Pași către noua literatură: între literatura care te caftește, pardon, uimește, și literatura „pentimento”… – „Pe șapse iulnie în Austrialia” de Ovidiu Vitan

Pe Ovidiu Vitan am avut plăcerea să-l descopăr în urmă cu doi ani, cu a treia lui carte, Rău de spaţiu; Omul fără nume, o surpriză din foarte multe puncte de vedere, unul dintre exemplele clare despre cum ar trebui să arate literatura prezent-viitorului, literatura care fuge de blazare și de comoditate, literatura căreia nu îi este frică de științe, de auto-ironie, de S.F., de atitudine, dacă tot spunea acum câțiva ani plin de optimism Alexei Panshin că intrăm „într-o nouă eră. Ne depășim limitele impuse de o civilizație veche de cinci mii de ani. Devenim oameni postistorici. Iar ceea ce acum poartă numele de SF va fi marea literatură a viitorului.”!!!

În mustos post-umanism și spumos post-adevăr, dar în plină criză suculentă a coronavirusului (atenționări au fost și nu numai de la Yuval Noah Harari, în „Homo Deus”, care, în finalul subcapitolului „Invizibilele Armade” încheia chiar optimist: „Prin urmare, cel mai probabil, marile epidemii vor continua să pună omenirea în pericol în viitor doar dacă omenirea însăși le creează, în slujba vreunei ideologii nemiloase. Epoca în care omenirea stătea neputincioasă în fața epidemiilor naturale a luat probabil sfârșit.”, pp.19-20), literatura (sau lumea literară) fiind de mult virusată, zombificată, Ovidiu Vitan propune, probabil, mai este de studiat fenomenul în ansamblu, ca să se poată da un verdict clar, o ficțiune post-cyberpunk (pro-cyberpunk? Măcar parțial!), de o „demențialitate” înrudită cu cea a unui Rainer Sarmet, Leos Carax, Jean-Pierre Jeunet, Yorgos Lanthimos, ca să dăm doar câteva exemple cinematografice, literar vorbind neputând să mă gândesc acum decât la Tudor Ganea (mai că i-aș închide undeva pe cei doi, cu o bursă de creație fabuloasă, condiția fiind să creeze două-trei cărți, dacă nu o saga „cutremurătoare”), deși nu mi-ar fi „rușine”, vorba vine, nici cu un Marian Coman, Mircea Cărtărescu, Mihail Gălățanu, Florina Ilis, Liviu G. Stan, Adrian Buzdugan, Dorin Cozan, Cristi Robu Corcan, Răzvan Petrescu, Răzvan Rădulescu, Mirel Floricică (alias Loham Gamadam), Matei Florian, Doina Ruști, Ioana Pîrvulescu, Dan Doboș, Dimitrie Lupu, Mircea Țuglea, Adrian G. Romila, Cornel Bălan, Doina Roman, Victor Cilincă – „lista” se referă doar la lecturi relativ recente, prezentate, cele mai multe, pe Bookhub.ro! -, (și re)„inventatori” (unii „re”) dovediți de „lumi literare” unde imaginația și inteligența formează cu munca și talentul careuri de ași formidabile (unde fantazarea și fantasticul clasic „joacă” fabulos, la cei mai mulți dintre cei amintiți mai sus, când abordează genul…) care pot rezista noului realism (care presupune o altă „listă”, fiind aici și o altă sub-diviziune, dacă nu chiar trei, la una predominând și un lirism modernist înfiltrat în proză, la cealaltă imaginația și mai ales imaginația construcției textului au un cuvânt greu de spus: aici o trimitere bună ar fi către T.O. Bobe, cu a sa „Carte a neisprăvirii” sau Dan Alexe cu „În punctul lui rebbe G.”; a treia parte fiind continuatoarea realismului lui Marin Preda, trecut sau nu prin școli anglo-saxone)…

Sunt douăzeci și cinci de texte, treisprezece având câte un titlu, la acestea finalurile părând a fi deschise, sau chiar sunt, doisprezece fiind intercalate, fără titlu, fără început și fără sfârșit, sau, mai corect, cu începuturi bruște, finaluri la fel de rupte, fiind și cuvinte sau propoziții evident „sfâșiate”… parcă ar fi, dacă vreți, benzi audio pe care le „auzi” oarecum aleatoriu. Ovidiu Vitan reușește să sugereze adevărul falsității artei cuvintelor sau falsitatea adevărului (la care bătea apropo Eugen Negrici în „Iluziile literaturii române”), depinde de care parte sunteți mai aproape de Forța Întunecată sau de cealaltă (o altă carte a lui Ovidiu Vitan este „Nerecurgerea la Forță și la amenințarea cu Forța”, iar în textul „Seceriș de stele” (din „Pe șapse…”) este ironizată ideea Stelei Morții din Star Wars…

