„Walden sau Viața în pădure” de Henry David Thoreau

Walden este un lac din Massachusetts, SUA, devenit celebru grație cărții lui Henry David Thoreau, Walden sau Viața în pădure. Cartea a avut un succes răsunător și, ca orice carte faimoasă, generează un diapazon larg de reacții, unii cititori găsind-o mai plictisitoare decât meniul unui restaurant, în timp ce alții ar fi gata să se căsătorească cu autorul ei, vrăjiți fiind de ideile din carte. În linii mari, aceasta prezintă experiența solitară a lui Henry David Thoreau care locuiește, timp de doi ani, în pădurea din jurul lacului Walden, pe proprietatea prietenului și mentorului său, Ralh Waldo Emerson, liderul mișcării transcendentaliste americane.

Așadar, este o carte despre natură, dar spiritul ei nu transmite, neapărat și întotdeauna, liniștea care ar fi de așteptat de la o asemenea carte. Este, mai degrabă, o carte a răzvrătirii: împotriva ordinii sociale, a industrializării și a efectelor acesteia asupra naturii. Se simte, în stilul cărții, amprenta răzvrătirii proprie, mai întâi de toate, oricărei tinereți, căci, înainte de a fi un ecologist, un aboliționist și transcendentalist, Henry David Thoreau este un tânăr de vreo treizeci de ani care cine știe dacă nu s-a ascuns în pădure pentru a se adăposti de mânia locuitorilor din Concord, cum susțin gurile rele, pentru că a provocat, accidental, un incendiu de proporții, ce a ars circa 120 de hectare de pădure, în jurul Walden-ului. Suntem tentați să dăm crezare bârfelor mai ales din cauza perioadei scurte pe care o petrece tânărul acesta în pădure, doi ani, două luni și două zile, după care libertatea despre care spune că poate fi procurată numai în condiții de ruptură definitivă cu orânduirea societății, pare să nu fie atât de tentantă încât să-i închine întreaga viață, fiindcă revine în lumea coruptă de vicii, cu tot cu răzvrătirea sa. A nu se citi, în speculațiile de mai sus, o concluzie, și nici măcar o părere, ci doar o observație peste care se poate trece ușor prin analiza cărții propriu-zise.

Și nu pot să o încep decât cu amintirea faptului că, atunci când a văzut lumina tiparului, în 1854, cartea era la a opta revizuire, suficiente încercări, s-ar părea, pentru a pune ordine în idei și a-i conferi o coerență a gândurilor, însă, cu excepția faptului că o oarecare ordine se observă în structurarea cărții în conformitate cu curgerea anotimpurilor, în ceea ce privește ideile expuse, acestea sunt într-o harababură romantică care amintesc, din nou, de nerăbdarea exprimării, uneori sfidătoare, alteori melancolică, a tinerilor înaripați de ideile pe care le-au îmbrățișat. Dacă n-ar fi fost scrisă la trecut, semănând astfel cu un jurnal din amintiri, și ar fi avut, pe ici, pe colo, inserate datele (ziua și anul), s-ar fi încadrat perfect stilului diaristic, în care se știe că ideile pot fi amestecate, reluate și părăsite fără nici o sfială, însă, chiar dacă știm că Walden a fost scrisă în baza unui jurnal ținut în acea perioadă, cartea nu este un jurnal, fără să se încadreze nici la categoria de roman autobiografic, după mine. Este, mai degrabă, un eseu romanesc, în care narațiunea vieții forestiere e amestecată cu ideile filozofice pentru care autorul mai degrabă pledează, decât le dezvoltă sau analizează. Și încă un lucru pe care îl pot înțelege și interpreta într-o notă favorabilă, dar pe care nu l-am gustat, este finalul cărții (cel de până la Încheiere):

„Așa s-a terminat primul meu an de viață în pădure; și al doilea an a fost asemănător cu el. Până la urmă, am părăsit Walden-ul la 6 septembrie 1847”.

Cu siguranță, în acest final poate fi întrevăzută sugestia măreției naturii în comparație cu micimea umană, ciclicitatea ei neabătută și permanentă în comparație cu existența noastră scurtă și perisabilă. Nimic în afară de această ciclicitate și măreție a ei nu contează; noi petrecem și ne trecem, an de an, mai mult sau mai puțin în același fel, răzvrătiți sau plictisiți, ea rămâne, impunătoare și impasibilă, să dăinuie. Totuși, impresia care se face simțită, că nimic nu s-a schimbat, în firea sa umană, sub influența naturii, în cel de-al doilea an de trai în pădure, nu mă convinge; pe de altă parte, acest final abrupt te face să crezi că această ne-schimbare (ce poate fi ușor confundată cu plictisul) l-a făcut să părăsească acest mod de viață, după doi ani, și atunci, toată verva din pledoaria sa cade, dintr-o singură lovitură. După care lovitură, vine o Încheiere moralizatoare, ca un ultim val agitat, un mix de îndemnuri, concluzii, condamnări și speranțe, din care e greu să înțelegi, ca și din întreaga carte dealtfel, dacă e un program de viață sau un testament.

Toate acestea fiind spuse, sper că m-am absolvit de partea cu obiectivitatea și mă grăbesc, în continuare, să mă exclud din rândul cititorilor ce se declară plictisiți de carte. Amestecul dezordonat de idei, impresii, observații, emoții, descrierile detaliate și digresiunile filozofice nu m-au făcut să vreau să abandonez lectura; dimpotrivă, consider că acestea îi conferă un enorm potențial de rescriere imaginară, de provocare reflexivă, de stări emoționale și, mai ales, de recitire.

