„Caiet de cenzor” de Liliana Corobca

Prestigioasa colecție „Ego. Proză” a editurii Polirom, coordonată de Lucian Dan Teodorovici s-a îmbogățit în 2017 cu un roman surprinzător prin tehnica desăvârșită a scriiturii, rezultatul unei documentări minuțioase și de lungă durată a unui subiect sensibil – cenzura – în contextul actual al societății românești, în care noi – membrii săi mai mult sau mai puțin activi – ne propunem și încercăm să fim cât mai puțin subiectivi și, implicit, manipulați. Dar, la urma urmei, ce este atât de rău în a fi manipulat? Ce presupune, de fapt, manipularea, pe care adeseori o asociem cu cenzura? Cine o dictează și cine o coordonează? În ce raport se află cenzura față de manipulare? Iar întrebările derivate ar putea umple mai multe pagini…

Dacă ne ducem la dicționarele lingvistice și enciclopedice publicate în România postbelică, putem observa cu ușurință amprenta regimului politic asupra evoluției conceptului de cenzură, despre care am auzit și învățat încă din clasa a V-a, la orele de istorie dedicate Romei antice. Puțini dintre cei născuți și educați în timpul regimului comunist au îndrăznit să disocieze sensurile cuvântului cenzor pe care le-au întâlnit în lecturile școlare obligatorii. Practic, conceptul de cenzor, ca membru al înaltei ierarhii politice a Romei antice, nu are nimic în comun cu conceptul de cenzor, ca persoană care aplică cenzura, care contribuie la prevenirea diseminării informației către public de către un grup de control. Cei născuți după 1989 au dezvoltat, adeseori inconștient, o aversiune organică față de orice tip de constrângere socială, politică, economică sau religioasă, pe care le consideră, voluntar sau involuntar, manifestări ale cenzurii. Dar tinerii post-decembriști care se revoltă atunci când se dezbate rolul cenzurii în cadrul sistemelor represive de orice fel, uită să ia în calcul autocenzura, proces sine-qua-non în formarea propriei personalități, a cărui contribuție decisivă în integrarea noastră socială a fost subliniată de majoritatea psihologilor și sociologilor.

Caietul de lector al unui cenzor activ în cadrul sistemului represiv comunist reprezintă pentru Liliana Corobca pretextul perfect pentru a trece în revistă procesul de maturizare al unei tinere obișnuite, cu „rădăcini sănătoase”, care, prin prisma studiilor și a meseriei sale, urma să aibă o evoluție fără obstacole majore la locul de muncă, fără surprize până la ieșirea la pensie. Dar viața anostă o nemulțumește din ce în ce mai mult pe Filofteia Moldovan, ceea ce o determină să scrie acest caiet secret de cenzor, pe care inițial l-a considerat o completare a caietelor pe care le preda după citirea manuscriselor alocate. Dacă la început dialogul interior este practic o justificare a muncii dificile de lector care trebuie să taie, să ajusteze textele ce urmau să fie publicate, astfel încât cenzura este considerată o completare necesară a efortului depus de autorul propriu-zis al operei (nu întâmplător, primul capitol este intitulat „Intervenții justificative”), celelalte cinci capitole ale caietului-jurnal surprind transformarea profundă a lectorului care nu mai este un simplu lector, ci un critic și, mai ales autocritic al propriei vieți, sfârșind prin a refuza, fără să realizeze conștient, rigorile sistemului represiv, surprinse foarte bine de autoare încă din primele pagini ale cărții.

Personajele principale – un trio feminin completat de un personaj masculin necesar pentru a echilibra balanța – se dezvoltă într-o interdependență aproape maladivă, iar metoda de supraviețuire și echilibrare interioară la care apelează Filofteia Moldovan este jurnalul, chiar dacă în primă instanță ține să sublinieze că

„Acesta-i un caiet de cenzor, nu-i un jurnal. Roza și Hermina pretind că ele scriu jurnale. În general, nu înțeleg jurnalele, ca specie literară. Nu înțeleg pentru ce, pentru cine se scrie un jurnal. Serviciu – acasă. Cenzură – somn. Oameni – tăcere. Cărți – mâncare și iar și din nou. Restul sunt cuvinte inutile.” (p. 77)

Lectura participativă reprezintă metoda ideală de maturizare și acceptare a propriei identități, asumarea propriilor decizii, în contextul în care greșelile tinereții o ajung din urmă pe Filofteia Moldovan (o căsătorie eșuată din fașă, un copil crescut de fostul soț, după ce fusese abandonat de mamă la rude pentru a-și putea termina studiile…), apreciată la locul de muncă, dar care se revoltă sistematic împotriva rutinei:

„Literatura, în general, e repetitivă, dar se pare că cititorul poate citi la infinit aceleași lucruri. Există o mare nevoie de a te ascunde și de a te refugia în lecturi. Un noroc pentru profitorii oportuniști care dau din pix și se îmbogățesc din asta!” (p. 154)

Practic, lectura participativă aplicată de cea mai bună cenzoriță din Departamentul de Literatură și Artă este cea mai bună definiție care se poate da cenzurii, ca act necesar și suficient în toate momentele vieții, în viața publică, dar și în cea interioară, care se completează, adeseori fără să se mai poată distinge realitatea fizică, concretă de cea mentală, virtuală. Filofteia Moldovan asimilează, fără să realizeze conștient, sfatul șefului de departament, tovarășul Zukerman, de care este îndrăgostită iremediabil, ceea ce va contribui la afirmarea propriei sale identități sociale:

„Cine a zis că un cenzor trebuie să fie multilateral dezvoltat n-a fost un prost. Simț politic, limbi străine, studii interdisciplinare, conștiință comunistă, credeți că sunt vorbe goale? Dacă nu simțiți pe ce sârmă subțire înaintați și ce prăpăstii sunt sub voi, degeaba sunteți în Cenzură!” (p. 121)

Transferul temporar la departamentul Import-Export reprezintă o etapă necesară în procesul de maturizare, chiar dacă o scoate din zona de confort pe autoarea jurnalului, care, fără să conștientizeze propriu-zis, acceptă necesitatea cenzurii și autocenzurii ca metodă ideală de construcție a propriei identități, un proces care presupune un dialog interior dureros, cu întrebări incomode, care atrag răspunsuri-soluții surprinzătoare chiar și pentru cea care a identificat problema:

„Undeva, cineva se poticnește, se pierde și, pentru că nu are privilegiul de a urmări povestea așa cum doar un cenzor o poate face, ratează totul. … Sigur, arta nu se supune unor reguli stricte, dar construcția unui roman presupune niște reguli și autorii naivi ratează, simt asta cu toată fibra mea interioară! În poezie, când doi cu doi fac șase, poate fi minunat, original. Dar în proză e catastrofal! Matematica ar trebui predată obligatoriu celor care au de gând să ne bombardeze cu proze kilometrice. Câte un curs de matematică înainte de fiecare roman. Ca să știe că nu poate porni cu o poveste de dragoste petrecută în plin colectivism, ca să deraieze apoi cu întrebări esențiale despre scopul vieții. Se pierd pe drum, devin didactici și salvatori de națiune… Mai că-mi vine să le indic pe câmp unde exact o iau razna. Dar nu, nu am voie să las urme. Pot să notez, să sugerez ce pasaje sunt de tăiat. Romanul are arhitectură indescriptibilă…” (p. 203)

Lectura ajunge să reprezinte metoda ideală de a obține răspunsuri, de a asimila greșelile tinereții, de a înțelege dictatura, ca rezultat tocmai al lipsei de lectură, de a accepta dragostea, iubirea, care te transformă, te completează, te plasează la locul potrivit și la momentul potrivit în dialogul cu tine însuți, dar și în societate:

„Dragostea, iubirea, pasiunea, tandrețea! Sunt cuvinte pentru care ai nevoie de permis de înalt funcționar sau de cercetător în domeniu, documentarist sau arhivist. Cuvinte închise la Fondul Special, căruia i se mai zice și Fondul secret. Cutii acolo multe. Una e cutia închisă a Pandorei. Cine o va deschide va schimba ortodoxia. O revoluție și tot nu e de ajuns. Sunt cuvinte destinate spațiilor închise, perene, punitive, unde primești învățăminte și subțiri felii de pâine ca să uiți. Iar, în cazul fericit, să supraviețuiești. Dacă ieși de acolo, nimeni nu va angaja deținătorii umezi. Aproape de putrefacție, cu pânzele rănite. Pentru că dragostea e cu destinație specială și cu ștampilă.” (p. 62)

Cenzura, percepută inițial ca un cal troian, poate reprezenta soluția ideală ca libertate a libertății, dar numai prin asumarea lecturii conștiente, ca metodă definitorie a procesului de maturizare interioară, după cum ne-a demonstrat Liliana Corobca în cele 360 de pagini ale exercițiului de sinceritate pe care l-a rezolvat, după părerea noastră, cu succes, iar noi – cititori activi – vom găsi soluții diferite, uneori surprinzătoare, neașteptate la același exercițiu, în funcție de etapa vieții în care ne aflăm, astfel că Troia poate rezista tocmai prin acceptarea cenzurii, completată de o autocenzură dureroasă, dar cu atât mai frumoasă prin rezultatele obținute.

Editura: Polirom