Am mers la Identic natural împreună cu câțiva adolescenți care s-au declarat încântați de cele văzute, în ciuda faptului că spațiul unde s-a ținut spectacolul era neconvențional, iar textul nu era chiar dramaturgic. Așa l-am cunoscut eu pe Robert Bălan, pentru că fusese și el în sală. După aceea i-am mai văzut două piese, ceea ce spune ceva despre personalitatea lui artistică. Și mai mare mi-a fost surpriza să văd În numele tatălui selectat în FNT 2018. Înseamnă că nu doar mie mi-a stârnit curiozitatea felul cum face Robert Bălan teatru. Și nu doar mie îmi place modul său de lucru, începând cu documentarea solidă și bine orientată și terminând cu transpunerea scenică într-o manieră foarte personală.
Ceea ce v-am povestit mai sus e doar o mică parte din ceea ce a stat la baza interviului meu cu el. După ce citiți, sper să-l înțelegeți mai bine și să-l căutați în cele mai neașteptate colțuri de București; s-ar bucura mult să-i povestiți despre ce v-a plăcut și ce nu v-a impresionat la spectacolele lui.
Credit foto: Vlad Bâscă
Identic natural, Terapii în desfășurare. Vă rugăm păstrați liniștea și În numele tatăului sunt dintre producțiile Art No More și care poartă, într-un fel sau altul, și semnătura Robert Bălan. Cine e R.B.? Ce e Art No More?
Oho, ho, ho. Păi ce să zic? Maestrul Robert Bălan? E cel mai interesant artist în viață. Nedescoperit. Încă. Am acolo în CV destul de multe: de la stand-up comedy, sau ceva de genul, pînă la critică de teatru, trecând prin jurnalism cultural și, evident, regie-actorie. Dar încă nu cred că am găsit chestia aia care (să) mă poate defini. Dar cum e la modă să faci de toate, inclusiv, sau mai ales, mangement de proiect și contabilitate, poate asta e cea mai bună definiție. Uite, în momentul ăsta, sunt la un Festival la Iași. Ar trebui să mă comport ca un artist. Orice ar însemna asta. Dar eu stau și fac contracte și mă pregătesc de raportarea pentru AFCN.
Să ne întoarcem la teatru, însă. Astea pe care le-ai pomenit sunt spectacolele pe care le-am făcut în ultimul an. Ar mai fi și cel pentru copii, Tribul lui Tudor, care alături de Terapii în desfășurare. Vă rugăm păstrați liniștea și În numele tatăului fac parte din proiectul Teatru intim, pentru care am primit o finanțare de la AFCN. Identic natural a fost făcut înainte de proiectul ăsta, dar și tematic și prin modalitate este foarte legat de Teatru intim.
Art No More e ascoiația, brandul sub care ne desfășurăm activitatea eu și Elena Vlădăreanu. E asociația aia în numele căreia stau și fac hârțoage. Și tu mă întrebi de chestii artistice. Dar eu sunt acum într-o stare din aia că nici nu prea știu cum am făcut cele trei spectacole din proiect. Mi se pare că tot anul ăsta n-am făcut decât organizare. Dar uite că a ieșit. Că după „umila” mea părere sunt cele mai bune trei spectacole pe care le-am făcut până acum.
Cele trei producții menționate anterior sunt sigur forme de artă. Ce le face să fie/devină și forme de artă teatrală?
Eu cu teatrul suntem cam certați. Proiectul ăsta e o încercare de găsi forme de exprimare în care să existe cât mai puțină teatralitate. În numele Tatălui, de exemplu, nu are acțiuni scenice, decor, muzică, lumină, aplauze la final. Sigur că până la urmă, toate spectacolele astea sunt teatrale. Dar în alt sens. Caut de ceva timp o formă de autentic, iar teatrul îmi cam dă senzația de fals. Nu pot să zic că am găsit Soluția. Dar e ceva aici. Sper să am cum să continuu. Financiar, vorbind. Când nu ai nici o siguranță asupra viitorului, e cam greu să faci planuri.
În numele tatălui – credit foto: Horia Tudor
Toate cele trei producții se bazează pe o documentare riguroasă și au drept subiecte probleme spinoase cu care se confruntă societatea contemporană. E interesant felul cum reduci problema unei comunități întregi la expresia ei individuală. Cât de greu ți-a fost să așezi individul în centrul atenției și nu comunitatea din care face el parte?
Procesul e un pic invers. Pleacă de la individ în ideea exprimării unei teme generale. E o condiție banală cred. Adică, eu vorbesc despre mine. Dar, dacă asta nu găsește nici un ecou în cel care vine să mă vadă, e inutil. Până la urmă, comunitatea e formată din indivizi. Nu prea mă interesează ce „se crede” cum „se acționează” la nivel general. Mă interesează ce schimbă asta în viața personală a fiecăruia.
