„Ruta subterană” de Colson Whitehead

„Aceleași legi guvernau gunoiul și oamenii.” (p. 88)

Ruta subterană este o carte care te transformă în fugar. Ritmul alert al acţiunii te poartă, pagină cu pagină, printr-un labirint subteran, în care simţi în ceafă respiraţia grea a urmăritorilor tăi. Uneori, nu le cunoşti identitatea, alteori ştii sigur că pe urmele tale a pornit Ridgeway, un personaj a cărui cruzime este dublată de inteligenţă. Acest vânător de negri îşi justifică existenţa prin ceea ce face, ca recuperator, cu răbdare şi sânge rece. Rolul recuperatorului este important într-o societate construită pe mentalitatea discriminatorie a superiorităţii albilor, care obţin monopolul drepturilor umanităţii. Noţiunea de proprietate nu se referă numai la valori materiale (moşii, plantaţii, case etc.), ci şi la sclavii lăsaţi moştenire din generaţie în generaţie, vânduţi în târg şi hăituiţi:

„Ridgeway căpătase faimă pentru uşurinţa cu care izbutea să se asigure că proprietatea ta rămânea proprietatea ta. Când un sclav evadat apuca pe un drum, Ridgeway ştia unde se îndreaptă. Îi ştia direcţia şi scopul. Secretul lui: nu încerca să ghiceşti încotro o ia sclavul. Concentrează-te doar pe ideea că fuge de tine. Nu de un stăpân nemilos, nu de vasta instituţie a robiei, ci de tine anume. Şi funcţiona de fiecare dată…”. (p. 89)

Vânătorul de sclavi nu este doar un om cu instincte puternice, este şi un filosof al societăţii din elita căreia consideră că face parte, un bun observator, căruia nu-i scapă semnele emancipării negrilor. Luptătorii pentru respectarea drepturilor universale ale omului încep să aibă câştig de cauză, legile se schimbă şi sclavii de odinioară capătă acces la educaţie, semn că aspiră la alt statut social:

„Ridgeway ocolea tribunalul când putea, dar nu deseori. Era o pacoste să fii oprit pe drum într-un stat liber, dacă bunul pierdut se pricepea la mânuirea vorbelor. Cum îi luai de pe plantaţie, cum învățau să citească; era o boală.” (p. 87-88)

Viața Corei este o evadare continuă, o cursă de mare viteză dusă în proximitatea morţii. Tânăra se luptă pentru supraviețuire cu o tenacitate greu de imaginat. Nu renunță nicio clipă la trupul ei, la demnitatea ei, cu tot tratamentul inuman de care are parte. E lovită, pusă în lanțuri, torturată, dovedind o rezistență fizică incredibilă. S-ar spune că are noroc, fiindcă scapă cu viaţă la limită. Dar are și ghinion, căci pentru ea nu există liniște. E hăituită permanent. Vânătorul de sclavi a făcut din urmărirea Corei singurul scop al vieții lui. Mama și fiica, Mabel și Cora, îi ruinaseră reputația. Fuga de pe plantaţie a celor două femei, la momente diferite, este considerată un afront personal. Ridgeway se ridică din moarte ca să o găsească pe fugară. Cora trăieşte, pentru puţin timp, o viaţă normală, imediat ce ajunge, prin ruta subterană, într-o comunitate în aparenţă tolerantă:

„În lunile care urmată, Cora își corectă postura. Scrisul şi vorbirea mai aveau nevoie de îmbunătățiri. (…) Era cel mai moale pat în care se culcase vreodată. Dar, pe de altă parte, era singurul pat în care se culcase vreodată.” (p.102)

Suntem, în cartea aceasta dramatică, într-o lume în care între victimă și călău se instituie celebrul pact de colaborare. În comunitățile de sclavi există “cozi de topor”, delatori de ocazie, care, pe aproape nimic, își vând semenii. Există albi, și nu puțini, care-i adăpostesc pe fugari, riscând să fie, la rândul lor, linșați – ceea ce se şi întâmplă cu familia Martin. Există negri care trădează cauza negrilor:

„Negri liberi care făceau un ban în plus prinzând negri fugari scotociseră pădurile și storseseră informații de la posibilii complici. Patrulele de sclavi și detaşamentele de voluntari dintre albii de rând hărţuiau şi agresau oamenii. Sălaşurile sclavilor de pe toate plantațiile învecinate fuseseră cercetate în amănunt, și mulți dintre ei fuseseră bătuți din principiu. Dar ogarii se întorseseră cu cozile între picioare, la fel ca stăpânii lor.

Randall angajase o vrăjitoare care să arunce un blestem asupra sclavilor lui, astfel încât orice ființă cu sânge african care ar fi încercat să fugă să fie lovită de dabla. Vrăjitoarea îngropase fetișuri în mai multe locuri secrete, își luase plata și plecase în căruța ei trasă de catâri. În colonie avusese loc o discuție aprinsă despre natura blestemului. Se aplica oare numai celor care aveau de gând să fugă sau tuturor indivizilor de culoare care călcau hotarele moșiei? Trecuse o săptămână înainte ca sclavii să iasă iar la vânătoare și la scotocit prin mlaștină. Acolo era mâncarea.

Nici urmă de Mabel. Nimeni nu scăpase vreodată de pe plantația Randell. Fugarii erau întotdeauna târâți înapoi, după ce fuseseră trădați de prieteni sau interpretaseră greșit stelele, punându-și singuri de gât lațul și mai gros al robiei. La întoarcere erau schingiuiți cumplit până să li se dea voie să moară, iar cei rămași în viață erau siliți să asiste la etapele înfiorătoare ale acestei agonii treptate. O săptămână mai târziu apăruse pe plantație faimosul vânător de sclavi Ridgeway.” (p. 47)

Ruta subterană este o carte tulburătoare, extrem de bine scrisă, cu impresionantă documentare, care se adaugă unui raft întreg de cărţi cu aceeaşi tematică: rasism, discriminare, inechitate socială, lipsă de umanitate, experiment social, scenariu distopic etc. Înţelegi mai bine valoarea Rutei subterane, dacă ai parcurs deja Tom Sowyer, al lui Mark Twain, Să ucizi o pasăre cântătoare, Harper Lee, Viaţa secretă a albinelor, romanul scris de Sue Monk Kidd, şi chiar Kazuo Ishiguro, Să nu mă părăseşti. Este foarte mult întuneric în Ruta subterană, dar este la fel de multă lumină la capătul ei: Cora îşi continua fuga, deja simbolică, găsind putere într-o viaţă pe care o trăieşte concomitent pe mai multe dimensiuni, la o intensitate insuportabilă. Miza politică, discursul ideologic, etica unei societăţi în derivă sunt la fel de importante în acest roman remarcabil.

Ruta subterană de Colson Whitehead