”Jurnalul expediției spre Polul Nord” – vol.1, Fridtjof Nansen

Și eu, ca mai toți elevii României, am aflat pentru prima dată de Nansen, de expediția spre Polul Nord și de jurnalul său, citind Fram ursul polar, de Cezar Petrescu. La vremea când clovnul August cel prost, ursul Fram și inuitul Nanuc îmi captivau imaginația, paginile din jurnalul lui Nansen inserate în roman le-am cam sărit. Descrierile aurorei boreale nu puteau concura cu aventurile ursului circar și ale ursulețului Zgăibărici. Dar când am văzut recent Jurnalul în librărie, afacerea s-a încheiat instantaneu. Între timp am dezvoltat un apetit pentru descrieri.

Jurnalul lui Nansen are și descrieri, dar și poze, desene, observații științifice, relatări amuzante ale întâmplărilor de la bord, gândurile și frământările unui conducător care răspunde de viața oamenilor lui. E raportul unui proiect de succes, cu însemnări detaliate și precise, de la descrierea navei la bugetul expediției și lista completă a finanțatorilor, până la activități și rezultate.

Expediția navei Fram către Polul Nord s-a desfășurat între 1893 și 1896. Călătoria a început din extremitatea nordică a Norvegiei, mergând spre est, de-a lungul coastei siberiene. Planul lui Nansen a fost să construiască o navă, cu ajutorul inginerului Colin Archer, care să navigheze cu ușurință printre sloiuri dar, mai ales, să reziste presiunii enorme a gheții, prinsă fiind în banchiză. Studiind expedițiile anterioare eșuate, a ajuns la concluzia că, din nordul Siberiei, banchiza în derivă l-ar purta către Pol sau foarte aproape de acesta. În cazul în care nava nu ajungea până la țintă, Nansen a luat în calcul continuarea drumului cu sania trasă de câini. Volumul I al Jurnalului prezintă pregătirile, debutul expediției din portul Vardo, navigarea spre est prin Marea Barents, traversarea Mării Kara, depășirea Capului Celiușkin până în marea Laptev, unde, sub latitudinea 79°, inevitabilul s-a produs, nava a fost prinsă în banchiză. Deriva a fost înceată și eratică, ceea de a dat posibilitatea membrilor expediției să studieze zonele polare. Volumul se încheie pe 16 noiembrie 1894, când, după ce au trecut de 82° latitudine nordică, Nansen decide să continue drumul cu sania trasă de 18 câini, împreună cu Hjalmar Johansen, membru al expediției.

Ca în cazul oricărui lucru bine făcut, pregătirile au durat mult mai mult decât expediția în sine. Nouă ani a studiat Nansen, a făcut planuri, a căutat soluții. Proiectul pe care l-a prezentat Societății Geografice Norvegiene era menit să reducă riscurile la minimum. Cu toate astea, a întâmpinat critici și scepticism. Sir Joseph Hooker, botanist de renume pare să aibă dreptate:

”Lăsând la o parte perspectiva îmbolnăvirii de scorbut (pentru care nu există nicio metodă de prevenție), oare s-a luat suficient de serios în considerare influența deprimantă pe care-o exercită asupra mentalului membrilor echipajului șederea îndelungată în spații închise și foarte strâmte, așa cum se va întâmpla în timpul numeroaselor luni de iarnă? Dar influența frigului extrem, a sedentarismului, a plictiselii, a pericolelor constante și a nesiguranței chinuitoare cu privire la viitor?… Nu cred că doctorul Nansen, chiar folosind mijloacele care îi stau la dispoziție, are vreo șansă de a-și atinge obiectivul. Sunt de părere că succesul acestui proiect nu justifică punerea în pericol a unor vieți prețioase.”

În ciuda așteptărilor lui Sir Joseph și alor mele, Jurnalul nu este o înșiruire de suferințe și privațiuni. Dimpotrivă, optimismul și încrederea par să fi dominat la bordul lui Fram, alimentate de mese festive, muzică, dansuri, jocuri de cărți și glume, de care era responsabil în principal singurul suedez din echipă, Lars Pettersen.

Una din preocupările celor 12 bărbați, și cea care poate ne contrariază sensibilitățile noastre moderne, a fost vânătoarea. Episoadele în care descrie împușcarea unui biet urs adormit sau a unei ursoaice cu cei doi pui m-au făcut să mă gândesc cât de mult s-a schimbat atitudinea noastră față de uciderea animalelor. Și dacă mai înțeleg împușcarea urșilor, căci friptura de urs făcea parte din meniul echipajului, și până la urmă le asigura supraviețuirea, de ce să împuști cucuvele de zăpadă? E foarte interesant de urmărit clivajul acesta între grija și chiar dragostea față de câinii care au însoțit expediția și atitudinea de specie dominantă față de animalele sălbatice care i-au tăiat calea.

Desigur, e vorba de interesul științific, iar cunoștințele acumulate în urma acestei călătorii au fost imense. Modul de abordare al lui Nansen a inspirat toate expedițiile polare care i-au urmat.

Poate că ne-am pierdut capacitatea de a ne minuna în fața marilor descoperiri geografice care înflăcărau imaginația lui Petruș. Între timp, Roald Amundsen a atins Polul Nord, Edmund Hilary a urcat pe Everest, iar călătoria în spațiul cosmic a redefinit noțiunea de frig extrem. Mai mult, deșertul fierbinte sau înghețat a fost străbătut de expediții solitare, mărturii ale tenacității, anduranței și spiritului organizatoric de care sunt capabili oamenii. Dar eu sunt într-o fază în care admir acest tip de întreprindere colectivă, cea în care viziunea, experiența și prevederea conducătorului duc grupul spre țelul lor comun, în condiții de riscuri controlate, asumate și acceptate. Și cu voie bună.

”Este extraordinar câtă încredere oarbă au oamenii în conducătorul lor! Sunt convins că ar accepta pe loc, fără să stea pe gânduri, dacă li s-ar cere să plece într-o expediție spre Pol chiar acum când iarna bate la ușă. Este minunat atâta timp cât credința dăinuie, dar Domnul să-l aibă în pază pe acela pe care îl părăsește credința!”

Cu atlasul geografic pregătit, aștept să apară și volumul al doilea, pentru că un ceai de mentă cu multă lămâie (un excelent antiscorbutic, Sir Joseph Hooker) și evadarea pe banchiza înghețată sunt cele mai bune remedii împotriva unei lungi veri fierbinți.

Editura: ALLFA;