne-am săturat de comunism, unde tematica principală sau una dintre principalele tematici era istoria și acum….

Și la ora actuală e și o rușine să spui că ești patriot.

Da, am observat asta, incredibil! În mediile elitei sunt anumite lucruri care sunt tabu; la mine la Piatra Neamț,  tata de 1 decembrie își pune steagul și eu sunt mândră că tatăl meu își pune steagul în balcon. Și punct, Am spus tot. Țara nu e  făcută doar din elite.

O, da! Asta nu trebuie uitat sub nicio formă.  Te-am văzut recent în Disputa, Vlaicu Vodă și Grounded. Trei piese total diferite cu trei montări și mai dferite. Nu te întreb care ți-e mai aproape, că mi se pare stupid.  Întreb altceva: la care dintre cele trei ai întâmpinat dificultăți neașteptate și cum le-ai depășit?

La Disputa, acolo am fost provocată de Vlad Massaci (regizorul spectacolului) să scriu finalul textului pentru că Marivaux nu a scris un final. Intrăm în acest univers în care se face un experiment cu cei patru copii crescuți de un prinț nebun, cărora  li se dă drumul în pădure, unde  ei urmează să se întâlnească și urmărim felul cum relaționează acești patru copii fără educație. Vlad m-a întrebat dacă vreau să scriu finalul, eu i-am spus că da, dar am tot tras de timp, am amânat momentul, pentru că nu înțelegeam exact zona în care ar putea să ducă acest final. Voci din interiorul artiștilor, voci ale artiștilor din interior, îmi spuneau un discurs feminist, un discurs în care bărbații să fie înfierați. Eu am fost precaută cu această sugestie și într-o seară mi-am dat seama că noi ne raportăm destul de ușor la un experiment. Un bărbat care după aia îi predă băiatului lui, deci tot un bărbat, experimentul, îndrăznește să ia bebeluși de la sânul mamei lor și să facă un experiment. Și am vorbit cu Vlad și i-am spus că uite, aș vrea să fac ceva să înfierez ideea de experiment uman. I s-a părut foarte bună ideea, am scris un monolog de final al lui Hermiane pe această temă, de care sunt foarte mândră, a țâșnit din mine, pentru că atunci când știi despre ce vorbești, lucrurile țâșnesc, da? Și acolo, cumva, e o scurtă pledoarie pentru educație, pentru educația tinerilor și a copiilor în legătură cu viața, cu iubirea, cu adevărul, și mai ales în legătură cu o chestie care ne lipsește și care se numește discernământ. Atât de ușor împrumutăm ideile altora, atât de ușor preluăm tot ce ne trece pe lângă urechi! În loc să avem propriile noastre idei și propriul nostru mod de a privi lucrurile și de a judeca situații și oameni și fapte. Și aceea a  fost o provocare foarte mare, iar acum nimeni nu-și dă seama că nu e al lui Marivaux.

E prima ta experiență legată de scris?

În asemenea context, da.

Și? Vrei să mai scrii?

Nu știu. Am scris cu Ligia la un scenariu pe care o să-l punem la CNC, un lung-metraj. Da, cred că o să mai scriu, dar nu aplicat, doar dacă vin la mine lucruri așa.

Deci dacă te stimulează cineva. E unul din domeniile la care trebuie să fii stimulată, e de ținut minte. Acum să încheiem cu Grounded și cu Citadela; eu am văzut Grounded la Unteatru, că așa a fost să fie.

Și-ți mulțumesc.

Cum a venit ideea de Citadela? Știu că femeile pilot române sunt foarte puțin cunoscute.

Da, am descoperit documentând; documentându-ne noi despre femeile pilot am descoperit două lucruri extraordinare. Faptul că prima femeie pilot de MIG 21, Simona Maierean este din Suceava, adică din orașul Ligiei, al regizoarei; al doilea fapt e că prima femeie pilot, Elena Caragiani, aproape că a trebuit să fugă de acasă și să plece în Franța unde i s-a acordat brevetul dde pilot, pentru că la ora aceea România nu dădea brevete. Ceea ce, cumva, ne-a deschis orizontul de la textul piesei spre o lume despre care prea puțină lume, prea puțin se vorbește. Și Ligia și-a dorit să vadă Grounded jucat în cetăți.

Prima oară când am auzit despre proiect mi-am zis că e cam ciudată ideea.

Când mi-a spus mie așa am gândit și eu: Ligia, ce înseamnă această idee? Aș vrea să video-mapăm pereții cetății și vreau zborul pentru că…; argumentele ei au fost foarte bune, în sensul că cetățile au fost un spațiu unde s-au purtat primele lupte, unde s-au ținut primele rezistențe, spectacolul nostru este  despre război tehnologic, războiul modern care, iată, se petrece.

A făcut conexiunea între epoci.

Da. Și atunci ne-a mai rămas să facem legătura, să susținem cu mai multe argumente visul ăsta al ei și ideea ei. Argumentele au venit pe tavă, fiindcă aceste femei pilot s-au implicat în primul război mondial și în al doilea război mondial, activ. N-au aruncat bombe, pentru  că nu au fost lăsate să piloteze avioane de luptă, dar aua ajutat cu răniți pe front, au zburat tot în zona de conflict. Și, încet-încet, am descoperit niște povești ale unor femei incredibile și curajul lor pentru epoca aceea și dedicarea lor și pasiunea. Aceste femei-pilot se luptă și astăzi cu prejuecățile. Simona are un interviu foarte frumos din care am folosit și noi în care zice că „Eu m-am obișnuit într-o lume a bărbaților, dar ei nu cred că s-au obișnuit încă.”

 

... e una dintre ideile care se regăsește și în piesă.

Sunt foarte fericită că i-am ascultat gândul și că am argumentat într-un proiect foarte bun se pare, de vreme ce a fost câștigător la AFCN, iar realizarea lui aa fost o muncă atât de plăcută și de frumoasă! E uluitor cum niște ruine, niște ziduri în care nu se întâmplă nimic, sunt niște vizitatori ziua și după aceea se pune lacătul, capătă viață seara datorită video-proiecțiilor noastre, cu lumea venită să asculte și să vadă. A fost o experiență nemaipomenită.

Singura cetate care nu e în oraș e cea de la Neamț. Cum a fost cu publicul acolo?

De la 8 și 20 erau vreo 20 de spectatori și ne-am gândit, nu-i nimic, și la Bienala din Valencia, eu cu ochii mei am văzut 20 de specctatori și nu e nicio problemă. Arta de genul acesta rămâne de nișă. Și a apărut un grup de vreo sută de persoane veniți dintr-o tabără. A fost extraordinar, ucraineni și români care au și rămas la spectacol, care au însuflețit, pentru că erau adolescenți, liceeni. A fost o seară genială.

…. a fost pe gustul lor cu video maping și mai ales subiectul.

I: Iar băiețelul unei prietene venite de la Piatra Neamț special pentru spectacol, când l-am întrebat la sfârșit:„Radu, ce vrei să te faci? Pilot?” mi-a răspuns: „Nu, vreau să pilotez drone.” Ai înțeles copilul? El acolo s-a raportat.

Bravo lui, a văzut în viitor.

A văzut în viitor, exact.

Și aveți o continuitate la proiectul ăsta? Vreți?

Ne gândim să alegem încă 3 cetăți, plus una în Republica Moldova.

Atunci sigur vin. Mă inviți, nu mă inviți, vin.

Cu drag te luăm, te luăm.