Traducere din rusă de Justina Bandol
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
ROMAN DISTINS CU PREMIUL IASNAIA POLIANA 2019 — ALEGEREA CITITORILOR
„VOCEA PUTERNICĂ ȘI CALMĂ A UNUI MAESTRU.“ – EVGHENI VODOLAZKIN
Prefațat cu entuziasm de Evgheni Vodolazkin și încununat în Rusia cu două mari premii, Zilele lui Savelie este un roman al pierderii și despărțirii, dar și al iubirii și frumuseții etern supraviețuitoare. El convinge prin limbajul rafinat și fluid, prin flexibilitatea și lejeritatea cu care autorul își manevrează structura narativă și prin complexitatea sa tematică și de gen: e în același timp pseudobiografie scrisă cu un zâmbet în colțul gurii, frescă a Moscovei de azi și de ieri și, nu în ultimul rând, metaforă a vieții omenești.
Secțiunea allegro din concertul L’amoroso de Antonio Vivaldi, o cutie de banane Chiquita, parfumul de aglică – iată primele amintiri ale lui Savelie din copilăria petrecută în grădina imobilului delabrat al Morozovilor, în vechiul cartier negustoresc Taganka. Savva, cum îl alintă mama și surorile sale, e un motan moscovit căruia nu-i scapă nici o șansă din cele pe care un destin fast i le scoate în cale. Din ziua în care Vitea decide să-l ia la el acasă, existența lui Savelie se schimbă, iar aventurile se înșiră una după alta: conviețuiește cu un papagal nebun și narcisist într-un apartament de bloc, devine angajat oficial al Galeriei Tretiakov, ia parte la o comună pisicească în curtea catedralei din Elohovo… Apoi, în viața lui intră Greta, „moale ca mușchiul, neagră ca noaptea“, iar iubita sa Moscovă devine astfel cel mai bun loc din lume. Savelie învață să dea un nume fiecărei senzații și fiecărui sentiment care-i încearcă sufletul felin: nostalgie, dragoste, prietenie, recunoștință, pierdere, acceptare, regret.
„Nu există flâneur mai versat decât un motan vagabond, iar Slujitel este extraordinar de inventiv în a utiliza punctul de vedere al lui Savelie pentru a străbate lumea noastră și a ne-o povesti cu o privire înzestrată cu reînnoită ingenuitate.“ – Corriere della Sera
Fire independentă și predispusă spre reflecție, dar nu lipsită de instinctul conservării, iubitor de Vivaldi și de pictură, motanul Savelie vede lumina zilei în curtea unui vechi imobil moscovit. De acolo, viața îl poartă în diferite părți ale metropolei, prilej pentru agera felină să întâlnească o diversitate de tipuri umane, pe care le înfățișează cu acuitate psihologică: de la parveniți la bătrâni strigându-și necontenit credința și de la tineri veniți la Moscova din fostele republici sovietice în căutare de lucru la muzicieni sau reprezentanți ai unor subculturi la limita legii (narcomani, microbiști). Capitala rusă devine personaj cu drepturi depline în roman, iar peregrinările lui Savelie, până e prins într-o minunată poveste de dragoste, ne dezvăluie un oraș care, sub straturile de modernitate, ascunde „găuri ale timpului“, deschideri spre istorie și legendă.
„Grigori Slujitel descrie totul prin ochii motanului Savelie ca să arate lumii că iubirea și blândețea există peste tot și aduc laolaltă toate viețuitoarele. O viziune de o asemenea noblețe e specifică numai marilor scriitori.“ – lit-ra.info
„Cu o viziune asupra lumii și reflexe de pisică, Savelie e încercat de sentimente și gânduri omenești. Aici intră, în primul rând, povestea lui de dragoste, ideală și tragică. Căci nu, nu totul se sfârșește cu bine în roman. Dar să ne consolăm, în fond, eroul e un simplu motan. Ba nu, un motan moscovit care vorbește o limbă superbă, exemplară.“ – godliteratury.ru
„O proză sinceră, spirituală, profund omenească prin intonațiile ei.“ – baikalinform.ru
Grigori Slujitel s-a născut în 1983 la Moscova, într-o familie îndrăgostită de cultura franceză. În 1999 a absolvit Școala Internațională de Cinematografie din Moscova, iar la vârsta de șaptesprezece ani a lucrat pentru scurtă vreme în redacția de știri a ziarului Novaia Gazeta. A urmat apoi Institutul de Teatru și joacă permanent la Studioul de Artă Teatrală, filială a Teatrului de Artă A.P. Cehov din Moscova. Este ocazional actor de film și de televiziune și cântă (voce și chitară) în trupa O’Casey. Romanul său de debut, Zilele lui Savelie (Dni Saveliia, 2018; Humanitas Fiction, 2020), publicat în cea mai prestigioasă colecție de literatură contemporană din Rusia, a devenit bestseller național. În 2019 a câștigat Premiul Iasnaia Poliana – Alegerea cititorilor și Bolșaia Kniga (Marea Carte) – Premiul al doilea și Alegerea cititorilor, Locul al doilea. În prezent, este în curs de traducere în peste zece limbi. După debut, Grigori Slujitel a început să publice și în antologii dedicate tinerilor autori. Inspirat de cele două pisici cu care-și împarte locuința, scrie în mod curent articole și eseuri care apar on-line.