Thoreau nu este doar un tânăr dibace care își construiește, cu propriile mâini, o casă în pădure, seamănă și cultivă o grădină, un tânăr care trăiește, așadar, exclusiv din munca proprie și mai și reușește să obțină un mic profit (de fapt, deosebit de mare, după părerea lui, dacă ținem seama de investiții); el este un tânăr erudit, cunoscător al clasicilor, dar și iubitor de știință și cercetare, un tânăr care nu este, pur și simplu, îndrăgostit orbește de natură, dragostea sa este, mai întâi, cerebrală, angajată și dedicată, o dragoste respectuoasă care inspiră respect, o dragoste îndatorată care își pretinde sieși îndatoriri, o dragoste conștientă și responsabilă. Experiența sa reală, împreună cu această dragoste asumată și minte lucidă îl deosebesc de alți autori ai timpului său care au iubit și au descris natura, prin autenticitatea mărturiei sale. Interesul său nu se limitează la contemplare, pusă, de cele mai multe ori, în scrierile despre natură, în slujba omului, pe post de terapie a sufletului; Thoreau studiază pentru a înțelege și a-și aduce aportul, a ajuta înainte de a se ajuta. Măsurătorile sale, a grosimii gheții sau adâncimii lacului, evidența datelor exacte când a văzut cufundarul sau a auzit cintezoiul ar putea, desigur, să plictisească cititorul a cărui interes pentru natură se rezumă la frumusețea de suprafață; poezia proporțiilor și a cifrelor nu rimează decât pentru cei fascinați și de substratul acestei frumuseți. De asemenea, nu mă îndoiesc că cei care au sărit peste scenele de război sau descrierea stejarului din “Război și pace”, vor sări și peste descrierea bătăliei dintre speciile de furnici ale lui Thoreau, sau a veverițelor, sau a procesului de înghețare a lacului, sau a cultivării fasolei, ca să nu le mai rămână, în cele din urmă, prea multe de citit și înțeles, ci doar să se arate plictisiți și nedumeriți. Cu atât mai mult cu cât o oarecare erudiție îi este necesară și cititorului pentru a înțelege unele comparații sau aluzii, date fiind mulțimea de trimiteri la personaje mitice, legendare sau la savanți, poeți și politicieni, deși, fără îndoială, funcția lor poate fi inversă, aceea de a trezi interesul pentru cunoaștere, dar, în acest caz, lectura devine încă mai anevoioasă și cine este gata să sacrifice, azi, atâta timp pentru o carte?

Disprețul neascuns pentru orânduirea umană în favoarea interesului pentru celelalte viețuitoare i-au adus autorului faima de mizantrop, iar cei ce l-au apărat au susținut că nu poate fi mizantrop un aboliționist, dar cred că urmele filantropiei sale trebuie căutate în chiar acest interes al său pentru natură, în grija pentru casa noastră, a tuturor, oameni și alte ființe, dar și în interesul său pentru scrierile celor mai luminate minți ale omenirii, de care dă dovadă în numeroasele sale trimiteri literare și științifice. În această privință, Thoreau este un intelectual desăvârșit, cu respect și interes viu pentru ultimele cercetări, fără să-i lipsească cunoașterea tradiției. Delimitarea pe care o face între știință și tehnologie este evidentă, iar la aceasta din urmă disprețuiește mai ales excesul inutil:

„Invențiile noastre sunt de obicei jucării drăgălașe care ne distrag atenția de la lucrurile serioase”.

Alături de preocupările ecologiste, această viziune a sa este deosebit de actuală. Azi filozofii vorbesc despre infantilizarea societății și o pun inclusiv pe seama invenției active de gadget-uri, care, la fel, ne sustrag intereselor cu adevărat importante (vezi, de exemplu, Susan Neiman, Why grow up?). Nu putem ști cât de mirat ar fi fost Thoreau dacă ar fi văzut amploarea pe care o vor căpăta problemele ce îl preocupau, dar, cu siguranță, acestea nu s-ar fi acutizat dacă ele ar fi fost luate în serios încă de pe atunci. O viață simplă și responsabilă este prețul pentru libertate, preț pe care nimeni nu vrea să și-l asume, atunci, la fel ca acum. Cu greu mi-aș aminti de un om mai liber decât acesta:

„Uneori, în câte o dimineață de vară, după baia obișnuită, stăteam pe pragul însorit al ușii de la răsăritul soarelui până la amiază, cufundat în reverie, printre pini, aluni și oțetari, într-o liniște și singurătate netulburate, în timp ce în jur păsările cântau sau zburau neauzite prin casă, până ce soarele care intră prin ferestre dinspre vest și cu zgomotul căruței vreunui călător de pe șoseaua din depărtare îmi amintea de trecerea timpului”.

Se spune că cea mai mare spaimă umană este trecerea timpului și puțini sunt cei care pot să o învingă, poate deoarece caută soluții mult prea complexe, în timp ce ele, ne spune Thoreau, ne sunt la îndemână, dar cine să creadă că un ciudat, gata să renunțe la confortul canapelei, se bucură, acolo, în pădure, de ceea ce toți caută și puțini găsesc: împăcarea cu ceea ce fac, sunt și pentru ce luptă.

Deși consider că, pe alocuri, abordarea lui Thoreau este… nici nu știu dacă exagerată sau simplistă, deoarece nu cred că orice om (de exemplu unul lipsit de educația și înclinația sa spre lectură și cugetare) poate înțelege și se poate bucura de splendorile vieții propuse de acesta, totuși aceasta este un model de proporție ideală între vita activa și vita contemplativa, un model din care putem învăța, cel puțin moderația, dacă nu ne vom încumeta vreodată să-l urmăm.

Walden sau Viața în pădure de Henry David Thoreau