Bournville – totul se schimbă și totul rămâne la fel

Într-o lume zdruncinată de crize de tot felul, în care sistemul de valori individual e greu pus la încercare, scriitorii au o misiune aproape imposibilă: în ce măsură reușesc să convingă potențialii cititori să iasă din iureșul cotidian și să se afunde într-un fotoliu cu o carte în mână? În ce măsură reușesc să își facă cititorii să uite de termene limită și liste de tot felul prin subiectele și personajele creionate cu multă atenție? Este demnă de toată lauda consecvența editurilor de a aduce pe rafturile librăriilor titluri incitante, subiecte variate, în ediții atent îngrijite. Dacă ai parte și de traducători de prim rang, succesul e garantat. Dan Croitoru, coordonatorul Colecției Biblioteca Polirom, a reușit să aducă în prim plan, grație unui traducător de mare finețe – Radu Paraschivescu – istoria recentă văzută prin lentila membrilor unei familii din clasa de mijloc engleză. Unul dintre urmașii lui Mary Lamb, într-un moment de sinceritate dezarmantă, își pune întrebarea retorică: în ce măsură se mai poate discuta despre o clasă de mijloc la sfârșit de secol XX – început de secol XXI?

Cu siguranță macroistoria poate fi înțeleasă mai bine prin intermediul microistoriei, a istoriei locale și personale. Deloc întâmplător, mai toate editurile au publicat în ultimii cincisprezece ani numeroase studii de genealogie, monografiile unor familii sau locuri mai mult sau mai puțin celebre. Dar și ficțiunea ne ajută în acest. Bournville, cel mai recent roman tradus în limba română a lui Jonathan Coe, poate fi considerat monografia unei familii, dar și a unui orășel de undeva din Anglia, o surprinzătoare sinteză a istoriei postbelice engleze, în care simbolurile societății britanice vizibil zdruncinate de cel de al Doilea Război Mondial se redefinesc pas cu pas, într-o lume uluită de iureșul de invenții și inovații, care de care mai fascinante. Deciziile politice par cu atât mai greu de înțeles și de acceptat:

„ – După cum știi, Mark, sunt un anglofil devotat. Am ajuns prima dată la Londra în 1977, la apogeul punkului. Nu prea mi-a plăcut muzica, dar atitudinea era captivantă pentru un tânăr care crescuse la Salzburg, un oraș ultraconservator, în care nu observasem strop de contracultură. Era perioada Jubileului de Argint al reginei, țin minte, și o vreme mi s-a părut că toată lumea cânta fie imnul național, fie „God Save the Queen” de Sex Pistols. Faptul că aceste două cântece au putut fi pe buzele tuturor în același timp a fost minunat de relevant pentru caracterul vostru. Cred că tot atunci am văzut și un film cu James Bond, Spionul care mă iubea, și am ascultat uralele publicului când lui Bond i s-a deschis parașuta și a apărut steagul Marii Britanii. Din nou, foarte englezesc! Să se autoflateze și să râdă de ei înșiși în același timp. Am stat trei luni la Londra și la încheierea lor mă îndrăgostisem de tot ce găsisem acolo: muzica engleză, literatura engleză, televiziunea engleză, simțul umorului – ba chiar începuse să-mi placă și mâncarea. Am simțit că locul ăla avea o energie și o inventivitate pe care nu le găseai nicăieri altundeva în Europa, și toate se făceau fără aroganță, cu ironia asta care le e tipică doar englezilor. Iar acum aceeași generație face… ce? Votează pentru Brexit și pentru Boris Johnson? Ce s-a întâmplat cu ei?

Înainte ca fie Mark, fie Lorna să ofere un răspuns la această întrebare grea, Ludwig continuă:

– Nu-i vorba doar de mine. Asta ne-ntrebăm cu toții. Vedeți voi, vorbim despre o țară isteață, o țară la care ne uitam admirativ cu toții. Iar acum ați făcut chestia asta care, din câte ne dăm seama, vă micșorează, vă face să arătați mai slabi și mai izolați, și totuși dați impresia că sunteți mulțumiți. Iar pe urmă l-ați adus pe bufonul ăsta la putere. Ce se întâmplă?” (p. 18 – 19)

Lorna, nepoata personajului central, Mary Lamb, care stă în penumbră în prima parte a romanului, dezvăluindu-se discret, așa cum îi stă bine unui englez tipic, răspunde provocării lansate de amicul său, și ne introduce într-o societate engleză postbelică ai cărei membrii se străduie să se redefinească, să se reconstruiască după un război nepermis de lung și cu atât mai greu de înțeles și de acceptat. Televizorul, o invenție cu efecte nebănuite la acea vreme, îi ajută pe membrii comunității din Bournville să treacă mai ușor peste neajunsurile vremii, dar și să se simtă conectați cu macroistoria:

„[…] Geoffrey, care, din locul unde stătea în cealaltă parte a camerei, îi privea pe ceilalți nouăsprezece telespectatori cum se uitau, muți și vrăjiți, la televizor. Era prins și el în drama momentului, însă atenția lui nu se îndrepta doar spre imaginile de pe ecran, ci și spre efectul pe care-l aveau ele asupra acestor privitori. Pentru el, momentul în care coroana fu așezată pe capul noului monarh se dovedi un punct de apogeu, un moment de eliberare. Ca toți ceilalți, nici măcar cu ajutorul comentariului de la televizor nu înțelesese de fapt aceste ultime etape ale ceremoniei: lui îi transmiteau, cu toate acestea, un sentiment al corectitudinii pe care de fapt însăși neclaritatea lor îl sporea în loc să-l submineze. Pe Geoffrey nu-l interesase atmosfera din anii imediat de după război: forțe periculoase – raționalism, incluziune, egalitarism – păreau să fi fost dezlănțuite de război și amenințau să zdruncine fundațiile vechii ordini. Însă acum această ceremonie greoaie, enigmatică și incomprehensibilă i se părea o gură de aer stătut, care își transporta privitorii înapoi într-o lume mai veche și mai solidă, o lume înrădăcinată nu în valori umane discutabile, ci compusă exclusiv din abstracții uimitoare și ierarhii oculte. În fața ochilor lor chiar și regina, această femeie de douăzeci și șapte de ani, pasivă și impenetrabilă, din centrul ritualului încetase să fie o ființă omenească în orice sens important și devenise un simplu simbol. Și chiar așa trebuia să fie. Acesta era destinul ei.” (p. 108)

Pe 1 iulie 1969, tot televizorul îi va prilejui unui copil, nepotul lui Mary Lamb, să reflecteze cu privire la justețea investirii lui Charles ca prinț de Wales, dar cu siguranță copilul de atunci nu avea habar deloc de impactul uriaș pe care îl va avea câțiva zeci de ani mai târziu decesul prințesei Diana și transmiterea în direct a înmormântării acesteia. Conflictele dintre generații, discriminările de tot felul, lupta cu dependența de droguri, acceptarea diversității sexuale stârnesc reacții mai mult sau mai puțin surprinzătoare printre membrii comunității din Bournville, iar cititorul devine părtaș la acestea, respiră, suspină, râde odată cu unul sau altul dintre aceștia, își aduce aminte de propriile reacții avute față de unele invenții, inovații, schimbări de guverne, decizii politice, sau față de pandemia declanșată în 2020. Ce i-a uimit mai mult pe copiii lui Mary Lamb? Telefonul mobil, computerul, comunicarea on-line, criza socială de la începutul anilor ’80, unele deciziile ale guvernelor, sau dramele Casei regale britanice?

Jonathan Coe este, înainte de toate, un povestitor și are meritul de a introduce cititorul într-o lume aparte și, cu toate acestea, extrem de familiară. Pagină după pagină, capitol după capitol, te trezești punându-ți întrebări, căutând informații despre membrii propriei familii, reflectezi asupra propriului arbore genealogic și nu numai. Într-un fel sau altul, cititorul va fi de acord cu felul cum se închide cercul:

„Lui Shoreh îi plăcea liniștea care acoperea satul ca o pătură în cea mai mare parte a zilei, însă hărmălaia următoarelor cincisprezece minute îi plăcu parcă și mai mult. Îi plăceau tărăboiul copiilor care se strigau unul pe celălalt, țipetele ascuțite de surescitare, îngânarea poezioarelor pentru copii, a cântecelor batjocoritoare și a celor de la săritul corzii. Nu c-ar fi putut vreunul dintre sunetele acelea să se audă deslușit sau separat de celelalte: totul se contopea într-un cor unic, un potpuriu minunat și haotic de glasuri de copii. Stând în fața intrării, cu mătura în mână, Shoreh simți că trăiește concomitent în trecut, în prezent și în viitor: îi amintea de propria ei copilărie, de propriile ei zile de școală, cu peste douăzeci de ani în urmă, de mica școală din Hamedan, o amintire veche, dar vie, însă îi aducea aminte de asemenea că tocmai copiii ăștia care strigau și cântau erau cei care aveau să poarte pe umeri următorii câțiva ani. Trecut, prezent și viitor: asta auzea Shoreh în larma glasurilor de copii venind dinspre locul de joacă în pauza de dimineață. Ca un râu care murmură, ca fluxul care apropie de țărm, un contrapunct îndepărtat al foșnetului scos de mătura ei la intrare, cu o voce fără trup șoptindu-i la ureche, iar și iar, aceeași mantră: Totul se schimbă și totul rămâne la fel.” (p. 389)

Bournville de Jonathan Coe