Vrăjitorul din Oz – Theatre on Air – Teatrul Maghiar de Stat Cluj

Ultima oară văzusem o montare a Vrăjitorului din Oz la Opera Comică pentru Copii; un musical compus de Marius Țeicu și cu libretul Silviei Kerim destul de prăfuit din punctul meu de vedere, un spectacol care n-a stârnit deloc încântarea fiicei mele, ceea ce mi-a confirmat opinia personală. Să faci un musical pentru copilul secolului XXI este cu adevărat o provocare; chiar dacă știi linii melodice și compoziție câți alți trei oameni la un loc, nu e suficient ca să-l cucerești pe viitorul meloman. Sonoritățile cu care acesta este obișnuit nu au nimic în comun cu cele specifice unui „standard”, așa că dacă vrei să-l introduci în lumea musicalului de calitate și să-l faci să le și asculte, înțeleagă și să le reasculte trebuie să introduci foarte multe din sunetele lumii din care face parte. De aceea, muzica compusă de Marius Țeicu n-a cucerit-o pe fiica mea (și bănuiesc că nici pe mulți alții); se putea dezprăfui compoziția dacă se intervenea la nivel de orchestrație, dar deja intrăm în amănunte deloc semnificative pentru ceea ce vreau să scriu aici.

Spre deosebire de spectacolul menționat mai sus, care a avut premiera în 2017 (dacă țin eu bine minte), spectacolul Teatrului Maghiar de Stat Cluj a fost montat în 2012 și are muzica scrisă de Andres Mariano Ortega și Erős Ervin. Cu totul și cu totul altceva! Altă atmosferă, alte ritmuri, alt mesaj!

Un spectacol pentur mici și mari, foarte bine construit, care îmbină atent cupletele cu momentele de grup, din care povestea nu pierde nimic din farmec, iar personajele par că sunt venite direct din public. Este aici o știință a spectacolului pentru copii combinată cu o dragoste pentru arta teatrală, la care se adaugă ca principal condiment pasiunea pentru actorilor pentru ceea ce fac. Niciunul dintre personaje nu pare caraghios, nici din carton, dar nici scorțos peste poate. În ciuda faptului că vorbim despre Sperietoare, Omul de Tinichea sau Leul cel Fricos, ei nu sunt scoși dintre copertele cărții și aduși pe scenă ca să convingă publicul că prietenia, sufletul bun și curajul fac casă bună împreună. Personajele sunt mai mult decât personificări de care s-a folosit autorul poveștii ca să îi învețe pe cei mici cum să se descurce în lumea adulților. Așa se face că Toto, de exemplu, seamănă izbitor cu un Matrix venit direct din lumea filmului de SF, iar Dorothy n-are aproape nimic din candoarea și inocența unui copil de acum 100 de ani (să zicem). Ei sunt contemporanii noștri, sunt de-ai noștri și ne povestesc ce li s-a întâmplat lor; stau cu noi, cei din sală la povești, umăr la umăr, doar pentru că vor să ne împartă din învățăturile lor. E o reciprocitate, dacă vreți: ei ne dau înțelepciune și experiență, noi (cei din sală) le dăm aplauze, zâmbete și înțelegere.

O scenă aproape goală, care lasă loc actorilor să se desfășoare. Efectele de lumini și „cortinele” care țin loc de gratii sau de ziduri care separă lumi completează și susțin perfect schimburile de replici. Detaliile de costum – care sunt foarte atent elaborate – sunt o îmbinare de trăsături de personaje, dar una în cheie contemporană. De aceea ele – personajele – devin instant prietenii copiilor, nu sunt la distanță de aceștia. Așa se face că cei din sală devin „captivii” spectacolului, dar e un soi de captivitate benefică. Singurele costume care sunt în întregime de poveste, de basm, sunt cele ale vrăjitoarelor și e foarte bine că este așa, pentru că datorită acestora atmosfera de basm este și ea prezentă.

Revenind la muzică, admirabil felul cum au introdus compozitorii sunetele urbane în liniile melodice, iar acestea devin evidente la momentele de grup, atunci când se și dansează foarte mult pe scenă. Devin perfect justificabile în context ritmurile și stilurile street dance, după cum și cele de mambo, semn că educația muzicală a celor mici e deja începută. Așa se începe orice educație, provocând și fără să dai impresia unei rigori excesive. Regulile după care se construiește un musical sunt respectate, asta e cert, pentru că alternanța momentelor se face întocmai, iar povestea nu este sacrificată de dragul inovației și adaptării moderne. La final, personajele vin în fața spectactorilor și pentru a culege aplauze, dar și pentru a fi recunoscute, reținute ca făcând parte din economia unei povești aparte, care are mesaj intrinsec și astăzi. Lupta dintre bine și rău este de când lumea și pământul și nu cred că se va transforma prea curând în altceva. Dacă tot am adus vorba despre muzică, succesul unui musical este garantat dacă ai și coregrafie pe măsură. Iar aici Gyenes Ildikó a avut un cuvânt greu de spus, pentru că a gândit fiecare moment ca fiind distinct, dar nici n-a pierdut unitatea de spectacol din vedere, ceea ce înseamnă că spectacolul are cursivitate, nu este fracturat.

Un spectacol despre solidaritate, iubire și curaj, din care n-au lipsit nici subtilitățile accesibile doar adulților. Adaptările de personaj îi fac atenți pe părinți asupra unui aspect pe care adesea îl pierd din vedere: cei mici au nevoie de povești în continuare și e bine să nu le excludem pe cele clasice, vechi, cu care au crescut generații și generații de copii, pentru că valorile după care se orientează și se dezvoltă o societate normală rămân cam aceleași. Că pe vremea noastră mestecatul de gumă era complet scos din schema socială sau statul cu mâinile în buzunare în fața unui străin, e cu totul altceva. Dar dincolo de acestea, iubirea, curajul, compasiunea rămân intacte și ajută pe orice copil să se dezvolte armonios.

Închei prin a lăuda trupa de actori, pe care i-am văzut doar în spectacole pentru cei mari. Dar a fost o plăcere să-l redescoper pe Laczkó Vass Róbert (Vrăjitorul din Oz), pe care l-am văzut în multe spectacole, inclusiv cântând muzică de operă; chiar dacă în economia spectacolului nu are un rol de mare întindere el este semnificativ și asumat ca atare. În jurul lui se construiește povestea și e o construcție destul de solidă și închegată, încât să rămână în memoria celor din sală. Albert Csilla (Dorothy), Köllő Csongor (Toto), Váta Loránd (Sperietoarea), Farkas Loránd (Omul de Tinichea) și Viola Gábor (Leul cel Fricos) se remarcă și ei prin seriozitate, profesionalism și un umor de foarte bună calitate.

Vrăjitorul din Oz, musicalul Teatrului de Stat Cluj este o bună pledoarie pentru introducerea musicalului în repertoriul de stagiune al oricărui mare teatru din țară, pentru că în felul acesta îți asiguri un public divers – de toate vârstele și deschis inovației. Noroc cu difuzările online, că așa ne mai aducem aminte că ceea ce ar trebui să primeze este de multe ori uitat – dragostea pentru teatru se cultivă, nu apare peste noapte.