Avem politică, satiră, călătorii în timp și spațiu, teleportări, zombi, absurd, distopii, filosofie, meditație (și asupra Limbajului), umor nebunesc, descoperiri ciudate, precum un nou număr între șase și șapte, se speculează filologic: „viitorul anterior a apărut deoarece omul a mers în timp.” (p.171) ș.a.m.d.

Scria un prefaţator, real-ireal, Gheorghe Veonescu, din Rău de spaţiu; Omul fără nume, care apare şi ca postfaţator, parcă şi ca personaj, nimic nu este foarte sigur, seif, nici măcar tu, cititorule:
„…autorul a vrut şi el să renunţe la eterna cutie în care punem textul, să caute o cărare mai puţin umblată şi, cel mai probabil, să scrie o carte în care să primeze experienţa receptării, dacă nu chiar o carte care să nu poată fi povestită, în sensul că, desigur, ideile pot fi redate, acţiunea poate fi redată, dar s-ar pierde experienţa diferită a citirii. De altfel, unul dintre texte nu va putea fi publicat niciodată pe suport digital – lipsa experienţei fizice l-ar face inutil, vidat de rost, ar imploda ca o stea care şi-a epuizat combustibilul şi se prăbuşeşte în ea însăşi, rezultând o gaură neagră din care nu mai este nimic – nici măcar sensul. Astfel, explorarea expresivităţii tradiţional prea puţin exploatate a tiparului, a formatării textului, dar şi a străvechiului suport numit hârtie conferă o dimensiune suplimentară textului tipărit, lectura, tradiţional bidimensională, ajungând pe alocuri tridimensională!” (pp.6-7)

O astfel de ambiție de construcție non-conformistă a cărții există și în Pe șapse iulnie în Austrialia, plecând chiar de la titlu (la cealaltă carte aproape se poate spune că este prima carte din lume cu două titluri, nu cu un titlu și cu un subtitlu, explicația fiind acolo la pagina 33: „Cartea asta are două variante, care diferă, printre altele, prin titlul acesta de pe pagina de gardă: unele se cheamă „Rău de spaţiu”, altele „Omul fără nume”. Este aşa numita colapsare a funcţiei de undă: neobservate, variantele coexistă simultan, dar când cineva face o observaţie, numai o singură posibilitate se produce.” (p.33)

Ideea se prelungește, sui generis și pentru „Pe șapse…”, titlul fiind o aluzie la ceea ce se întâmplă în textul „Paloșul lui Occam” (auto-ironie admisă: paloșul lui Vitan este la fel de delicat, subtil ca… briciul lui Occam: atenție la primul text, poate părea ca o excepție, și într-un fel și este, deși mai sunt momente dure în carte: „Legea pumnului (nr. 7/2023, republicată), unde în România ne întoarcem la o democrație participativă… originală, deși ideea nu venise de la Ion Iliescu, unde cetățeanului de rând i se permite să bată cu măsură politicianul, la propriu, astfel găsindu-se soluția anti-corupției și progresului mioritic!), românismului patriotard dîndu-i-se ceea ce este al Cezarului și în acel „Paloș…”, unde erou este, de fapt, puțin, e drept, paloșul lui Ștefan cel Mare, repatriat într-o Românie dată afară din NATO, UE fiind în fărâmițare, statele subdezvoltate ieșind din ONU, o Românie care își face iluzii că va salva lumea…întreagă, omenirea de Necunoscuți, prin minstrul apărării, „renumit pentru patriotismul său, adesea perceput ca fiind exagerat. Omul credea din tot sufletul că România e mai bună decât statele din jur, care încă recuperau handicapul epocii comuniste, dar și decât țările dezvoltate, care, susținea el, își pierduseră sufletul și îl înlocuiseră cu un cont bancar, și mai frumoasă decât imagnile retușate mincinos din pliantele turistice ale țărilor avansate; ba chiar avea etalat pe un perete al biroului paloșul lui Ștefan cel Mare, răscumpărat de la statul turc. Așa că își dorea foarte mult ca România să fie țara care salvează Alianța și lumea de invazie. Atât de mult, încât ordonase ca armata să aștepte mesajul de la profesorul răpit de inamici, o decizie extrem de riscantă în condițiile în care Necunoscuții, sprijiniți de teroriști, tocmai își pregăteau atacul iminent împotriva omenirii.” (p.153)