Piesele tale au fost jucate până acum în spații neconvenționale. E alegerea ta sau așa s-a întâmplat să fie? Îți dorești să fie jucate, undeva, cândva, pe o scenă clasică de teatru?
Am făcut, și o să mai fac, spectacole la teatru de stat, cu scenă ș.a.m.d. Dar dintotdeauna am simțit nevoia de a aduce publicul cât mai aproape de performeri. Și, din cauză că eu ca spectator nu prea mai simt magia „black box”-ului, am încercat mai tot timpul să las mijloacele teatrale la vedere. Adică nu construiesc un decor și pretind că sunt în secolul al XIX-lea la conac. O masă e doar o masă, iar cei care sunt pe scenă sunt doar niște actori. Aici și acum. Jucăm azi, 9 octombrie 2018 la Iași, de pildă. Suntem doar niște actori care transmit poveștile altor oameni.
Ce am făcut în proiectul Teatru intim e chiar un pic mai radical. Nu reconstruiesc spațiul. Mă folosesc de el ca atare. Sala de yoga în care am făcut primele reprezentații din Terapii în desfășurare… e o sală de yoga în care eu vin și spun povestea mea și a celor pe care i-am intervievat pentru proiect. Spațiul de la Tranzit.ro București în care am făcut În numele Tatălui a fost folosit la maxima capacitate: grădina, bucăria, plantele, fotografiile de acolo au devenit parte din spectacol. A trebuit să adăugăm o pânză pentru că era un ecou foarte mare și nu se înțelegea textul, dar nu am schimbat spațiul sau funcția lui. Și locurile au fost special alese în acest sens. N-a fost o alegere a spațiilor neconvenționale de nevoie, ci a fost una foarte conștientă și dorită. Iar spectacolele create se adaptează la spațiul dat, atunci când sunt prezentate în alte părți. La anul, dacă primesc finanțare, o să fac un spectacol care să se joace în spații locuite.
Terapii în desfășurare… – credit foto: Andrei Rusu
Cum este să joci pentru un public puțin numeros? Ce se schimbă în dinamica relației dintre spectactor și actor/performer?
Atunci când spectatorii sunt la 10 cm de tine, când le ceri să te atingă chiar, nu mai poți să vii cu artificilități actoricești. Apropierea asta fizică crează un anume sentiment de intimitate. Ca atunci când faci o confesiune unui prieten apropiat. Și cam asta e esența în cele patru spectacole făcute în ultimul an. Sunt un fel de confesiuni în fața unui grup format din 10 -30 -50 de persoane.
Pe de altă parte, nu îmi plac spectacolele interactive în care spectatorul este forțat să facă ceva. Eventual împotriva voinței lui. Dar faptul că le ofer spectatorilor un ceai, o prăjitură, că le cer să îmi facă masaj crează o relație mai puțin forțată zic eu. Că ascult/ascultăm ce au de spus e încă un lucru care stabilește o relație de apropiere. Dar să-ți zic un secret. Dacă ascultăm prea mult, spectacolul se trasformă în dezbatere. Și s-a cam dus. La Tribul lui Tudor e cel mai greu. După ce pui copiii să vorbescă, e cam greu să îi oprești și să mergi mai departe. Dar am avut noroc de o echipă foarte bună, și Carmen Florescu și Alex Fifea au reușit, cumva intuitiv, să se descurce de minune în jocul ăsta între acum spuneți de aveți de spus, acum ne ascultați.
Ce e foarte mișto e că la toate spectacolele din Teatru intim, mai întodeauna spectatorii parcă nu mai voiam să plece. În numele Tatălui se încheie fără aplauze, problemele din spectacol ajung după aceea să fie dezbătute în grupuri mai mici care se adună la un pahar de vin. Și aici trebuie să mulțumesc echipei de actoricești (Ozana Oancea, Virgil Aioanei și Carmen Florescu) care a dus mai departe aceste gânduri ale mele, destul de vagi la început. La final, când o parte din ideile cu care plecasem la drum, dar nu prea aveam încredere în ele așa că nu le exprimasem cu voce tare, au apărut de la ei mi-am dat seama că ne-am înțeles perfect. Fără să dezbatem prea mult. Nici pe scenografele de la În numele Tatălui și Tribul lui Tudor (Elisabeta Gedo și Liliana Basarab) nu le-am lăsat să creeze prea mult, să fie vizibile.
Tribul lui Tudor – credit foto: Liliana Basrab
Textele tale sunt despre prejudecăți, etichetări, intoleranță și alte câteva de acest gen. De unde nevoia ta continuă de a aduce în discuție probleme ce par insurmontabile?
Cele mai multe texte aparțin Elenei. De câteva ori, eu nu am făcut decât să merg pe mâna ei până la capăt, scopul fiind doar să nu fac ceva care ar distruge puterea textului. Și cred că am făcut bine, că Elena „știe cu scrisul…”
Sunt și câteva texte comune și texte de ale mele. Unele sunt scrise după discuții împreună, altele nu. Sunt obsesiile ei. Sunt obsesiile mele. Sau comune. Ar trebui să le luăm fiecare caz în parte, că de fiecare dată a fost altfel. Dar facem asta altă dată.