*****
FRAGMENT
O dată pe săptămână, când peste oraș se lăsa înserarea adâncă, în turnul proiecționistului se aprindea lumina, și peste tot peretele din spate al estradei cobora un ecran lat de mușama. Din ferestruică, un fascicul de raze luminoase în forma unui con îngust se ațintea asupra ecranului, și începea proiecția cinematografică. De obicei era un film vechi, pe o peliculă uzată de slabă calitate. În timpul acțiunii, în cadru mai intra zuluful câte unui spectator, ici-colo pâlpâiau zgârieturi, fire de praf și alte zgaibe. În jurul razelor de lumină se roteau fluturi de noapte și musculițe, și adesea prin ele treceau mari umbre înaripate. În ciuda tuturor acestor neajunsuri, aproape toate băncile din fața ecranului erau ocupate. Moscoviților le plăcea să se uite la filme vechi. Efectele speciale erau naive, scenariile, lipsite de valoare, dar asta îi și atrăgea pe privitori, asta îi captiva. Farfuriile zburătoare erau la propriu niște vase de bucătărie lipite strâns și învelite în staniol, dinozaurii erau modelați grosolan din plastilină, din trupurile omenești sfâșiate curgea un ketchup gros sau, dimpotrivă, după rănile provocate de focul nimicitor al armelor, pe haine nu rămânea nici o picătură de sânge.
Uneori, seara, angajații parcului aduceau pe terenul din fața estradei câteva mese întinse cu gustări. Era cadoul municipalității pentru orășeni, în ajunul alegerilor. Meniul consta din tartine făcute dintr-o feliuță de pâine, una de cașcaval și o măslină fără sâmbure, străpunse cu câte o săbiuță de plastic, din biscuiți cu ovăz, bomboane de ciocolată și suc de fructe. Din pâlniile boxelor din copaci răsunau cântecele lui Stas Mihailov și Grigori Leps1. Electoratul înfuleca încântat gustările oferite, iar după aceea se apuca să danseze.
Fiecare dansa cum știa. Gemenii erau mai îndrăzneți decât alții. În pas de dans, sora se îndrepta spre bănci și, dând insistent din cap, de parc-ar fi zis: „Nu vreau s-aud nici o scuză!“, trăgea după ea câte un adolescent. În acest timp, fratele ei întindea cât mai departe un picior și se învârtea cu pași mici în jurul propriei axe, ca un compas. Pe oricine îi intra întâmplător în raza vizuală îl cadorisea cu o bătaie zgomotoasă din palme. Era un dans foarte ciudat și caraghios. Eu și Greta ne tăvăleam de râs. Tinerii care se sărutau pe bancă băteau ritmul cu piciorul. Mișcările femeii care făcea yoga erau rezervate și monotone: se mulțumea să închipuie niște valuri cu palmele și să dea ușurel din bărbie, ca o dansatoare indiană. Anatoli Palîci se îndopa cu bomboane în ambalaj și făcea singurul lucru de care era în stare: depărta și apropia ritmic vârfurile pantofilor. Deoparte stăteau doi soldați din garda națională, care-și îngrămădiseră cel puțin zece sendvișuri pe farfurie. În vreme ce trunchiul le rămânea perfect neclintit, picioarele, parcă fără voia lor, schițau în partea de jos niște partituri incredibile.
Mi-am dat seama repede că Gretei nu-i plac prea tare oamenii. Și totuși nu scăpam nici un concert, nici un film și nici un bufet sărbătoresc. La urma urmelor, vara era pe sfârșite, iar toamna nu e atât de bogată în distracții și evenimente culturale. Ne plăcea să observăm. I-am spus la un moment dat Gretei că, dacă te uiți multă vreme la ceva, chiar și cel mai neinteresant obiect începe cu timpul să capete trăsături neobișnuite.
