„Zbor deasupra unui cuib de cuci” – Premieră la Teatrul „Jean Bart” din Tulcea

Cu puţin timp înainte de premieră, regizorul Aurel Palade mi-a spus aşa:

„Spectacolul îl construiesc pe schema unei electrocardiograme: ridicări, coborâri, zone de secousse, apoi de liniaritate, ca să ai de unde să cazi sau să te ridici apoi. Publicul trebuie să trăiască într-un disconfort al dorinţei de aşteptare. Va fi un public curios să vadă ce şi cum se întâmplă, mai cu seamă că foarte mulţi ştiu povestea”.

Nu am revăzut filmul, celebrul film, nu am recitit nici scenariul înainte de prima reprezentaţie a Teatrului tulcean „Jean Bart”. Cele câteva firimituri de memorie erau suficiente ca să aduc în prezent gustul aşteptat.

Într-un aer capitonat cu zăpăceală, încălţaţi cu pâslarii docilităţii, pacienţii retrăiesc o dimineaţă oarecare din „Ziua cârtiţei”, fără să defecteze destinul. Chiar şi micile dereglaje, cum ar fi impulsul de moment al lui Cheswick de a afla ce medicamente i se administrează, pe motivul simplu şi legitim de a „şti” ce ia, sunt îndreptate rapid, în mare parte prin elocinţa… autoritară a lui „Big Nurse” Ratched.

Poza christică a lui Ruckly, pacient lobotomizat care nu manifestă decât o drăcuială necontenită, este însăşi heraldica stabilimentului: purtător mut al unei grozave suferinţe, el nu este răstignit, nu bătut în cuie pe o formă simplă precum crucea, ci este ţintuit pe o plasă metalică ale cărei ochiuri infinit multiplicabile sugerează disoluţia minţii, difracţia cugetului, ciobirea psihicului.

Povestea e ştiută, nu trebuie s-o înşir aici nici măcar din trei în trei: valoroasă e aici montarea şi ceea ce o precede. Printre altele, că Aurel Palade nu a fost interesat de patologic, cum declara în acelaşi interviu, ci de înfrânarea umanului, ceea ce indică un raport onest cu scenariul.

Regizorul nu pică-n laţul psihologizării, nu caută cine ştie ce valenţe pasămite dosite prin pliurile textului. Scenariul însuşi stochează o puzderie de posibilităţi de valorificare, făcând inutile, ridicole sau chiar enervante intervenţiile pentru – de multe ori – o râvnită notă de originalitate.

Crucială este, mi se pare, coexistenţa pe scenă a doi Chrişti: McMurphy, new kid on the block, şi Ruckly, poate cu acelaşi potenţial de providenţă la internare. În fapt, Ruckly este proiecţia în viitor a lui McMurphyşi, prin ciuntirea creierului său, un avertisment de care noul sosit nu ia seama. Simpaticul golan McMurphy nu ştie să „citească” profeţia pe care sistemul, mai mult ca să se conserve pe sine, i-o propune spre decriptare. Oponent funciar al sistemului, personajul principal nu poate dezamorsa un proiectil îndreptat asupra sa pentru că nu poate avea, ca etern disident, codul de decriptare.

Sistemul capătă, astfel, o explicaţie care-i justifică (noi v-am prevenit!) şi funcţia socială, prin iluzia că pacienţii sunt componente ale unei presupuse democraţii de salon, şi, implicit, costurile necesare pentru vindecarea şi redarea ulterioară a proscrişilor.

Călcând brutal limita dintre nonconformism şi delincvenţă, cu înclinaţii naturale pentru ultraj, McMurphy este exemplul perfect şi nesperat pentru o nouă – şi exemplară – validare a sistemului.

Respingând din capul locului o regie cu temelie psihanalitică, Aurel Palade se concentrează asupra deosebirii de cazier între McMurphy şi întâmplătorii săi colegi: dintre toţi, numai el are probleme cu legea, pe care aproape că le infirmă integral, în vreme ce tovarăşii consimt în măsuri diferite că se fac vinovaţi de afecţiuni care, în realitate (ticuri, fixaţii. „abitudini”), nu necesită nici internare şi, în bună parte, nici medicaţia care le prelungeşte sine die condiţia de internaţi.

Vulnerabilităţile trebuie conservate, iar Miss Ratched încurajează uitatul pervers peste umăr, pâra josnică şi denunţul util, toate în numele unui presupus „principiu al comunităţii terapeutice”, un stupid egalitarism care predispune maladiv pacienţii la obedienţă simfonică. Igiena mintală precară şi lipsa de încredere în sine sunt narcoticele prin care oamenilor li se induce dependenţa de sistem, în paralel cu iluzia libertăţii, pentru care scena în care Scanlon (interpretat de Ionel Durbală) plimbă cu telecomanda o maşinuţă pe unde vrea el e grăitoare.

McMurphy – jucat de Ionuţ – Paul Ştefan – e derbedeul care nu poate fără scandal, cu femei la picioare, individul care „câştigă întotdeauna” şi-i satelizat de toţi ceilalţi; în ospiciu se scurge de snagă, slăbiciune redată (bravo!) şi-n plan vestimentar pe măsură ce pierde pariul cu maşinăria: de la bărbatul îmbrăcat ca un fante urban, vedem apoi un McMurphy în cămaşă de noapte cu hanorac, apoi un McMurphy fără hanorac, dar cu halat, pe urmă un McMurphy în papuci. Apretată disciplinar, fără cusur comportamental, Miss Ratched – Irina Naum – e unealta primă, coada decisivă de topor a sistemului, permanent perfectă, compulsiv ireproşabilă, frumosul stup al unor grele frustrări care-o privează de feminitate şi-i caricaturizează zelos exigenţa. Harding – Cristi Naum – e just, preocupat de autocontrol, chinuit de icoana unei „târfe”, cel care împarte tainul normelor (doar e prezindentul Consiliului Pacienţilor!), o venerează pe Miss ca pe „un înger al carităţii”, presupus psihopat, aluat de sindicalist, militant al drepturilor locatarilor ospiciului. Billy – Mihai Gălăţan – e idealul de june manipulabil: bâlbâit, „castrat” de personalitate de uriaşa umbră a mamei sale; agreabil, sociabil până la decizie, influenţabil la minut, jovial, cu secreţii considerabile ale glandei umorului, fragil, sinucigaş latent, apoi în act. Cheswick – Emanuel Cristoiu – e de-o labilitate plauzibil jucată; pe scena Teatrului „Jean Bart”, calapodul ăsta l-a mai încercat (căznindu-se să se atârne de-o lustră) în „Hotel Mimoza”; instabilitatea e jucată complet, verbal şi somatic, actorul ajutându-se de inflexiuni nimerite pentru a reda tulburările şi rapidele oscilări de atitudine. Miss Flynn – Aida Economu – e amestecul fascinant între gracilitate şi stricteţe; de aci emană parfumul nimicitor pe care-l exală cu precădere o femeie frumoasă, dar severă; intermitentă între maşinărie şi pacienţi. Ruckly – Nelu Serghei – e colosal prin modul cum exprimă suferinţa prin neclintirea sa de fost Hristos, rebut de rebel, zadarnic precursor al lui McMurphy; Iisus pus pe grilaj, îşi împlineşte mântuirea:

„Au montat magneți în dușumea, ca să nu mai putem merge decât acolo unde vor ei. Ne-au pus creieri de piatră și mațe de fier și aramă și ne-au scos nervii din trup. Ne-au pus roți dințate în pântec și ne-au sudat un rânjet pe față. Și de câte ori întorc ei comutatorul, ne răsucesc pe o față sau pe cealaltă. Mașinăria asta ne macină… Oamenii nu mai au înăuntru nici un fel de măruntaie, numai niște mașinării stricate… și în loc de sânge, într-înșii curge rugină. Fugi cât mai poți…”

Martini – Costel Zamfir – e ludic, italian, pufos de gingaş, ferm la nevoie, urma care poate scăpa turma, reflexiv în plan erotic, bănuit de ceva minte, tăuraş Ferdinand care inspiră cu nări puternice cărţi de joc cu muieri despletite, părtaş voios la nefăcute. Scanlon – Ionel Durbală – e militarul prin definiţie, urmărit de obligaţia de a confecţiona o bombă curăţitoare („O bombă, să arunc în aer lumea asta blestemată”); reacţii cazone la impulsuri cazone. Candy Starr – Oana-Lavinia Pisaroglu – e … Candy Starr, dama fatală, oricând la dispoziţia cuceritorului, cu creier relaxat, dar orientat şi pregătit pentru situaţii de urgenţă; frivol adaptabilă. Sandy – Inga Marcu – e prietena şi mai uşoară a uşuraticei Candy Starr; notabil e că actriţa joacă pe scena tulceană pentru a treia oară – după „Stele în lumina dimineţii” şi „Hotel Mimoza” – rol de prostituată fără să dea în patima repetiţiei ori să amplifice metehnele curviei, reuşind trei personaje distincte din categorie.Warren – Alexandru Medveghi – şi Williams – Nicholas Teodorescu – sunt doi infirmieri precişi, banali, discreţi când nu sunt electro…şocanţi, cu puseuri împotriva regulilor şi umor prudent. Ellis – Florin Lefter – e… inventat; transmit spectatorilor curiozitatea de a-l vedea. Am lăsat la urmă pe Bromden – Radu Niculescu – care, în urieşenia lui potolită, a înţeles pe muţeşte

„că e o întreagă mașinărie, o mașinărie cât țara asta de mare, iar sora Ratched e doar una din rotițele ei…”…

şi, de-o nemişcare suverană, aşteaptă o scânteie care să-i redea statura morală.

Pentru un plus de demenţă, scena nu îngăduie nicio fereastră, nicio scăpare spre natură, ci doar uşile spre culoarele supunerii. Scena e amplă, inspirând profunzimi ale cercurilor infernale pe potriva treptelor resemnării şi replicii danteşti „Lasciate ogni speranza, voi ch‘entrate”. Două intrări, lumină albăstruie, calmantă, ambiguă, încâlcită. Bec sus, opt nebuni. Totul e prestabilit: personalul are uniformă, pacienţii au uniformă. În mijloc tronează transformatorul – creier; pe el se depune, drept dovadă, Miss Ratched care, în clipe de criză instituţională, declamă orbeşte Decalogul:

„Scopul nostru este acela de a crea un pavilion democratic, condus de pacienţi şi acţionând pentru a vă restitui lumii de afară. Lucrul cel mai important este să nu laşi nimic ascuns care să te roadă pe dinăuntru. Aici se vorbeşte, aici se discută, aici te confesezi. Dacă auzi un alt pacient spunând ceva interesant, notează în jurnalul de zi, ca să afle toţi…”…

Pavilionul este o societate în miniatură, deci locatarii – minţi casante – trebuie să coopereze în scopul vindecării lor pentru că au încălcat regulile societăţii. Inculcându-li-se vinovăţia, aceştia, smintiţi fără vină, ajung să fie convinşi că e necesar să sufere pedepse.

După ce am văzut piesa, în cap mi-a venit o secvenţă trăită acum mulţi ani, la groapa de gunoi din preajma oraşului meu: atunci, în vipia unui iulie pârjolitor, am încremenit văzând pălălăi bruşte şi imprevizibile, ici şi colo, prin care gazul metan se cheltuia estetic şi indiferent din lucirea unui ciob oarecare.

Poate că amintirea asta a fost generată de un cadru excepţional din piesă: după petrecerea de pomină, într-o rână a transformatorului de metal mat e un coif roşu.

***

Adaptare text și regia: Aurel Palade. Scenografia: Elena Cozlovschi. Coregrafia: Oana-Lavinia Pisaroglu. Sound design: Daniel Iacoblev – Barău. Light design: Adrian Vâlcu-Ardeleanu. Concept și grafică afiș: Elena Orbocea. Muzica: Alexandru Neş. Distribuția: R.P. McMurphy – Ionuț – Paul Ştefan, Miss Ratched – Irina Naum, Harding: Cristi Naum, Billy – Mihai Gălățan, Cheswick – Emanuel Cristoiu, Bromden – Radu Niculescu, Miss Flynn – Aida Economu, Ruckly – Nelu Serghei, Martini – Costel Zamfir, Scanlon – Ionel Durbală, Candy Starr – Oana-Lavinia Pisaroglu, Sandy – Inga Marcu, Warren – Alexandru Medveghi, Williams –Nicholas Teodorescu, Ellis – Florin Lefter.

Sursa foto: Teatrul „Jean Bart”