Temele nu sunt alese niciodată pentru că e ceva la modă. Dacă făceam acum Habemus bebe, când parcă nu mai e proiect independent fără tematici feministe, cred că era primit și mai bine. Problemele abordate apar în spectacole pentru că nouă ni se pare că e ceva de discutat aici. Nu cred că sunt insurmontabile, dar cumva scopul a fost întodeauna de a nu fi didactici, de a nu da soluții, de a pune întrebări. Uite, în cazul Identic natural ai zice că toată lumea știe ce e aia „mâncare sănătoasă” că nu prea e nimic aici de discutat. Așa credeam și eu la început, când îmi propusesem un spectacol didactic. Se pare că nu e chiar așa.
În numele tatălui – credit foto: Horia Tudor
În numele tatălui a fost selectat în FNT 2018. Cum ai primit vestea? Care au fost reacțiile celorlalți (cunoscuți, dar mă interesează în special părerea celor care nu te cunosc)?
Am primit vestea în timp ce eram la job. Adică în parc cu fetele. Deci, am primit vestea printre urlete despre cumpărat pufuleți și nemulțumiri că nu sunt în parc colegii de grădiniță. Deloc „artistic…”.
Serios vorbind acum, e bine să fii băgat în seamă. Mai ales că eu n-am prea fost niciodată „in” nici în zona independentă, nici în cea „tradițională”, ca să zic așa. Am perceput așa o mică transformare la nivelul percepției unora asupra capacităților mele artistice. Adică, cum ar veni, că merit să fiu luat în seamă. Dar poate mi s-a părut.
În rest, nu știu. Nu am vorbit cu nimeni concret despre lucrul ăsta. N-am trecut de „Felicitări!”, „Mulțumesc!”. Eu mă bucur că spectacolul ăsta chiar lasă ceva urme în mintea celor care vin să-l vadă. Selecția în FNT și premiile de la Bucharest Fringe au contribuit la creșterea interesului pentru spectacol. Și asta e cel mai important. Că aud tot mai des de oameni care vor să-l vadă.
În numele tatălui – credit foto: Horia Tudor
Ce așteptări ai de la FNT 2018 și cum crezi că le va fi spectacolelor tale după festival?
Singura așteptare, o certitudine de fapt, e că spectacolul va fi văzut de niște oameni care altfel nu ar fi venit să-l vadă. Iar în momentul ăsta, spectacolele independente, mai ales acelea care nu au un loc al lor în care să se joace, depind foarte mult de festivaluri. Chestia cu vin oamenii, plătesc bilet și astfel se plătește echipa și spațiul, nu prea funcționează. Așa că selecțiile în festivaluri fac ca un spectacol să trăiască. Tot ce sper e ca acest spectacol, și celelalte, să aibă o viață a lui care să nu depindă doar de capacitățile mele manageriale (de capacitatea mea de a găsi spații de joc, de a face publicitate, de a organiza echipa ș.a.m.d). Deja am obosit. Și nu sunt deloc un bun PR. N-am zis niciodată „Haideți să vedeți ce fac eu, că eu sunt cel mai tare.”
În piesa selectată pentru FNT 2018 sunt opt personaje, fiecare cu povestea lui, care, în final, se întâlnesc la o masă ce seamănă cu o masă de pomenire a cuiva trecut într-o altă dimensiune. Crezi că în viața reală este posibilă această întâlnire? Crezi că vom putea trece cu adevărat vreodată peste niște prejudecăți bine înșurubate în inconștientul nostru?
Pentru mine nu e în spectacol nici o masă de pomenire. E doar un semn că putem să stăm împreună la o prăjitură și un pahar de vin să discutăm. Dar fiecare e liber să o intepreteaze cum vrea. Și asta e foarte bine.
Cred că este posibilă acestă întîlnire, chiar dacă nu vom trece niciodată peste toate lucrurile care ni s-au impregnat bine acolo în copilărie. Important e să vedem că există și alte puncte de vedere. Și alți oameni care trăiesc și cred „altfel”. În spectacolul ăsta, cred că cel mai important e îndemnul la toleranță. Ar fi fost simplu să facem un spectacol despre toate chestiile nasoale din practica religioasă care produc traume în viața individului. Sau să ne luăm de BOR și de cultele neoprotestante. Dar nu ăsta era scopul. De asta am și ales să pun monologul despre toleranță la începutul spectacolului și să îl închei cu „Dumnezeu este iubire”. Există multe lucruri bune legate de religie. Acum unii au înlocuit preotul cu psihoterapeutul, mersul la biserică cu practici orientale, dar baza e tot acolo. În nevoia de a găsi un sens.