— Serios? Și ce, e valabil și pentru oameni?
— Cred că da.
— Atunci aș vrea ca tipului ăluia să-i crească urechi de elefant.
— Nu așa.
— De ce nu așa? N-ai zis chiar tu că e valabil?
— Eu vorbeam de fantezie.
Am tăcut amândoi. Dintr-odată, Greta a izbucnit în râs – și, fără să înțeleg încă de ce, am izbucnit și eu.
— De ce râzi?
— În mare, să știi că ai dreptate, Savelie! Dacă-ți închipui suficientă vreme că i-au crescut urechi de elefant, e încă mai caraghios decât dacă i-ar fi crescut de-adevăratelea.
Înainte să ne culcăm, ședeam pe malul iazului și admiram reflexia becurilor colorate care ardeau toată noaptea, până dimineață.
Iar ajunși deja în Château, înainte de somn, ne povesteam unul altuia cine știe ce întâmplare, basm sau istorie adevărată, de pildă, ce se întâmplă într-o cutie de șah când piesele se odihnesc, între partide. Și întotdeauna adormeam până să ajungem la momentul cel mai interesant.
Apoi cerurile s-au zdrențuit, și de sus a început să toarne. Ploaia cădea curmeziș, parcă tăind cu roșu toate neînțelegerile și greșelile trecutului. Apa venea în cascade, se scurgea în șuvoaie și pârâiașe, în valuri se învolburau istorii și povești. Ducea cu ea sticle, bilete de transport în comun, șireturi și mucuri de țigară. Funcționarii publici treceau în fugă, ținând deasupra cheliei foi ude de ziar, angajatele din birouri, dând din coapse în fustele scurte, se grăbeau să se ascundă sub cornișe. Turna de dimineață până seara, cu scurte antracte de soare. Cum se oprea puțin, păsările din frunzișul copacilor începeau să-și împărtășească observațiile despre ploaie, iar păianjenii, oftând, se apucau fără să crâcnească să-și țeasă din nou pânzele rupte. Arborii, mașinile și cariatidele de pe case scânteiau. Copiii făceau zarvă, fericiți că aerul proaspăt și spălat le împrăștie strigătele. Apoi, deodată, se întuneca din nou și începea următoarea repriză de tunete, fulgere și furtuni. Și ploua cu găleata, mai tare ca înainte. Așa o ținea toată săptămâna. Iar eu și Greta ne bucuram că se întâmplase să ne naștem tocmai aici, în orașul acesta vechi și chinuit, care-și ducea răbdător toate necazurile.
Într-una din aceste seri ploioase, Greta mi-a spus povestea ei. Iat-o.
A mea se numea Sveta. O iubeam. Nu știu cu ce fel de iubire. Cam așa e și cu florile. Oamenii primesc un buchet frumos care ține o zi, două, o săptămână, apoi începe să se ofilească, să se scuture. Dar, dacă-l stropesc cu o substanță specială (se găsește acum peste tot), buchetul poate rămâne pe pervaz ani de zile cu aceeași înfățișare, în același loc. Și va arăta chiar mai bine decât atunci când era viu. La fel și cu a mea. O iubeam, firește, eram legată de ea, însă abia când am fugit de la ea mi-am dat seama până la capăt că era un om bun, care făcuse atât de multe pentru mine, încât fără ea mi-era de-a dreptul urât în viață. Dar adevărul e că știam că n-o să mă mai întorc niciodată. În esență, puteam s-o iubesc mult numai de la distanță.
Așa deci. Se născuse la Jukovski (un orășel din împrejurimile Moscovei). Tatăl ei era pilot. Ea avusese ideea să se facă stewardesă, dar apoi se răzgândise și nu se mai făcuse. Și nu se mai făcuse, de fapt, nimic. Adică nu chiar nimic. În copilărie fusese la tot felul de cursuri de dans și de gimnastică artistică, și, în afară de dans, la douăzeci și doi de ani nu știa să facă nimic, iar de învățat pur și simplu n-avea chef. Tatăl îi murise, mama se mutase la Omsk, la un vechi coleg de studenție al tatei, despre care Sveta nu știa decât că, deși era și el pilot de vânătoare, se temea îngrozitor să zboare cu avioanele civile.
Pe scurt, Sveta mea și-a închiriat apartamentul din Jukovski și a plecat la Moscova. Cu trenul. Când a fost să intre în gară, și-a schimbat sunetul de apel la telefon, înlocuind cântecul despre un pui de mamut care-și caută mama cu un hit dansant al vremii.
Era o seară de sâmbătă, și Sveta s-a îndreptat direct spre strada Nikolskaia, la clubul Pacha. S-a strecurat prin mulțime, și paznicii au lăsat-o imediat să treacă, cu tot cu geamantan, crezând că e dansatoare și că în valiză are costumul ei sumar.
Au trecut trei luni. Sveta s-a mutat de la amica ei din căminul facultății de agronomie din Kosino și și-a luat cu chirie o cămăruță pe strada Marksistskaia. Viața începea să i se așeze. Dansa și în Ugly Coyote, și în Egoist, și în același Pacha1. Făcuse cunoștință cu organizatorii unor meciuri de arte marțiale mixte în cerc închis, și în fiecare sâmbătă traversa ringul în bikini, ținând deasupra capului o tăbliță cu numărul rundei. Publicul din jur se dezlănțuia și fierbea, și, după fiecare încleștare, fizionomiile luptătorilor aduceau tot mai mult cu portretele pe care un pictor (nu-i mai țin minte numele) le desena parcă din legume și fructe. Așa arătau.
Uneori, firește, i se făcea cam frică, dar o ducea din ce în ce mai bine. Îi trimitea și mama câte ceva din Omsk. Sveta l-a cunoscut apoi pe producătorul Lvov-Stern, care i-a promis să facă din ea „o mică stea cu ochi albaștri“. Nu și-a îndeplinit promisiunea, pentru că, la scurt timp după aceea, una din cele trei soliste ale trupei Platină a fost dată afară și, făcând un viraj brusc, el a înhățat-o din zbor și a depus-o în apartamentele lui. Dar nici Sveta nu s-a supărat prea tare. Ideea e că duminica se ducea la Matronușka1 la Mănăstirea Mijlocirii Maicii Domnului și învățase să ghicească dinainte, după câteva semne, dacă dorințele aveau să i se împlinească sau nu. Iar atunci când se rugase la moaștele Matronușkăi ca Lvov-Stern să facă din ea „o mică stea cu ochi albaștri“, lumânarea nu voise nicicum să se aprindă și când se aprinsese până la urmă, căzuse imediat pe jos și se stinsese. Lvov-Stern a ajutat-o în schimb să-și facă tot felul de cunoștințe, și curând Sveta a început să danseze în trupele mai multor cântăreți cunoscuți. Mergea în turnee, apărea la televizor, participa la tot felul de concerte. Odată, în seara de Revelion, a sunat-o chiar mama de la Omsk și, împreună cu nenea Sașa, luându-și unul altuia vorba din gură, au început să strige în receptor că tocmai o văzuseră în emisiunea de divertisment, în numărul lui Valeri Leontiev2. Sveta le-a urat mamei și tatălui vitreg la mulți ani și le-a spus că, bineînțeles, o confundaseră. Cine știe de ce, îi era rușine să le dezvăluie cu ce se ocupă.
Și totuși aceste îndeletniciri îi aduceau bani frumoși. După trei ani a hotărât să cumpere un apartament de două camere pe Baumanskaia. Înainte să ia ipoteca, a dat acatiste la mănăstire și a stat să asculte toate rugăciunile preotului. O ruga pe Matronușka s-o ajute să stingă cât mai repede creditul. Și tot atunci am apărut și eu. Sveta voia de fapt un câine – un york sau un pekinez –, dar lucrurile s-au aranjat altfel. M-a observat la ușa bisericii, când ieșea după slujbă, și s-a gândit că sunt semn bun și că trebuie să mă ia acasă (și asta e exact ce încercam și eu să-i sugerez: că sunt semn foarte bun și că trebuie neapărat să mă ia acasă).
N-aș zice că și-a bătut capul prea mult cu mine. De exemplu, abia peste vreo două săptămâni s-a prins că sunt pisică, nu motan (până atunci îmi spusese Rikki). Așa că a trebuit să-mi născocească un nume nou. De fapt, n-a născocit nimic, pur și simplu mi-a pus numele cățelei pe care o avusese în fragedă copilărie – Lucy – și care fusese botezată, la rândul ei, după eroina unui cunoscut cântec interpretat de un băiețel. Cel mai amuzant e că băiețelul acesta era fiul unui cântăreț1 pentru care Sveta lucra uneori în trupa de dansatoare. Iar cântărețul era bun prieten cu primarul de atunci al orașului. După unul din concertele date la dacea primarului, Svetei i s-a propus să rămână la o băută cu invitații. Și a rămas, iar după trei săptămâni și-a cumpărat primul BMW. După încă o săptămână s-a dus în concediu în Sardinia, iar după încă o lună și-a închiriat un apartament de două camere într-un bloc-turn de pe Kotelniceskaia. Pe mine m-a luat la ea, iar apartamentul de pe Baumanskaia l-a dat în chirie. Chiar și prietenele ei cu experiență erau de părere că Sveta are un succes incredibil. Făceau o mulțime de fotografii cu ea și le urcau pe Instagram. Dar Sveta știa că totul se face cu rugăciuni. Își cumpărase chiar un colier cu un portret miniatural al Matronei înăuntru, iar cu mine devenise mai drăgăstoasă – pentru că mă dovedisem într-adevăr semn bun.
Ideea e că Sveta făcuse cunoștință și intrase într-o relație cu Dmitri Pavlovici (zis și Ursuleț). Legătura lor s-a întins ca o lungă și tumultuoasă linie punctată. Se vedeau aproape întotdeauna seara, de pe la opt și până pe la unsprezece, în apartamentul pe care-l închiriau în blocul de pe Kotelniceskaia, pe chei, la etajul șaisprezece. Ursuleț venea mereu deja abțiguit, punea lângă ușă plasa cu tot felul de cadouri – Sveta abia dimineața arunca o privire: lenjerie, parfumuri sau podoabe – și se năpustea asupra ei. După primul asalt rămânea întins pe pat și se uita pe fereastră la peisajul vesperal al orașului deasupra meandrelor râului. Sveta se ducea la baie și scotea din chiuveta plină cu apă fierbinte un penis de ceramică, pictat cu albastru pe fond alb. Apartamentul era al nepoților unui critic teatral care fusese faimos la vremea lui. Pe polițe erau risipite tot felul de bagatele: un ceas-clovn care ticăia mișcând din ochi când la dreapta, când la stânga; două statuete în stil rococo înfățișând un cavaler galant și o domniță rubicondă, încremeniți într-un sărut; măști, clopoței, bețe de ploaie, netsuke și tot soiul de divinități. Și toate, în funcție de firea și însușirile lor, urmăreau ce făcea Sveta mea cu Ursuleț.
El își punea apoi capul pe burta ei, plângea și spunea:
— Ah, scumpa mea, ce bine e, iubito!… Ce bine!… Îți mulțumesc… Mă faci atât de fericit, dac-ai ști! Și așa mai departe. Și lacrimile lui i se scurgeau Svetei în buric. Sveta țuguia buzele ca un copil și-l numea „ursulețul meu prostuț“, pronunțând însă sunetul „ț“ ca pe „tz“, adică „ursuletzul meu prostutz“. Îl mângâia pe capul chel și se gândea cu ce seamănă pata din tavan.
Lucrurile au mers așa timp de un an și jumătate. Uneori făceau incursiuni timide în oraș, își dovedeau democratic sentimentele prin vâlcelele parcului Neskucinîi sau în vreo cameră de la mansarda hotelului Ritz-Carlton sau se dedau desfătărilor iubirii chiar în cabina căpitanului de pe iahtul personal al lui Ursuleț, pe lacul de acumulare Istrinski. A fost o perioadă fericită în viața celor doi îndrăgostiți.
Dar apoi s-a întâmplat ca, într-un restaurant, un tânăr beat să-și aștepte prea mult comanda și să se enerveze rău de tot din cauza asta. L-a confundat pe un client care trecea pe lângă el cu chelnerul, l-a apucat de mână și l-a poftit să se ducă în niște locuri nu tocmai cuviincioase; apoi s-a gândit o clipă și a adăugat că, pe lângă toate celelalte, individul e și un papagal coclit. Bun. Din întâmplare, „ospătarul“ era fratele șefului Agenției Federale pentru Pescuit, maior FSB1 și vicepreședinte al băncii italo-ruse Adagio Favori. Așa că băiatul s-a trezit a doua zi seara într-un salon la spitalul de urgență, cu un picior în ghips atârnat sub tavan și ținut în echilibru de o greutate, cu nasul spart, cu ochii făcuți terci și cu dinții din față lipsă. După vreo două-trei luni cum-necum și-a revenit, dar, în timpul acelei încăierări nefericite, apucase să-i raporteze maiorului-vicepreședinte-etc. că el, vezi Doamne, este șoferul lui Dmitri Pavlovici și-l amenințase că, dacă maiorul-vicepreședinte-etc. îi atinge chiar și numai un fir de păr din cap (deși deja îi fusese atins nu doar un fir de păr, dar el era deja cu nasul spart, cu o coastă ruptă și cu dinții scoși, așa că din gură îi ieșise ceva de genul „numai un fif de păf din cab“) – deci, dacă i se aduce vreo vătămare, cel care l-a supărat n-o să mai apuce lumina zilei. Iar maiorul-vicepreședinte-etc. s-a dovedit a fi un tip ranchiunos. A doua zi, imediat după primul păhărel antimahmureală, a format un număr, apoi încă unul și în scurtă vreme a dat de Ursuleț. Conversația a fost scurtă și pe un ton ridicat.
Timp de două săptămâni, totul a mers ca și mai înainte. Dar, într-o seară, Ursuleț n-a mai venit la Sveta la ora stabilită. Asta nu se mai întâmplase niciodată. Dacă-și dădea seama că nu poate trece pe la ea, o prevenea întotdeauna, îi trimitea un mesaj standard pe telefon: „Vadim Fiodorovici, hârtiile trebuie trimise mâine“. Sveta l-a așteptat o oră, două… apoi n-a mai răbdat și a îndrăznit să-l sune. Telefonul era închis. A dat drumul la apa din chiuvetă, a pus penisul pe poliță și s-a culcat.
Dimineața a citit pe internet că Dmitri Ivolghin, unul dintre directorii Nadîmgazinvest și fost șef al societății cu răspundere limitată Agropromtrust, fusese arestat pentru luare de mită în sumă de câteva milioane și vânzarea ilegală a două fabrici către o firmă chinezească și că este bănuit de asemenea de legături cu grupul infracțional organizat al lui Nekrasov1.
Era un moment cât se poate de prost. Cât se poate de nepotrivit. Ursuleț își luase în ultima vreme inima-n dinți și era gata dintr-o clipă într-alta să le mărturisească adevărul nevestei și copiilor adulți și să se mute împreună cu Sveta mea. Matronușka o păcălise, deși porumbelul care trecuse în zbor chiar pe deasupra cupolei prorocise, s-ar fi zis, un deznodământ fericit. Dar se întâmplase altfel.
Zilele și săptămânile au trecut. De la Ursuleț nu venea nici o veste, telefonul lui era la fel de mort. Odată, de pe banda de alergare din sala de fitness, Sveta l-a văzut pe neașteptate la telejurnal, proiectat pe un ecran uriaș. Era condus printr-un coridor cu pereți cojiți: cu mâinile la spate, în cătușe, mult mai slab, prost bărbierit, cu ochii mijiți în lumina puternică. În cadrul următor stătea deja în spatele unui grilaj, într-o sală mare de judecată, și tot căuta să-și acopere fața cu o foaie de hârtie. Avea pe el o geacă pe care o cumpăraseră împreună într-un sătuc de pescari din Sardinia. Apoi, la intrarea în clădirea tribunalului apăruse imaginea unei femei plângând, care încerca să-i spună ceva jurnalistului, dar nu reușea cu nici un chip să-și înghită lacrimile. Era, după toate aparențele, nevasta lui Ursuleț. Au urmat câteva cadre din anii ’90: niște bărbați în treninguri care mâncau frigărui lângă un lac, apoi aceiași bărbați mâncând aceleași frigărui, dar ciopliți pe pietre de mormânt1; niște sonde de foraj; o mașină incendiată lângă o scară de bloc; un omuleț scund și aproape chel, cu nas cârn, care strângea mâna președintelui Elțîn la Kremlin.2 Și din nou Ursuleț în spatele grilajului, încercând să-și acopere fața cu o foaie de hârtie. Sveta mea s-a uitat în jur, de parcă cineva ar fi putut s-o recunoască drept complice a acuzatului, a mărit viteza benzii de alergare și a dat mai tare volumul iPhone-ului.
Seara s-a așezat pe canapea într-un costum roz de velur, cu picioarele sprijinite pe măsuța de sticlă, ținând în mână un pahar de șampanie și urmărind gânditoare bulele care înconjurau căpșuna de pe fund. Eu stăteam pe pervaz și mă uitam în jos la îngrămădeala de mașini de pe chei. Râul curgea greoi și somnoros, și pe el plutea un vaporaș. Distingeam siluete mărunte care dansau, luminițe, chiar și sticle pe mese. Veselia altora, dacă n-o auzi, dă impresia de ceva prostesc și cu cât mai animată, cu atât mai stupidă. Deasupra parcului în construcție din Zariadie se aplecau ca niște berze macaralele. În Kremlin, clătinând ramurile brazilor, se lăsau în jos două elicoptere uriașe. În depărtare sclipea City. Sveta mea se gândea. Locuința din blocul-turn fusese plătită pe un an înainte, ipoteca era aproape stinsă; chiria mergea în continuare la apartamentele de pe Baumanskaia și din Jukovski; și chiar și mama, care habar n-avea de viața fiicei sale în capitală, îi trimitea conștiincioasă mica sumă lunară (pe care Sveta mea o transfera imediat și aproape anonim fundației pentru copii Suflete dezvelite a lui Gulnar Zakirova). Banii pe care Ursuleț reușise să-i lase pe card aveau să-i mai ajungă cam o jumătate de an; contul era înființat pe numele ei, și Sveta n-avea de ce să se teamă. În mare, putea să trăiască mai departe fără să reducă turația motoarelor și fără să-și restrângă poftele, adică să ia masa în continuare la restaurantele Most, Voronej și Vanilie, să-și facă cumpărăturile în pasajul Tretiakovski. Evenimentele din ultima vreme nu-mi influențaseră, desigur, nici mie rația de mâncare sau obiceiurile: lunea și miercurea, carne de miel; marțea și vinerea, de iepure; joia, pește proaspăt; sâmbăta, carne crudă, iar duminica, din toate câte puțin. Primeam o hrană excelentă, dar sufletul mi-era rece și pustiu. Nu mă mângâia și nu mă scărpina nimeni, n-avea cine să se joace cu mine. Sveta își bătea acum capul cu Lucy a ei încă mai puțin decât înainte. Ieșisem cu ea la plimbare o singură dată, și chiar și atunci ne duseserăm la clinica veterinară Colț alb, ca să fiu vaccinată și castrată.
Așadar, Sveta ședea pe canapea cu un pahar de șampanie și se gândea. Evident, ar fi putut să-și încerce din nou puterile în lumea divertismentului, dar, spre uimirea ei, și-a dat seama că i se părea pur și simplu o plictiseală. Se săturase. Nu voia să mai lucreze. Fusese mai aproape ca niciodată de țelul pe care și-l stabilise în viață – să nu facă absolut nimic.
Din povestea cu Dmitri Pavlovici Ivolghin, zis Ursuleț, Sveta mea a tras o concluzie: bărbații ruși sunt iresponsabili, limitați și grosolani. A doua zi s-a înscris la cursurile de engleză English First și, în paralel, s-a apucat să învețe spaniola pe YouTube după metoda lui Dmitri Petrov1. Și-a descoperit abilități lingvistice deosebite: nu întâmpina nici un fel de dificultăți în comunicarea cu vorbitorii nativi ai altor limbi. A început să facă astfel cunoștință cu numeroși diplomați sus-puși și cu expați plini de bani.
În urma dineurilor, a unui șir de banchete, a unei succesiuni de evenimente organizate de ambasade și pur și simplu a petrecerilor de tot felul, Sveta s-a trezit în brațele puternice ale lui Jorge-Ignacio Delgado, proprietarul unor restaurante de fițe din Moscova și Petersburg, al unui castel de familie în Extremadura și al câtorva vii în Provența, Toscana și mai nou și în Crimeea. Viața ei s-a prefăcut în sfârșit într-unul dintre acele peisaje pașnice care apar în momentele de răgaz pe ecranul calculatorului. Jorge-Ignacio (sau Ignașa) s-a îndrăgostit de ea cu o iubire năvalnică, severă și tipic spaniolă prin simțul proprietății. Pentru el, care hotărâse definitiv să-și încheie toate afacerile în Rusia, Sveta reprezenta un fel de compensație a tuturor problemelor financiare pe care le avusese în ultimii ani. Îi dădea în fiecare dimineață lecții de spaniolă, o învăța să gătească, o silea să asculte operă, o ducea în puburi să vadă meciurile echipei lui favorite, Atletico Madrid, îi organiza conferințe pe Skype cu toată numeroasa lui familie din Spania. La rândul ei, acoperindu-și doar umerii cu o basma țărănească, Sveta executa în fața lui dansuri populare rusești și-i promitea să-l ducă la mama ei, în îndepărtatul Omsk, pe care Ignașa îl asocia cu o creangă înzăpezită de brad.
