Claire Keegan este scriitoare irlandeză, a debutat cu povestiri publicate în The New Yorker, The Paris Review, Granta. De-a lungul timpului, a fost multipremiată și tradusă în mai multe țări. Publicului cititor român îi este familiară din volumul Astfel de lucruri mărunte. Cartea de față, A treia lumină, a fost tradusă de Iulia Anania la Editura Trei, în colecția Anansi Contemporan, iar critica literară internațională consideră romanul echilibrul perfect între inocență și inteligență emoțională (The New York Times).
Romanul A treia lumină explorează cu tenacitate relațiile interumane, situându-le la limita dintre durere profundă și tandrețe, dintre copilărie și maturitate. Personajul principal, care devine și naratorul cărții, provine dintr-o familie numeroasă, în care complicațiile vieții cotidiene și neajunsurile fac imposibilă și comunicarea. Mama, Mary, este prinsă în iureșul nașterilor și treburilor casnice, în așa măsură încât își pierde identitatea, fiind mama și atât, o femeie despre care propria fiică nu poate spune prea multe. Pe de altă parte, tatăl, Dan, este un personaj cu o personalitate dură, aspră, mai degrabă taciturn, care se arată întotdeauna indispus și incapabil de un dialog firesc. Pentru el, relațiile cu propria familie se rezumă la o comunicare indirectă, fiind, la rândul său, prins în ițele dificultăților existenței. La mijloc, una dintre fiicele lor, cea care ne dezvăluie, de fapt, întreaga poveste a familiei ei, precum și a familiei care îi va fi gazdă pentru o vară, până când mama sa va aduce pe lume un nou frate.
Fetița parcurge alături de tatăl său un drum plin de semnificații din propria casă până într-un sătuc irlandez, acolo unde o așteaptă un cămin temporar și unde va descoperi viața diferit, se va schimba și va înțelege cât de complex este sufletul uman, ce alte noi sentimente poate explora, transformându-se radical. Despărțirea de tată este abruptă, așa cum era firea lui, lăsând-o în spate, fără nicio promisiune sau sfat, era aruncată într-o nouă etapă a existenței sale pe care trebuia să o descopere de una singură.
Mă uit cum bagă mașina în marșarier, cotește pe alee și se îndepărtează. Aud roțile izbind podețul din grilaj pentru vite, apoi schimbarea vitezelor și zgomotul motorului care se întoarce pe drumul pe care am venit. De ce a plecat fără să-și ia măcar rămas-bun, fără să pomenească măcar despre cum are să se întoarcă după mine? Adierea ciudată, arțăgoasă care traversează curtea pare mai răcoroasă acum, iar norii mari și albi au năvălit peste șură.
Norii se vor mai strânge deasupra capului fetei, dar mai puțin denși și vor permite pătrunderea câte unei raze de soare. Separarea de propria familie este resimțită ca un abandon, ca o ruptură care nu se va mai repara sau suda niciodată. Integrarea în noua familie este un itinerariu, trăit adânc și profund de fată, descoperind afecțiunea, căldura unui cămin în care trăiește de acum un copil. Schimbările încep de la nivel fizic, prin schimbarea vechilor haine murdare și ponosite, îmbăierea asociată unui ritual al curățării de murdărie și suferința din cealaltă casă și îmbrăcarea unor haine care nu sunt ale ei, dar va afla că poartă cu ele o altă poveste, un secret dureros.
Soarele, acum deasupra capetelor, ne azvârle înapoi o versiune unduitoare a felului în care arătăm. Mă tem, preț de o clipă. Aștept până când mă văd nu așa cum eram când am sosit, ca o țigăncușă, ci cum sunt acum, curată, în alte haine, cu femeia în spatele meu. Apa asta e mai rece și mai curată decât oricare alta pe care am băut-o: are gustul tatălui meu plecând, al lui întotdeauna absent, al nimicului pe care mi l-a lăsat odată cu plecarea lui. Afund căușul din nou și îl ridic la același nivel cu lumina soarelui. Beau cinci-șase guri de apă și îmi doresc, deocamdată, ca acest loc fără rușine și secrete să fie căminul meu. Apoi femeia mă trage înapoi în iarbă, unde sunt în siguranță, și coboară singură.
Doamna Kinsella este tandră și protectivă, sentimente care ascund, în realitate, o mare durere. O învață pe fată că în noua sa casă nu există secrete pentru că nu au de ce să se rușineze. Înțelege cu limpezime traumele și durerile fetei, le somatizează și vrea să le șteargă, dorește să îi redea copilăria. În același registru se înscrie și soțul său, un om blând, grijuliu, în care fata caută tatăl pe care și l-ar fi dorit, dar pe care nu l-a avut niciodată. Trăiește confuz o perioadă, nu înțelege cum e normal să viețuiești într-o familie. Cu grijile adulților, cu neajunsurile luate ca responsabilități ale copiilor sau protejat și îngrijit, iubit sau rănit? Fata va înțelege, în schimb, că viețile oamenilor mari sunt asemenea labirinturilor, că te pierzi uneori oricât de bine orientat ești, că te poți împiedica, rănindu-te. Familia Kinsella, la rândul ei, cu ajutorul fetei, dorește să vindece o rană, o pierdere, o tragedie. Hainele împrumutate aparțin celui căruia nu i-a fost dat să trăiască. Se află și tânăra conștientizează legătura afectivă și că unele secrete sunt atât de dureroase încât nu trebuie spuse, ci îngropate.
Totul pare ciudat în noaptea asta: să mergi la marea care-i acolo de când lumea, să o vezi, să o simți și să te temi de ea în semiîntuneric, să îl asculți pe bărbatul ăsta spunând lucruri despre cai în largul mării, despre cum soția lui are încredere în alții ca să învețe în cine să n-aibă încredere, lucruri pe care nu le înțeleg pe deplin, lucruri care poate nici măcar nu îmi sunt destinate mie.
Vara se apropie de sfârșit și fata trebuie să se întoarcă la familia sa pentru începutul școlii. De-ar fi fost doar un anotimp, dar acea vară fusese mai mult, o ușă către o nouă lume, o deschizătură la granița dintre copilărie și maturitate. La întoarcere nimic nu mai e la fel pentru cea care plecase, nu se mai regăsește în încăperile reci, pline de suferințe, unde nici măcar copiii nu pot schimba sumbrul vieții. Se așterne tăcerea, este stăpână peste gesturile mecanice, lipsite de viață. Nu poate rămâne, nu poate să mai trăiască în această lume a întunericului.
Iau startul din picioare și fug pe alee. Îmi simt inima nu în piept, ci în mâini, și pare că o car cu ușurință, ca și cum aș fi devenit mesagerul a ce se întâmplă înăuntrul meu. Mai multe lucruri îmi trec fulgerător prin minte: băiatul de pe tapet, agrișele, momentul în care găleata m-a tras la fund, junca rătăcită, salteaua umedă, a treia lumină. Mă gândesc la vara mea, la clipa prezentă, cel mai mult la clipa prezentă.
Claire Keegan dovedește și în acest roman o fină cunoaștere a psihicului uman, se arată profund interesată de simțămintele din adâncul ființei umane, de felul în care relațiile interumane se croșetează, se întrepătrund. Chiar dacă este o carte de mici dimensiuni, A treia lumină este un roman puternic și profund.
A treia lumină de Claire Keegan
Editura: Trei
Colecția: Anansi. Contemporan
Traducerea: Iulia Anania
Anul apariției: 2024
Nr. de pagini:72
ISBN: 978-606-40-2437-4
Cartea poate fi cumpărată de aici.