Totul începuse, evident, de la americani, care „i-au urmărit și i-au bombardat și i-au pișat pe talibani și pe Al Qaida și pe toți teroriștii, silindu-i să s afunde tot mai mult sub pământ, atât de mult încât într-o zi au dat de Necunoscuți…” (p.154)

Care vor rămâne niște necunoscuți sau nu, Alianța nemaifiind NATO, ci acea organizație a țărilor ieșite din ONU. Dar întorcându-ne la acel mesaj primit de la un fel de Pacepa, acesta anunța data Invaziei: „Pe șapse iulnie în Austrialia.”

Ceea ce ar fi fost un mesaj „cuantic”, adică, explică alt personaj: „În fizica cuantică, cea care descrie lumea particulelor, există conceptul de superpoziție. Un exemplu excelent este pisica lui Schrödinger. Conform acestui exemplu (care nu e posibil fizic, e doar o analogie, fizica cuantică se referă exclusiv la particule și nu se aplică la scară macro), cât timp nu deschidem cutia, pisica este și vie, și moartă, este în ambele stări deodată; aceasta este superpoziția. Însă când deschidem cutia, pisica va fi ori vie, ori moartă. Dar! , și aici e partea cea mai stranie, chiar dacă pisica e vie, într-o lume paralelă pisica e moartă, pentru că ambele variante se produc, noi doar fiind în lumea unde pisica e vie. Or mesajul primit de noi acum, aparent ilogic, are exact aspectul unei superpoziții. Profesorul ne transmite că atacul se va produce în toate aceste locuri și la toate aceste date – în diferite lumi paralele…” (p.163)

Se va ajunge până la afirmația că trădarea (literaturii?) este adevăr (p.167 – aici glumesc, eu subsemnatul, citând doar aproximativ, rupând din context), dar este o altă continuitate de idee literară, Ovidiu Vitan mizând, într-un fel, pe literatura… cuantică (la „Rău de spațiu…” mai scriam: „uită-te în ochii tăi, cititorule, în adâncul întunecat al pupilei (locul neloc unde începe antimateria în om), citeşte acolo despre numele omului fără nume, despre numele numelui omului fără nume, despre numele numelui numelui omului fără nume, găseşte antidotul, găseşte binele de spaţiu al cuvintelor, sensul cozii pisicii lui Schrödinger, vie şi moartă în acelaşi timp, citeşte cartea necarte a lui Ovidiu Vitan, cu moarte pre moarte cercând o revoluţie, evoluţie în acelaşi timp, rpima acrte cu două fiinţe, „rpima acrte” este corect, nu modfcţ, lăsţ aş, şa, nu e geş’t, prima carte cu două titluri, cu doi naşi, „doi”, „două” nu există, cuantic vorbind, literatura la scară atomică trebuie să ia avânt, bine aţi venit într-un univers paralel, două, trei, patru, la infinit, aproape, bine aţi venit într-o carte paralelă altei cărţi, unde personajele trec într-una, două, trei, dintr-una, două, trei, la infinit…”) sau pe cea… pentimento, dacă este să ne raportăm la textul care limpezește pentru profani „construcția”.

Este vorba despre discuția din deltă, mă rog, dinspre deltă spre Tulcea, dintre un salvator și un om care care a avut o „experiență interesantă” (o fi văzut vreun OZN? Nu, ar fi prea facil, și Vitan este un asasin profesionist al facilului!), discuție care duce la un profesor care „spunea că ecuațiile și calculele pe care le făcuse timp de 20 de ani indicau că realitatea noastră, în care trăim toți, a fost clădită pe ruinele unei alte realități (…) Nu știm cum era și ce era acea realitate, dacă existau oameni, dacă era foarte diferită de a noastră sau noi suntem copia ei. Realitatea aceea însă (…) a fost ștearsă și peste ea a fost zugrăvită realitatea asta, pe care o simțim și vedem și mirosim. Numai că, din motive pe care nu le cunoaștem, pe alocuri răzbate puțin din vechea realitate. (…) sau poate vechea realitate s-a înfiltrat, asemeni mucegaiului, în peretele realității noastre și a început să se vadă prin ea.” (pp.271-272), teoria aceasta fiind completată de analiza termenului pentimento:

„Acest termen este folosit pentru tablourile în cazul cărora pictorul s-a răzgândit, în timp ce picta, cu privire la aspectul final, compoziție, idee, efectuând schimbări, dar urmele compoziției inițiale rămânând încă vizibile, cu ochiul liber sau doar cu aparatură specializată. (…) destul de interesant, cuvântul pentimento înseamnă în italiană căință, părere de rău, remușcare. Creatorul a creat, însă la un moment dat și-a dat seama că direcția în care mergea opera sa nu era bună sau nu era suficient de bună sau situația s-a schimbat sau a venit cu o dezvoltare și mai interesantă – cine poate ști?! Cert este că e posibil ca, în timp ce clădea realitatea, brusc să-i fi imprimat altă direcție, însă fără să mai șteargă tot ce făcuse până atunci, ci păstrând unele părți. De ce? Nu știm. Poate era prea greu să șteargă totul, poate îi plăcuseră acele porțiuni pe care le-a lăsat și au un alt sens, însă noi le judecăm după experiența noastră. Creatorul a început să creeze o lume, dar a abandonat-o sau aceasta a evoluat în mintea lui în altceva, complet diferit,însă fiind foarte mulțumit și de acea primă formă, pe care n-a avut inima să o distrugă, a lăsat-o pur și simplu acolo, cuprins de regret la perspectiva de a o șterge.” (pp.273-274)

Acest volum plin de surprize literare și de idei este îndatorat acestui „pentimento” (din dorința de … a ne oferi ceva în plus, mai puțin probabil deoarece pe parcurs scriitorul s-ar fi răzgândit în privința subiectelor, personajelor ș.a.m.d.), un… sistem care generează o artă poetică oarecum inedită, până la proba contrarie: textele te prind, chiar dacă sar de la una la alta, de pildă o invazie a zombilor în orașul Galați, apoi se ajunge la o ucronie philipkdickiană unde la al doilea război mondial își aduce contribuția un imperiu aztec care atacă Londra cu avioane de pe portavioane, piloții având costume decupate din istoria lui Bernal Diaz del Castillo, existând, totuși, și o luptă la Stalingrad; „Feminism 2.0” are o idee genială, demnă de „Copilul divin” al lui Pascal Bruckner ori filmul „Baby Boss”: doamnele au început să lupte pentru drepturile copiilor, ajungându-se la conflicte verbale de genul: „Pe vremea mea copiii mergeau la școală și se jucau, nu munceau în firme, în construcții și în niciun caz nu beau alcool și nu fumau…” „Ba erau tratați ca niște persoane handicapate!” Într-unul dintre textele no name, se descoperă: „Cărămizile constitutive ale atomilor, ale întregii materii, erau însemnate ca fiind marca înregistrată a lui Dumnezeu.” (p.181)

Cu posibil aer premonitoriu, dar în manieră oarecum absurd-comică relatată o pandemie misterioasă, în alt text no name: „Brusc, oamenii renunțaseră la pasiuni, interese, ocupații, relații, distracție, la orice, și ajunseseră fulgerător niște ființea căror unică preocupare era lupta permanentă să nu moară sufocați…” (p.231)

Emoționant (în sens ante-post umanist, încă!) textul „Mașina de simțăminte”, un dialog peste mări și țări, ca de la părinți la copii informaticieni, năduful părintelui putând fi tradus astfel:

„Numai de la calculatoarele astea vi se trage, credeți că vă folosiți de ele, dar de fapt ele vă deformează gândirea, până ajungeți să gândiți ca ele! Și să credeți că iubirea nu e iubire, ci e programare… Dar nu trăim într-un roman SF, fiule, trăim în realitate! Viața e adevărată, iubirea pentru copii e adevărată, că o simțim! Păcat că nu o simt și copiii, încheie el cu vocea frântă.

– Iar ești melodramatic! Ce să fac dacă România e o țară înapoiată și a trebuit să mergem pe partea ailaltă a Pământului ca să trăim și noi bine?! Ce, tu nu te-ai mutat de la satul ăla prăpădit la oraș? E același lucru.

-Eu nu i-am spus niciodată tatălui meu că nu mă iubește, ci doar execută indicații!

– Incredibil ce a înțeles!” (p.220)

Garantez o experiență de lectură inedită, ca și în cazul Rău de spaţiu; Omul fără nume. Aș fi vrut să vă mai spun câte ceva, dar tocmai am primit, ca la pagina 136, următorul mesaj: