Yitzhak Rabin: soldat, lider, om de stat

Coordonatorii colecției Istorie a consacratei edituri Corint propun cititorilor volume care dezbat/analizează subiecte ale căror efecte se resimt, mai mult sau mai puțin, asupra societății contemporane. Biografiile unor personalități direct implicate în luarea deciziilor la nivel mondial, în special de după al doilea război mondial, ne ajută să descifrăm, măcar parțial, mecanismele decizionale ale diplomației postbelice, dar și cât de subiective pot fi uneori/adeseori (după caz) acestea. Dacă până la primul război mondial unul din punctele nevralgice ale relațiilor internaționale îl reprezenta „omul bolnav al Europei”, „butoiul cu pulbere” al bătrânului continent, odată cu conștientizarea faptului că petrolul este o resursă strategică, unul din punctele cheie ale tratativelor diplomatice îl reprezintă Orientul Mijlociu. Harta geo-politică a zonei a suferit schimbări majore după 1918, iar situația e departe de a fi calmă și stabilă și în zilele noastre. Decizia ONU de a recunoaște înființarea statului Israel în 1948 a generat un lanț complex de reacții mai ales negative din partea statelor arabe care înconjoară țara unde s-a născut prima religie monoteistă din lume. Pentru a înțelege de ce lucrurile sunt departe de a se liniști în Orientul Mijlociu, Lavinia Betea (coordonatoarea colecției) ne propune monografia scrisă de Itamar Rabinovich, dedicată unuia dintre cei mai importanți artizani ai noilor raporturi de forțe dintre statele arabe și statul Israel: Yitzhak Rabin.

Cititorul avizat își aduce aminte că jurnalele de știri de la sfârșitul anilor ’80 și din anii ’90 dedicau minute bune din program prezentării evoluției situației politice din Orientul Mijlociu. Într-un fel sau altul se vorbea despre statul Israel, iar reportajele aduceau în prim plan figura lui Simon Peres sau pe cea a lui Yitzhak Rabin, Ariel Sharon dar și pe cea a omniprezentului Yasser Arafat, liderul (din exil, la acea vreme – n.n.) palestinian. De ce Itamar Rabinovich îl aduce în prim plan pe Yitzhak Rabin? Răspunsul e complex, dar încă din primele rânduri, autorul ne atrage atenția că la construcția și consolidarea tânărului stat Israel a contribuit decisiv și Rabin, a cărui asasinare (cu totul surprinzătoare pentru unii, nota de plată a propriilor decizii politice pentru alții) va genera schimbări multiple în mentalul colectiv israelian:

«Asasinarea lui Rabin a scos în relief și puternicul contrast dintre „noi” și „ei”. Amir a ucis un om ale cărui viață și carieră păreau modelate după cele ale primilor conducători ai Israelului: origini est-europene, orientare socialistă, membru al Palmah (unitatea paramilitară de elită a Israelului prestatal), dar și al forțelor de apărare israeliene (IDF, Israel Defence Forces), adeptul unui Tel Aviv laic. Anii ce au precedat asasinatul s-au caracterizat printr-un soi de război cultural, un conflict într coloniști, dreapta radicală și o parte însemnată a comunității ortodoxe, și sectorul laic, moderat, al societății israeliene, al cărui obiectiv nu era doar procesul de pace, ci și orientarea generală a țării. Asemenea morții violente a lui Kennedy, uciderea lui Rabin a avut un puternic impact asupra acestei confruntări culturale. Dar oricâtă însemnătate va fi avut moartea lui Rabin, moștenirea lui este definită totuși de viața, de deciziile și de acțiunile sale.» (p. 25)

Această caracterizare sintetică este pentru autor (un apropiat colaborator al lui Rabin, dar și un intelectual de mare finețe, ceea ce îi permite să rămână obiectiv în prezentarea faptelor) punctul de plecare pentru o demonstrație de forță: prezentarea pe înțelesul tuturor, în doar aproximativ 300 de pagini, a unei situații extrem de complexe: raporturile dintre Israel și statele arabe și acceptarea unui nou stat – Palestina.

Capacitatea de analiză deosebită a lui Itamar Rabinovich transpare din fiecare pagină parcursă de cititor, autorul reușind să explice funcționarea instituțiilor unui stat cu totul aparte prin modul de guvernare, dar și prin particularitățile de religie și de civilizație care se reflectă direct în relațiile politice interne, dar și în cele externe. Evoluția politică a lui Yitzhak Rabin nu face notă distinctă din acest punct de vedere:

„Pentru Rabin, una era să îl aibă pe Peres drept competitor în sânul guvernului și cu totul alta să îl aibă drept ministru al apărării, un post cu mare greutate într-o țară care își făcea griji pentru siguranța ei. Ministrul apărării are în subordine IDF și industriile de profil și se ocupă de administrarea teritoriilor cucerite în 1967. În sistemul izraelian, nu există un comandant suprem al armatei; șeful Marelui Stat-Major al IDF raportează guvernului, prin intermediul ministrului apărării. Ben Gurion înțelegea toate acestea și ținuse pentru el portofoliul apărării. La fel procedaseră și Eșkol, succesorul lui, și mulți alți prim-miniștri israelieni, inclusiv Rabin, în al doilea său mandat. În primul, însă, se enerva adesea că nu își putea pune în practică cunoștințele și adânca înțelegere a chestiunilor militare și a celor legate de securitatea națională, printr-un contact direct cu Motta Gur, șeful Marelui Stat-Major al IDF. (p. 142)

Printre colegii săi de generație politica, Rabin reprezintă o excepție din mai multe puncte de vedere: este, practic, primul sabra (adică persoană născută în Israel – n.n.) care ajunge să dețină funcții la cel mai înalt nivel, ceea ce va genera soluții și moduri de acțiune foarte diferite de a restului colaboratorilor și adversarilor săi politic. Astfel se explică și lungul său conflict politic cu Simon Peres, deși ambii făceau parte din același partid politic. Cariera sa politică nu a evoluat spectaculos, ci mai degrabă reflectă politica pașilor mărunți, deși Rabin nu și-a dorit acest lucru, însă răbdarea și reacția lentă i-au definit personalitatea politică încă din anii tinereții. Momentul de cotitură al carierei sale îl reprezintă, fără îndoială, anul 1967, când, din postura de șef al Marelui Stat-Major, a contribuit decisiv la victoria militară și, implicit, la extinderea teritorială a statului Israel. Deși Rabin a considerat că era justificat să ocupe funcția de prim ministru (sau măcar un portofoliu cheie în guvern) prin prisma rezultatelor sale de până la acel moment, între 1968 – 1973 va fi ambasadorul statului Israel în SUA. Acceptarea postului poate părea surprinzătoare, dat știut faptul că abilitățile diplomatice ale lui Rabin de la acel moment lăsau mult de dorit. Sunt cunoscute declarațiile sale publice, adevărate gafe politice. Însă Yitzhak Rabin poate fi considerat o excepție și din acest punct de vedere: aceste gafe nu i-au curmat cariera politică, ci doar i-au încetinit-o pentru puțină vreme. Ideile sale politice enunțate în tinerețe cu o franchețe debordantă dar și deranjantă se vor concretiza, într-un fel sau altul, în cel de-al doilea mandat de premier al său, de la începutul anilor ’90:

«Premierul (Golda Meir – n.n.) nu a fost mulțumit nici de o declarație făcută de Rabin unui grup de tineri sioniști ortodocși, care s-a scurs în presa israeliană la 23 aprilie (1974 – n.n.): ”Mă călăuzesc după un principiu important – israelienii trebuie să știe că, pentru a se ajunge la pace între popoare, este nevoie de stabilirea unui contact care să ducă la un acord politic. În privința Ierusalimului, nu voi face compromisuri; acesta este principalul meu punct de interes.” Atunci a fost întrebat de Michael Hazani, ministrul din partea Partidului Național Religios (PNR): „Și Ram Allah?” Rabin i-a răspuns: ”Pentru mine, nu este o chestiune de viață și de moarte.” Un colonist din Gush (blocul) Etzioni l-a întrebat: ”Dar eu?”, la care Rabin a răspuns: ”Nu va fi o tragedie dacă vom avea nevoie de viză ca să mergem la Kfar Etzion.” O tânără din public i-a adresat și ea o întrebare: ”Și teritoriul istoric al Israelului?” Răspunsul primit a fost:”Pentru mine, Biblia nu e un registru cadastral al Orientului Mijlociu. Este o carte care ne educă în privința valorilor, iar scopurile ei sunt altele.” Episodul demonstrează cât de dur, de tăios, putea fi Rabin. Într-o țară care încă nu își revenise complet după război, aceste declarații zguduitoare nu au avut ecoul pe care l-ar fi stârnit în alte împrejurări. Dar nu trebuie să despicăm firul în patru. Episodul nu prevestea Acordurile de la Oslo, încheiate aproape două decenii mai târziu, ci oglindea esența filosofiei lui Rabin, anume că grosul teritoriului Cisiordaniei nu trebuia să rămână în stăpânirea Israelului și, cu atât mai puțin, să fie colonizat de acesta.» (p. 134 – 135)

Experiența militară consistentă l-au ajutat pe Rabin să remarce cu mult timp înaintea SUA și chiar a clasei politice israeliene amenințarea concretă asupra întregului Orient Mijlociu din partea Iranului și a Irakului. Lumea occidentală va accepta acest adevăr după două războaie în Irak și după numeroase atacuri teroriste în zonă, dar și în SUA și marile puteri vest-europene.

Finețea diplomatică a lui Yitzhak Rabin se va dovedi extrem de utilă în negocierile din timpul celui de al doilea mandat al său de premier, iar cititorul va putea aprecia complexitatea situației politice din Orientul Mijlociu din cu totul și cu totul altă perspectivă:

„La momentul respectiv (1992 – n.n.), Rabin încă nu dăduse prioritate vreuneia dintre cele două piste de negociere, siriană sau palestiniană, însă prima avea un avantaj net. Conflictul israeliano-sirian era mai simplu decât cel cu palestinienii, fiind, în esență, unul pentru controlul Înălțimilor Golan, nu unul național. Siria era guvernată de un regim puternic și autoritar, în fruntea căruia se afla un președinte cu reputația și palmaresul unui negociator redutabil, dar care ține de promisiune. Palestinienii erau un actor nonstatal, conduși de un om (Yasser Arafat) ale cărui personalitate și credibilitate încă mai reprezentau un mister pentru conducerea israeliană. Libanul era protejatul Siriei, iar regele Hussein nu avea să facă nicio mișcare până când acțiunile lui nu erau legitimate de un acord fie cu Siria, fie cu palestinienii.” (p. 218 – 219)

Itamar Rabinovich se folosește de pretextul unei monografii pentru face o reparație morală unui jucător politic de mare valoare, dar mai ales pentru a ajuta cititorul din afara Orientului Mijlociu să înțeleagă de ce orice mică modificare a raportului de forțe din această zonă, orice mică tensiune creată, dacă nu este atent gestionată poate degenera imediat într-un dezechilibru politic și economic mondial. După prezentarea concisă a pașilor făcuți până la semnarea Acordurilor de la Oslo, autorul ne explică de ce primul asasinat politic din istoria Israelului are efecte dramatice cu greu de ignorat, atât pe plan extern, cât și pe plan intern:

„Se poate, totuși, afirma că Amir a dat o grea lovitură procesului de pace din anii 1990. Rabin era o îmbinare unică de voință de a merge mai departe și de cunoaștere a agendei naționale de securitate. De asemenea, era liderul care se bucura și de încrederea și susținerea unei părți însemnate a populației, precum și de o relație excelentă cu președintele Clinton, și de respectul lui Yasser Arafat. Scoaterea lui din scenă – și venirea ulterioară la putere a lui Netanyahu, care a promis să respecte Acordurile de la Oslo, dar, în realitate, a slăbit procesul de pace – a întrerupt evoluția istorică începută în 1992 și i-a zădărnicit avântul. În 2000, Barak a reluat eforturile de rezolvare a conflictelor cu palestinienii și sirienii, dar întreruperea de patru ani avusese un efect devastator asupra unui proces și așa fragil. Israelul și palestinienii sunt și astăzi în conflict.” (p. 287)

Exprimarea clară, fluiditatea ideilor, respectarea succesiunii logice a evenimentelor sunt argumente pentru care merită citit volumul scris de reputatul profesor și diplomat izraelian, iar imaginile selectate ne ajută să intrăm mai ușor într-un context geo-politic extrem de complex.

Yitzhak Rabin: soldat, lider, om de stat de Itamar Rabinovich