Așa că, după o lună, ne-am mutat din nou, de data asta în cartierul Mila de aur1, pe aleea Kursovoi. Apartamentele noastre ocupau două etaje întregi într-un bloc nou de lux. Pereții de marmură erau capitonați cu pluș și cu frânghii de piatră, balustrada forjată a balconului fusese special frecată să arate mai veche, parchetul era din tisă de Saxonia, iar plafonul era traversat de grinzi din metal și sticlă de care atârnau liber lustre din diferite epoci și stiluri. La parter, o sobă rusească autentică ocupa un perete întreg, dotată cu ușiță de fontă și chiar cu un cârlig pentru scos oalele din cuptor. În vestibul atârna un tablou: o țărancă rumenă cu cocoșnic1, întrerupându-se din cusut, îi zâmbea cochet pictorului și, odată cu el, și Svetei, lui Jorge-Ignacio și mie. Da, apartamentul era remarcabil. Mă așteptam ca noua mea tăviță cu nisip să fie cel puțin turnată în bronz și împodobită cu plăcuțe smălțuite.
Mi-a luat o săptămână întreagă numai să studiez dispunerea celor șapte odăi, a celor două camere de baie și tot două toalete. Mi-am ales două locuri preferate: pe sobă și chiar lângă geam, pe podea. Mă uitam la portarul în livrea, cu automat pe umăr, care-i saluta pe Sveta și pe Ignașa în timp ce ieșeau cu Maserati-ul din parcarea subterană; urmăream cum peste drum creștea treptat un nou complex rezidențial de elită, Delight-Ostozhenka, cum uneori ajungea până aici câte un grup de femei în vârstă venite în excursie, în frunte cu vreun ghid energic, cum pe aleile pustii, deșarte ale cartierului treceau cu foșnet abia auzit mașini exclusiviste, transportând oameni importanți, de succes și profund nefericiți.
Dar Sveta mea era fericită. Într-o preafrumoasă dimineață, la micul dejun, Ignașa a scuturat ziarul, l-a pus deoparte, și-a pieptănat înapoi un zuluf și și-a ațintit privirea atentă, aproape rea asupra Svetei, care ședea de cealaltă parte a mesei lungi. Sveta a mușcat din paiul cu care bea sucul și și-a dat jos picioarele goale de pe masă. Jorge-Ignacio a înjurat în spaniolă și s-a apropiat de ea cu pași hotărâți:
— Zveta, zimt că te iubesc. Te iubesc voarte tare, și-a dus el pumnul strâns în dreptul inimii. Te rog ză fii zoția mea!
Și două felii rumenite de pâine au sărit în aceeași clipă cu un pocnet din prăjitor.
Sveta i-a pus lui Jorge-Ignacio o singură condiție: dacă vrea cu adevărat să se însoare cu ea, trebuia mai întâi să treacă la ortodoxie. Așa că seara, Ignașa se închidea cu orele în baia de sus și se certa pe Skype cu familia lui catolică, în timp ce, la etajul inferior, Sveta se bălăcea în cada umplută până la buză cu spumă frumos mirositoare. În sfârșit, după două săptămâni, Jorge-Ignacio s-a învoit. Sveta a scos portretul țărăncii din vestibul și în locul lui a instalat un calendar mare cu icoane ale Preacuvioasei Matrona a Moscovei. A hotărât să înființeze o fundație caritabilă. Sentimentele față de fata cea simplă de la periferia Moscovei umpluseră într-atât inima lui Jorge-Ignacio, încât nu mai voia să plece din Rusia, mai mult, „vreau să azut copiii rusi“; și, fără să stea mult pe gânduri, a investit în fundația caritabilă a Svetei.
Totul mergea cum nu se poate mai bine. Dar apoi am început să observ că Ignașa strănută și tușește zgomotos; suferea săptămâni la rând de o răceală foarte urâtă. Sveta l-a dus la medic, și Jorge-Ignacio Delgado a descoperit că are o alergie urâtă la părul de animale.
Într-o zi, Sveta stătea cu un pahar de șampanie și scria ceva pe laptop. Am aruncat o privire peste umărul ei, am văzut o imagine a mea en face și în profil, un text lung sub ea (nu știu să citesc) și am înțeles totul. Am decis să nu aștept ce era mai rău și dimineață devreme, după ce i-am lins stăpânei urechea de adio, m-am strecurat afară prin fereastra întredeschisă. Până la urmă am întors capul – perdeaua pe care Sveta o adusese de la Jukovski se legăna foarte pitoresc în vânt. Am sărit în jos pe cornișa sculptată, pe umerii atlanților, pe camerele de luat vederi, pe streșinile metalice și pe geamuri și am fugit. Asta e toată povestea mea.
I-am pus încă multă vreme întrebări Gretei despre stăpâna ei, despre copilărie și adolescență, despre primele ei luni de viață, despre cum își petrecuse timpul dinainte să mă cunoască. Am stat de vorbă până la răsărit, apoi ne-am lins blana unul altuia și am adormit.
