„Zsömle s-a dus” – visceralitatea istoriei

László Krasznahorkai este scriitor și scenarist maghiar, laureat al unora dintre cele mai importante premii literare din Ungaria și din străinătate, între care Man Booker International Prize și Best Translated Book Award. În 2025, a primit cea mai înaltă distincție – Premiul Nobel pentru Literatură. Mai multe dintre romanele sale au fost traduse în limba română, bucurându-se de un real succes în rândul cititorilor. Cel mai recent volum apărut este Zsömle s-a dus, în traducerea lui Ildikó Góbos-Foarță la Editura Trei, în colecția Anansi World Fiction.

Argumentul Comitetului Premiului Nobel este formulat astfel: Pentru opera sa convingătoare și vizionară care, în mijlocul terorii apocaliptice, reafirmă puterea artei. Această motivație se aplică întru totul și romanului de față, în care scriitorul maghiar reușește să scoată la iveală frumusețea literaturii chiar și într-o lume dominată de absurd, prin vocea și gândurile unui personaj memorabil. Cu o frază amplă, lipsită de dialog și de artificii narative evidente, autorul reliefează povestea bătrânului Józsi baci, un nonagenar cu visuri mărețe și ambiții ajunse până în cele mai înalte cercuri ale puterii politice – un om rămas fidel idealurilor tinereții sale. Pe scurt, un idealist. Izolat de lume și de zgomotul cotidian, bărbatul trăiește într-o casă pe deal alături de cățelul său, Zsömle, care abia mai ridică privirea când se ivește câte un musafir, adică foarte rar. De sus, bătrânul se bucură de fiecare apus și răsărit de soare, privind înspre orizontul care pare că s-a schimbat și el odată cu trecerea timpului.

Privea flăcările din sobă, le-a tot privit până s-au stins de tot, și a spus nu, în niciun caz, nu, până aici, nu există mai departe, pentru că n-are rost, ce până azi a fost fierbinte acum e rece, ce până azi mia devenea din când în când incandescent acum e complet stins, pe mine viața n-o să mai afecteze și nici nu mă mai interesează, nu mișcă, a spus, se oprește, precum inima în ultima clipă, păi ce dracuʼ mai caută el aici, să vină odată sfârșitul, nu-i pasă, a văzut destule, s-a luptat destul și destul a lucrat sângele în el, și limfa și mușchii și nervii, să-l găsească Tatăl Ceresc aici…

Sfârșitul îi părea încă departe; mai aproape se afla însă gândul unui ultim act de bravură, pus sub semnul gloriei sabiei Ordinului Sfântul Gheorghe, cea pe care o primise pentru o tinerețe plină de zbucium și de vitejie. Liniștea urma să îi fie tulburată într-o zi de prezența unui grup pestriț, care îi bate la ușă pentru a-i face o propunere cum alta nu mai primise până atunci: tronul Ungariei. Din acest moment, romanul pătrunde în registrul alegoriei, unde ideea politică se transformă în construcție narativă. Cei veniți sunt monarhiști înfocați, relicve ale unei vechi ordini, dovezi că timpul este suspendat în istorie, că se poate evada din limitele lui atâta timp cât există un scop măreț, chiar salutar. Printre aceștia se regăsește și trubadurul, deloc întâmplător numit, László Krasznarhorkai, un personaj fabulos, parcă desprins din poveștile de la curte. În tot acest joc identitar și politic, bătrânul nu se lasă cu greu convins, pentru că își amintește de descendența sa: nepotul nepotului lui Genghis-Han și al regelui Béla al IV-lea, adică descendent al Casei Arpadiene sub însemnele căreia putea și revendica tronul Ungariei.

Deși demersul pare, la prima vedere, grav și definitiv, personajele îl subminează mereu prin umor, sarcasm și o doză de ludic. Nimic nu este pe deplin solemn, dar nici complet comic; rezultă un amestec tensionat de registre, pe care autorul, asemenea unui scenarist desăvârșit, îl orchestrează cu precizie de la o scenă la alta. Józsi baci își asumă rapid noua sa identitate. Este convins că merită să fie rege și nu orice rege, ci sub însemnele marii dinastii Arpadiene, cea care colonizase sașii și secuii, care îi adusese pe Cavalerii Teutoni și pe Ioaniți, cea care scrisese primele pagini de istorie ale Regatului Ungariei. În mintea lui e rege și asta îi spune și sângele care îi străbate corpul. Discursurile născute între granițele minții sale sunt cele ale unui monarh, monologul interior este de viță regală: avusese de gând să-i spună, i-auzi, măi, pui de lele, eu nu de dragul tău o să fiu rege, eu sunt rege, eu n-am nevoie de dovezi. Din mai multe perspective, acest personaj poate fi asemănat cu cele ale literaturii renascentiste târzii, un Don Quijote al epocii contemporane.

Pe acest fundal, romanul ironizează realitățile naționale și internaționale, crizele politice actuale, discursul înfocat suveranist, dus, uneori, la limita extremismului caricatural. Sunt vizate, deopotrivă, manipularea, populismul și această recurentă „formă fără fond” care promite restaurarea ordinii prin mitologizarea trecutului. În acest context, instaurarea unei monarhii constituționale și înscăunarea lui Józsi baci devin soluții aparent salvatoare – dar ironice.

… însă eu voi face tot posibilul pentru a Vă reașeza pe tronul Ungariei, transformând astfel țara în monarhie constituțională, în UE așa ceva nu e fără precedent, iar în situația noastră, înconjurați numai de state ostile, în frunte cu Bruxelu și cu statele satelit ale Americii, considerăm că asta e singura cale de ieșire din situația deosebit de problematică în care se află Patria noastră…

Discursul de dreapta iese la suprafață în forma sa familiară: câștigător de inimi și pierzător de conștiințe critice. El promite să mențină, să promoveze și să apere identitatea națională, precum și asigurarea unității și mândriei naționale, a stabilității și a continuității acestei stabilități. Sub această retorică seducătoare, specifică populismului, se conturează planul unei țări „îndreptate”, smulse din umilință și redresate prin voința unui lider providențial. Doar că Józsi baci nu ajunge pe tron, ordinea nu este răsturnată, salvarea nu apare de nicăieri, rămâne un deziderat sau un obiectiv pentru viitor. Cine poate ști?

Romanul Zsömle s-a dus este, fără îndoială, o satiră politică, dar și un tablou literar de mare finețe al neliniștilor contemporane. Romanul surprinde fisurile prezentului fără a renunța la dimensiunile esteticului. În același timp, reamintește că lectura nu este un simplu refugiu, ci o formă de luciditate – poate chiar de rezistență – în fața confuziei istorice.

Zsömle s-a dus de László Krasznahorkai